O zi mai mult ca perfectă

Dimineață cu aspiratorul silențios

adun pielea de pe jos, unghii,

mirosul de ceapă, urmele de praf de pe mobile,

scame.

Pubelele înghit tăcute gunoiul reciclat.

E atâta liniște de-mi pare că aud

rugăciunile mamei și vântul care bate

dinspre țara mea.

Trag apa peste ziua de ieri.

Din lac se ridică o ceață lăptoasă

și se urcă în vârful muntelui

desenat pe geamul de la bucătărie.

Oftez! (Dorina Stoica)

Ceva, undeva

Zilele trecute când am scos batista

mi-a căzut din geantă ceva.

Dacă a găsit cineva,

într-o gară unde opresc trenuri

ce se duc pretutindeni în lume,

țara mea

îl rog să mă caute, dar nu

la adresa pe care o știa

ci la alta, aflată undeva

între o apă și-un munte

ce se va scufundă

încet, în ea.

Mai înainte de a o pierde

nu se vorbea prea bine despre ea.

Totuși e singura țară a mea.

O iubesc

și-mi pasă de ea!

( Dorina Stoica)

Când moștenești o casă

Camerele se strâng în jurul tău,
noaptea apasă peste tine grea.
Ai vrea să dormi, să se trezească
noapte de noapte
în locul tău, altcineva.
Seara, la tihna orei când vitele-s sătule,
femeile își caută iubiți și nu le pare rău
că nu le pare rău de nimic,
privești stelele și atunci parcă,
parcă îl simți pe Dumnezeu
privindu-te cu milă.
Faci rost de un vis colorat,
din care să lipsească patul
în care stă ghemuit și veșnic
nemulțumit, un trup chinuit de boală.
Când strada e mută,
iar telefonul mobil își formează singur
numerele favorite, plictisite
de atâta așteptare, rochiile
așezate frumos pe umerașe în șifonier,
oftează.

Când moștenești o casă, doar când adormi
grijile se fac din ce în ce mai mici, dar nu dispar...(Dorina Stoica)

DIMINEAȚA ÎNCEPE ÎNTOTDEAUNA PREA DEVREME

Încep ziua cu două cuvinte din realitate: “Doamne ajută-mă”!

Descui poarta. Stropi de noroi pe spate,

plâns enervant. Aș mai face rost de un vis colorat
dar dimineața vine întotdeauna prea devreme
după o noapte începută prea târziu.
Peste orașul neclar se tolănește leneș un răsărit alunecos de
ploaia asta insistenă de toamnă ce spală meticulos acoperișuri

după seceta prelungită din vară.
Nu sunt foarte sigură dacă trăiesc sau am murit ieri.

Strada pe care alergam la schimbul unu, e mută

și se termină cu un cimitir.

Niște femei aflate la menopauză își duc nervoase

liniștea la Spitalul de psihiatrie. Vin de acolo pensionate

și cu rețete compensate de sedative și somnifere.

În gară călători adormiți cu diagnostice

cumplite așteaptă primul tren spre Iași.

„Iată stau la ușa ta și bat!”

Unele uși se deschid doar pe dinăuntru,

umbre nemișcate, spinări obosite rezemate de pereții,

ochi cârpiți cu rămășițe de somn.

EA! s-a făcut un dumnezeu mic și răutăcios

care pisează fin pastile, de două, trei ori pe zi,

mama ei de viață!

Se ceartă cu Dumnezeul cel mare și milostiv,

țipă la el că i-a pus în spate o cruce

prea mare, că a mers la biserică, s-a rugat, a postit,

că tolănită pe viața ei toată lumea doarme bine și mult.

În timp ce umbra LUI pleacă hai-hui noapte de noapte

pe străzi pustii ca să-și caute o viață adevărată,

ea se simte ca o frunză strivită între filele unei Psaltiri vechi.

De fapt nu mai trăiește de mult dar nici pe el

nu-l lasă să trăiască. Stă mereu cu ochii închiși

ca și cum i-ar fi frică să nu citească cineva în ei o

mulțime de cărți interzise și de păcate nemărturisite.

Mâinile DÂNSEI tremură atât de tare

încât nu mai pot duce lingura la gură,

picioarele merg împiedicat și face pe ea

dar nu vrea să moară, pesemne ii este teamă

că va muri atât de tare încât

nu va mai putea învia la a doua venire a lui Hristos

și că pentru toate acestea merită să vină pedeapsa

de la Dumnezeul cel bun și drept care nu pedepsește

ci doar mustră, cu durere de dinți, de cap, de gât,

cu grindină, cu potop, cu foc, cu sabie, cu glicemia mărită,

cu cutremur, cu nebunie și pucioasă.

Închei ziua cu două cuvinte din realitate:

“Doamne iartă-mă”! Încui poarta.

E toamnă și plouă. E noapte și plâng.

De după dealul din spatele cimitirului se uită la mine o nouă zi.

În timp ce Dumnezeul cel bun mă iartă, mă pregătesc să păcătuiesc din nou.

Dimineața vine întotdeauna prea devreme.(© Dorina Stoica)

,,Fiecare întâmplare povestită este o rană deschisă care încă doare” de Gabriela Ana Balan Dorina Stoica, Bietul om sub vremi, Editura Pim 2012

Am citit volumul de povestiri semnat de scriitoarea Dorina Stoica, mărturisesc, chiar cu acest gând, oare cum mă va surprinde în proza sa o poetă care trece cu dexteritate de la clasicul vers al poeziei sale religioase la poezia post-modernistă citadină? Am citit-o și pe Dorina Stoica, premiata cu trofeul Festivalului de poezie religioasă “Credo” dar și pe Dorina Stoica, poeta publicată cu volum personal la Editura Cartea Românească, în Colecția “Qpoem” sau autoarea unei cărți de cronici literare. Am crezut că le știu pe toate! În acest moment, citind ,,Bietul om sub vremi” am descoperit că mai am multe de aflat, și despre om, și despre vremi.
Am primit cartea la care fac referire ca premiu la concursul de creație literaturitate.ro. Fără să intuiască la cine va ajunge volumul, autoarea semnase autograful cu textul ,,vremuri, oameni și iar vremuri și iar oameni”.
Argumentul cel mai solid care stă la baza existenței acestui volum este mărturisit de autoare într-o “Precuvântare” cu valoare de argument ,,Nu scriam niciodată această carte dacă nu aş fi aflat de pe diferite site
uri de socializare, părerile unor tineri născuți prin anii 1985 – 1990 despre acele timpuri pe care nu le-au trăit. Lipsiți acum la 23 de ani de la evenimentele din 1989 de perspectivă și de speranța în viitor, mulți dintre ei spun: era mai bine pe vremea comuniștilor”. Cititorul descoperă că volumul devine o situație de conștiință, moment de reflecție în faţa oglinzii, țipătul prin care adevărul iese la lumină. Dorina Stoica știe să surprindă latura morală a adevărului care nu poate fi îngropat. ,,Fiecare întâmplare povestită este o rană deschisă care încă doare”. Suita de întâmplări devine astfel un şir de relatări cu valoare istorică. Autoarea apelează la o părere avizată a unui specialist care parafează ,,Volumul domniei sale face mai mult decât o duzină de teze de doctorat, scrise și publicate în țară sau în afară, pe tema prăbușirii comunismului românesc” (Dr. Liviu Țăranu, Consilier superior, CNSAS, București). Specialistul consideră că volumul Dorinei Stoica poate fi un scenariu de film, să sperăm că apucăm să îl vedem pe marile ecrane. Specialistul ține să sublinieze valoarea istorică și literară a textelor.
Volumul autobiografic, scris cu implicare maximă, are ca personaj principal o primăriță culeasă din rândurile muncitorimii, clasa sănătoasă, unsă cu alifia morbului politic, la comandă și instaurată după normele dictaturii, în fruntea obștei, într-un sat, în ultimii ani ai regimului comunist. Prilej pentru protagonistă să întrebe azi, deasupra vremurilor, cum a fost posibil?
Dincolo de drama politică și socială, autoarea pune pe tapet condiția femeii în acea societate, în acele vremuri îngropate sub papucul femeii supreme, autointitulata Elena Ceaușescu.. ,,Evenimentele din 1989 o găsesc pe femeie complet nepregătită, valul de ură și de răutate o spulberă”. Dar deasupra tuturor, peste oameni și vremi, ca un steag alb se ridică, biruitoare, femeia morală, model uman,, mama care poate și-a neglijat educația copilului din cauza grelelor sarcini de partid, activista care s-a dedicat complet muncii sale, dar care ,,nu a reușit în ultimii ani ai comunismului românesc, cât a deținut funcții în partid, să devină ceea ce doreau comuniștii, omul lipsit de personalitate”.
O dramă greu de redat în cuvinte, țesută în povestiri care se succed ca secvențe cinematografice ale filmului care începe cu mohorâta zi de 21 decembrie, ziua căderii comunismului, și se sfârșește cu o întrebare grea cât toate filele cărții – “Oare unde o duc?” + subiectul cărţii conduce, aşa cum observă şi Geta Modiga în “Postfaţă”, spre ,,ziua judecăţii” în care făuritorii epocii de aur ruginit sunt chemați la bara istoriei.
Fiind o carte ieșită din mâinile unei fine mânuitoare de condei care scrie cu sufletul deschis, se citește lesne, cu plăcere sporită de autenticitatea personajelor care lasă o amprentă puternică. Lectura nu se îngreunează pentru că stilul literar e bine stăpânit chiar și când se descriu situații oripilante. Să dăm un exemplu aleatoriu, secvența în care ghicitoarea Maria îi conturează destinul primăriței ,,Păi să știi matale că nu apuci Anul Nou aici în casa asta și nici în satul ăsta! N–ai să pleci cum ai venit! Or să te alunge! Ești la o școală înaltă, dar nu o termini, că școala aia nu o să mai fie. Matale ai suflet bun și îi iubești pe toți, dar nimeni nu te iubește, să știi”.
De remarcat registrul simplității cu care limbajul se adaptează personajelor în funcție de rangul pe care îl poartă, în dialoguri mânuite cu abilitatea păpușarului care cunoaște bine scena.
,, - Măi, tovarăși, ați auzit de icoana aceea, de la Poieni, care aduce ploaia?
- N-am auzit, i-am răspuns, mirată.
- Trimiteți pe cineva să vorbească cu popa de acolo, să aducă icoana, să vă trimită Dumnezeu ploaie, că muriți de foame.”
Personajul pozitiv întruchipat de primăriță este dublat pe scenă de personaje care devin simboluri ale răului din interiorul omului, din interiorul epocii. Facem cunoștință cu Omul Negru, activistul de temut și demn de dezgust dar și cu personaje mărunte gen ceapistele care fură cașul să îl vândă în piață. Polițistul, învățătoarea, secretara, preotul etc sunt personaje reale decupate din tabloul de epocă.
Autoarea îți structurează volumul în patru capitole sugestiv intitulate, “Vremea schimbării”, “De la oraș la sat”, “Primărița”, “Bietul om sub vremi”. Între paginile acestora, cartea este o icoană pe care omul bun își bate în cuie credința că dacă el e bun, totul în jur trebuie să fie bun. Iluzii, speranțe, vise, împliniri, dezamăgiri, unse toate cu mirul încrederii în marea schimbare, într-o lume mai bună. Un destin la răscruce de vremi. Cartea Dorinei Stoica mă impresionează plăcut. Un premiu pentru care a meritat să mă lupt într-o competiție literară pentru că eu, una din miile de tineri care au participat la revoluție, mi-am recâștigat încrederea în ideea că sacrificiul de sânge al tinerilor din 89 nu a fost în zadar!