„Între fire şi gând“ în „Isadorable”, de Ana Urma, Bacău, Art Book, 2015 - Vasilica Grigoras

Sfârşitul anului 2015 i-a adus poetei Ana Urma succese remarcabile în domeniul creaţiei literare. Pe lângă premiile obţinute la concursurile de poezie şi haiku, a debutat editorial cu două volume de autor, pe suport hârtie: Isadorable: [poezii], Editura Art Book, Bacău şi Ploaia de vară : haiku, Editura PIM, Iaşi.

Debutul publicistic a avut loc cu mai mulţi ani în urmă, când poemele sale au fost publicate mai întâi în mediul virtual, apoi incluse în mai multe volume colective; poezia în antologiile cenaclului Lira21, iar haiku în culegerile Ro-Ku sau în volume  online, pe Calameo Ploaie de vară, editura Semănătorul File de Jurnal.

În orice formă a fost adusă la cunoştinţa publicului, creaţia literară a Anei Urma este descoperită şi citită cu atenţie de iubitorii genului, înţeleasă şi apreciată în subtilitatea cuvântului bine rostit.

Prin acumulări în timp, Ana Urma şi-a descoperit la maturitate disponibilităţi lirice nebănuite, ignorate în prima parte a vieţii. Adeptă a lucrului bine făcut, în demersul său literar, procedează cu tact şi cumpătare, cu pricepere şi înţelepciune, iar printr-o muncă migăloasă şi tenace descătuşează filonul liric cu care este binecuvântată.  Acesta irumpe şi astfel, reuşeşte să pună în relaţie poetică viaţa şi imaginaţia, trăirile şi cuvântul, dorurile şi alinările, îngrijorările şi speranţele...

Câteva consideraţii despre „Isadorable”

Poezia Anei Urma se citeşte pe îndelete, cu sufletul deschis şi mintea trează  pentru a decripta conţinutul de idei şi mesajul. Nu este o poezie ermetică, nici vorbă, ci mai degrabă bogată în simboluri şi sensuri subtile. Aş putea spune, fără frica de a greşi că, poezia autoarei nu este accesibilă sau la îndemâna oricărui cititor. Deşi este rodul spontaneităţii şi naturaleţii imaginaţiei, este o poezie elaborată, ispitită de figuri de stil, concepută într-un mod organizat ce este deprins prin exerciţiu şi graţie, cu remarcabile disponibilităţi tehnice. Tratează fără sentimentalism teme sentimentale, ascunzându-şi emoţia personală în rostirea impersonală. Atitudinea distantă, mereu supravegheată faţă de un fapt lăuntric este urmarea priorităţiii  activităţii cerebrale faţă de cea sentimentală.

Autoarea, bine ancorată în universul în care trăieşte, uneori tern, alteori zbuciumat, însă dornică de cunoaştere îl răscoleşte cu abilitate şi răbdare pentru a înţelege din tainele acestuia, dar şi pentru a se descoperi pe sine:  „păşeam cu avânt pragul zilei / când o gheară brutal m-a oprit / sfâşiindu-mi eşarfa flori călcate-n picioare / pirueta forţată şi un pas înapoi / desprind elegant frunza verde pictată / în mătasea de china cu pulberi de jad şi / merge mai departe” (Isadorable, p. 16). Îşi pune întrebări „ (Mă întreb dacă eu am visat visul meu, p. 77)  şi caută sensuri, „ochii mei de atunci / întorceau prea albastrul bătrânului fluviu / răscolind în acelaşi tablou milioane de paşi / conversaţii în cercuri absurde nisipul deşertul / ca un uliu flămând cuibărit în viscere / se roteau întrebările peste ultimul i sacadat” ( Imposibila uitare, p 51). Reuşeşte cu vădită aplecare să desluşească rosturi „pariez doar pe alb / ştiu gustul zăpezii dinspre nord vine frigul / e târziu pentru fluier caval sau vioară / şi totuşi tresar răzbit de-un colind şi lerui să umple pustiul / lerui liniştii false din fratele om cum lerui Luminii / în zilele mele” (Poveste de iarnă, p. 36) şi să dezlege noduri „răsfir / cu privirea / nisipul sticlos / cinabrul din ierburi şi frunze / desprinse de umbre în nodul terestru / jumătăţi întregind mistuirea” (Toamna andante, p74); retuşează contururi  „lângă ora tăcerii / mai întâi dispare tristeţea / apoi  negrul cărării se surpă / sub ninsoarea molcom aşternută  / pleoape grele în volte privirea  / coboară măiestre mai jos cu un cer...” (Schiţe pentru mai departe, p. 85).

Spiritul liric al Anei Urma rezonează armonios cu ancestralul „nesfârşită povestea / ţesută cu fire din tortul bunicii / închisă ca floarea în bobul de grâu / trecută de nouri de steiuri de ziduri / vechi sărut încrustat cum e crucea pe pâini / şi vinul prelins din pocalul prea plin / învie izvorul din care un înger mai bea...” (E de-ajuns doar să cred că rodul urmează sămânţei, însemnări pe marginea unui colind, p. 83) şi cu celestul, cu cuvântul divin „nori cirrus dispar în vaier de vânt / seninul aproape solid închipuie calea de îngeri / am luat de la ibişi obiceiul suirii / ating orizontul şi scriu pe zăpadă”. (Dincolo de structuri nevăzute harfe, p 82)

Versurile poetei se disting printr-o deosebită plasticitate, printr-o extraordinară putere de a sugera reacţiile exterioare ale sufletului omenesc, de a traduce prin gesturi şi fapte trăirile interioare, zbuciumările lăuntrice. Abordează unele din  temele majore ale omenirii. Îşi exprimă îngrijorarea cu privire la distrugerea ecosistemelor naturale şi a sistemului lingvistic al unui popor. În opinia autoarei, codrul este asemănat lexicului, copacii fiind doar „cuvinte vii”. Este o risipă şi nimicire fără milă, pentru care autoarea se întristează, se mâhneşte pentru lipsa de voinţă a generaţiei actuale de a păstra neprihănit fondul silvic, ca şi cel lexical pentru a fi lăsat moştenire, verde şi curat urmaşilor, spre păstrare şi dezvoltare. Se întristează şi suferă văzând decapitate ori amputate dealurile şi munţii, defrişate pădurile, schilodit vocabularul prin împrumuturi şi acceptări nepermise a unor cuvinte din alte limbi...

Descoperă şi se confruntă cu ape tulburi, care par să-i inunde întreaga fiinţă şi   trăieşte profund spaima neputinţei.  Nu stă  nepăsătoare, ci „descifrez tânguielile le curăţ de flegme le descânt de urât”  vorbind  „întunericului... între stele până triluri zidite prin / cuiburi aud şi mă rog să mai înflorească o dată copacii / şi pe străzile lor a risipitorilor”. Găseşte în sine motivaţia şi forţa de a se implica cu iubire risipind întunericul  şi redescoperind „stelele”, „trilurile” prin cuvânt – cuvântul liturgic şi al rugii, astfel „universul din gânduri mutândul-l în litere crude”. (Semn de carte, risipitorilor de cuvinte, p. 35)

Elementele din natură au o prezenţă continuă, se integrează desăvârşit în ansamblul imaginilor. Ele servesc creării unei imagini de ansamblu a lumii exterioare  şi, mai ales, luate ca simboluri, sugerează, concretizează şi lărgesc semnificaţia versurilor: „cuţite înfipte în galben oranj arămiu  sfredelesc / în mesteceni înalte coroane tăcerile ameţitoare / deşi nu e parcă doineşte  Leşe cu noduri de frunze / toamna aşteaptă privitori s-o descopere nouă / ca efigii în marmuri o daltă vântul să dea partea / de praf ochiului luminile formei” (Soledad, p. 11). În comuniune permanentă cu natura, omul nu se simte singur pentru că energiile vitale circulă în ambele sensuri.

Tonul poeziilor este unul optimist, versul este luminos, împregnat de nuanţe şi tonuri discrete, însă viu perceptibile. În creionarea unui peisaj, a unui tablou autoarea utilizează întregul arsenal al culorilor, predominantă fiind culoarea verde. În Poezia Poem pentru depărtările noastre (p. 13), verdele este omni prezent, simbol al speranţei, trezirii la viaţă, dăinuirii: „între cuvinte predomină verdele înviere fluturi”, „câmpia te va urma dar mai ales cerul şi verdele   / oriunde oricând şi oricât de îngust sau gri / ar fi orizontul”, „repetă repetă cu ochii închişi mai întâi apare verdele”

În lirica poetei, dragostea ocupă un loc aparte. Dacă iubirile, pe lângă frumuseţea lor inefabilă, au uneori „chiar un gust amar”, ori sunt o „povară”, Ana Urma redefineşte conţinutul acestui sentiment „pe maluri în ape în aer / sevele calde sunt leac răzvrătirii / priveşte şi tu prin fanta subţire / e foşnetul firav aripa la fel / în flutur albastru  renaşte omida / sparg mugurii moi crisalide de jad / şi nimeni nu plânge nu cere / arginţi împrumut sau simbrie”   Redefinire, p. 60)

Ana Urma oferă în poezie cheia propriei personalităţi.  Se caută şi se descoperă  „Ca un fir de nisip / locuiesc temporar o clepsidră / mereu vertical la marginea clipei / sub tâmplă pecetea un semn stacojiu / între litera A şi numele meu / port stigmatul chemării / pe drumul sortit pentru Unul”. (Gânduri în expansiune, p.79) ori „desprinderi de verde / în sâmburi striviţi sub carâmb / absorb în spirală aritmic ecoul / când zmeiele frunză sunt scrum / şi zidul străpuns de un gând / răspunde în magma primară /  Eu Sunt” (Restituiri, p. 75 ). Prin poezie, autoarea-şi găseşte liniştea, confortul sufletesc atât de mult de dorit de noi toţi. ”De dragul acestui poem / ocolesc anotimpuri frunze ape cocorii / culorile mai ales verdele l-am ascuns / într-un fluture şi toate în pumnul copilei / cu ochii ca mura”. (Arbori de linişte, p. 61)

Ana Urma s-a descoperit pe sine ca poet, deopotrivă, la nivelul stilistic şi cel semantic ale discursului. Poemele autoarei, bijuterii lirice de o incontestabilă sugestivitate, sunt decantări asemenea spumei din valurile apelor de munte, limpezi şi repezi. Demersul liric definit printr-o adâncime a mesajului este conturat de amprenta personală, de o rară prospeţime, esenţa ascunzându-se îndărătul unei frazeologii colocvial epice. Discursul liric  deosebit de îngrijit, curge firesc.

Inspirată de cuvânt şi empatizând cu imaginile poetice, Ana Nicole Popa  realizează, la numai 14 ani, ilustraţii extrem de sugestive.

Privind volumul Isadorable  în conexiunea lui lăuntrică, în înlănţuirea osmotică a multiplelor nuanţe şi faţete ale trăiririlor şi transmiterii acestora, observăm că poeziile Anei Urma cuceresc prin vibraţie, coerenţă şi naturaleţe. Pentru aceste calităţi, şi multe altele, poezia Anei Urma este primită cu bucurie, cu entuziasm şi promovată. Scriitorul şi cineastul român, Ben Todică a recitat din poemele Anei Urma la postul de radio al românilor din Melbourne, Australia iar omul de televiziune Tudor Călin Zarojanu în cadrul rubricii De ce-aş citi (emisiunea Arte Carte şi Capricii, aprilie 2015).

Dacă felul de a fi al Anei Urma este discreţia şi modestia, poemele sunt aproape toate confesiuni. Încet, dar ferm autoarea trece prin gesturi, sentimente şi idei din relativ în absolut şi nu se sfiieşte deloc să-şi declare adevărata identitate lirică.

Cartea Anei Urma este  Dincolo de apusuri  o Disertaţie după un poem.

„luminând motivul dintâi al iubirii

iau fărâme

le sădesc în alt om şi aştept

şi aştept până sevele frăgezesc cruste reci

sau pământ înţesat cu orgolii şi repet

şi repet până mugurii dau în iubire”

Vasilica Grigoraş

Zbor

„Să te pregătești de Cer”, 

mi-a spus într-o noapte un înger

(nu știu dacă era alb sau negru în visul meu incolor).

A doua zi mi-am legat pe umeri niște aripi

luate cu împrumut de la o pasăre împăiată.

(mă credeam deja pasăre), 

Mi-am dat drumul de pe culmea casei.

Am aflat că: 

"două corpuri se atrag proporțional cu produsul maselor lor 

și invers proporțional cu pătratul distanței dintre ele".

Căzând ca un măr din pom, atunci când se desprinde de codiță,

descoperisem și eu legea atracției universale, a lui Newton.

Un călugăr ce tocmai trecea pe acolo m-a adunat de pe jos: 

“vino cu mine la mănăstire. 

te voi învăța cum să te pregătești pentru Cer”(Dorina Stoica)

imagine de pe internet

Firimituri

Defilez pe facebook  (dacă nu ești aici nu existi, e-o zicere mai nouă),

cu o lista lungă de poeti, unii sunt deja consacrați.

Mă uit cu jind la poemele lor,

 parcă aș fi un câine flămând intrat pe furiș la masa stăpânilor.

Stau mai ales pe lângă poeții cu barbă.

Îndrăznesc uneori să întind mâna și să ciugulesc firimituri

de fiecare dată cu speranța că sunt din „pâinea lui Bragi”.

 Printre mese acolo unde aburii bucatelor alese

se amestecă cu mirosul inconfundabil al încălțărilor de firmă,  luate la kilogram

de la “magazinul de vise” second hand

prind  câte o metaforă, o mestec o rumeg, o las la dospit

până sunt convinsă că-mi aparține.

Alerg cu ea sa-i fac loc într-un lung &poem,

Amintit de baba Vanga-n predictiile apocaliptice despre România 2016,  

început acum vreo jumătate de veac când îmi număram primele fire de par alb

și de când,  îmi tot hrănesc cu firimituri căzute de la masa poetilor

frustrările.

( asa cum mi-a scris în felicitarea de Anul Nou un poet cu barbă,

devenit critic literar din lipsa de „pâine...”) de Dorina Stoica

imagine de pe internet

Ochiul curat sau dobândirea certitudinilor necesare - Mihaela Oancea ( "Ochiul curat" - edit. Pim Iasi 2015 de Dorina Stoica)

Volumul Ochiul curat a văzut lumina tiparului în anul 2015, la Editura Pim, numără 140 de pagini în care se îmbină poezia Dorinei Stoica și grafica lui Mihai Cătrună; de asemenea, cartea are patru capitole (Sentimente, Ce iubire e asta?, Existus, respectiv Ochiul curat) ce transportă lectorul pe tărâmul yin-yang, edificatare fiind glisările certitudine-incertitudine, încântare – dezamăgire etc.

Cea dintâi parte elogiază împlinirea în cuplu, sesizându-se efervescența trăirilor celor doi, ce refac cu nesaț unitatea androginică: ,,suntem două părți ale aceluiași întreg”. Existența în sine presupune, în cazul artistei, o continuă chemare a iubirii, fie că e vorba despre eros sau despre agape: ,,cine să înțeleagă o femeie îndrăgostită/ de un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată?” O atracție aparte o exercită și natura (Geamantanul cu vise), mediu menit a relaxa ființa, a-i aduce alinare, bucurie sau facilitând acesteia o regăsire a sinelui în consonață cu macrocosmosul.

Totuși, monotonia și tristețea se inoculează când și când în realitate, dând naștere constatărilor cu ușoară tentă apoftegmatică: ,,noaptea coboară dinspre asfințit spre lună/ de trei sute șaizeci și cinci de ori pe an/ asta mă face să gândesc că neiubirea/ e mult mai mare decât iubirea/ iar viața e doar o fărâmă de moarte/ Câtă risipă e-n toate” (Risipă).

Latura olfactivă nu este deloc una de ignorat, în lirica artistei făcându-și loc aromele de lăcrămioare, busuioc, liliac, crini, caprifoi etc, observație care imediat îl duce cu gândul pe lector la binecunoscutele poeme ale simbolistului Dimitrie Anghel, cel supranumit și ,,poet al florilor”. Dar ademenitoare nu sunt doar miresmele, ci și anotimpurile care le poartă cu sine, vara, de pildă, fascinând cu ,,ploi calde și mult soare”, cu ,,cireșele ei coapte” ori cu ,,parfum de crini în noapte”(Vino vară-mbujorată). Atmosfera îmbie la reverie, născând dorul de ducă ,,prin munți, prin văi și prin luncă”.

În multe dintre poemele volumului predomină liniștea, împăcarea cu un datum al firii în care omului îi picură timpul ,,ca nisipul în clepsidră” și chiar dacă uneori ,,sufletul e ud de lacrimi”, acesta se pune ,,la uscat/pe curcubeu”. În tot acest perpetuum mobile plin de necunoscut, chiar dacă s-ar cunoște modalitatea prin care ,,lumina să-nghită întunericul”, ființa ar fi cumva dezorientată, smulsă din tiparul ei: ,,ce așteptări aș mai avea/poate m-aș speria”. Mai mult, rânduiala ,,cele ce trebuie să fie/ vor fi sau nu vor fi/ după cum Dumnezeu/ le va rândui” (Scrie-mi) reprezintă ordinea ce se cere respectată întru iluminare și alipiere la Principiul din care cu toții am izvorât ,,voi sta cu bărbia pe genunchi/ în poziția fetusului/ nemișcată/ inima va bate în ritmul universului/ eu și tu/ până când viața toată/ se va înfășura pe degetul meu arătător” (Ia-mă cu tine). Printr-o metaforică întoarcere ab origine se încearcă recuperarea purității primordiale.

În capitolul Ce iubire e asta? starea se schimbă și remarcăm tonul elegiac, ușor pedepsitor: ,,te-ai strecurat ispită între mine și rugăciuni”, bărbatul constituie elementul-ispită, pierdut undeva în trecut, însă recuperat din amintiri. Cum împlinirea în cuplu azi nu mai e posibilă, însă iubirea înseamnă predestinare, atunci rămâne speranța (,,vom umple casa țărănească de copii,/ iubindu-ne pe fân-abia cosit”), în trăirea ei deplină într-o viitoare existență (În altă viață). Redarea poetică a faptului în sine m-a dus cu gândul la acea căutare continuă a jumătății, de-a lungul mai multor vieți, situație descrisă de L. Rebreanu în romanul Adam și Eva.

Cel de-al treilea capitol, Existus, e scris în memoria artistei A. C. (răpuse de boală la o vârstă fragedă), iar poemele vizează acceptarea morții ca un firesc moment al trecerii. De aceea, când ,,câte o bătrână micșorată de ani/ uitată pe o bancă de copila/ ce s-a grăbit să-i ocupe locul de veci/ mă-ntreabă dacă nu mi-e frică”, răspunsul vine cert, lapidar: ,,nu!”, acceptarea fiind singura modalitate de surmontare a stării produse, în general, de ,,marea trecere”.

Tratată drept incomodă, de neoprit, moartea dă târcoale, instalată intra vitam. Astfel, într-unul dintre poeme, cea care miroase ,,a trecute flori” ,,stă pitită/ într-un colț de casă”.

Poeta merge pe tipicul paralelism situațional (om-natură), astfel încât, dacă ,,în inimă e frig!”, atunci și autumnalul presupune desfrunzire, amorțeală, disoluție lentă (Noiembrie trist).

În Apocaliptică orașul capătă tente de neantizare, disperarea și însingurarea găsindu-și sălașul în cenușa urbei. Cum bobul de grâu amintit în finalul poeziei are drept simbol renașterea, creația devine emblematică pentru ideea de panta rhei, de circuit etern deschis.

Viziunea sumbră, accentele metalice se păstrează și în Campanie electorală prin versuri ce surprind flash-uri ale destrămării:,,viața asta miroase a hoit”, ,,pe stradă/ din țevile de eșapament,/ gazele ofilesc iarba” ori ,,un câine bolnav/ caută umbra./ a vomitat/ își păzește osul/ deja sfărâmat”.

Latura religioasă e abordată și în Ochiul curat, cea de-a patra parte a volumului, semnificative fiind aici poemele Drumuri, respectiv poemul omonim - Ochiul curat – creație în care se năzuiește purificarea ,,Fă să piară, Doamne, răul tot din mine,/ să rămână doar ce-i frumos și bine”.

Pretutindeni în volum se resimte o căutare a acelui ,,je ne sais quoi” care pare uneori că scapă printre degete. Cu ,,tălpile pline de cer”, binecuvântată, așa cum mărturisește în poemul ,,Du-mă la fântâna cu ciutură”, poeta adună din reminiscențele trecutului momentele pure, de reală beatitudine a simțurilor, depășind cumpene și privind viitorul cu nădejde și, mai presus de orice, cu credință.

Mihaela Oancea,

04.01.2016

Întrebări

Când Ți-ai întors fața de la mine

Când Ți-ai întors fața de la mine, Doamne

Pământul și-a aratat nerușinat măruntaiele incandescente,

apa a ieșit din mătca prea strâmtă în căutarea libertății,

cerul s-a întunecat și a căzut pe pâmânt pucioasă și foc.

Când Ți-ai întors fața de la mine, Doamne

florile s-au făcut de piatră, piatra s-a făcut cenușă,

stelele s-au stins așa cum se topește o lumânare uitată

la căpătâiul unui mort lăsat singur într-o capelă întunecată.

Când Ți-ai întors fața de la mine, Doamne

păsările cântătoare nu au mai ciobit diminețile cristaline

iar marea a revărsat peste mine valurile furioase, 

umplându-mi gura cu sare și ochii cu lacrimi.

Când ți-ai întors fața de la mine, Doamne

luna ce mi-a aurit lunga noapte a Valparugiei,

în care iubitul se făcea în mine prunc nenăscut,

s-a lăsat înghițită de vârcolacii flâmânzi de Lumină.

Când ți-ai întors fața de la mine Doamne

Sokar, și-a luat înapoi întunericul cu toate cele ascunse ale lui.

( Dorina Stoica) 

imagine de pe intenet

La mulți ani!