Când înserarea se lăsa peste sat

Zilele toride de vară se sfârşeau lin, odată cu apusul soarelui. Acesta, obosit de povara zilei, dispărea încet, încet după deal. În urma sa cerul se îmbujora ca un obraz de fată ruşinată pe furiş sărutată.

– Mâine va fi mai cald decât astăzi, ne spunea mătușa Ileana, în vreme ce intra pe poartă cu şorţul prins în brâu, plin cu felurite bunătăţi (mure, cireşe struguri copţi sau bureţi creţi) şi cu o oala de lapte prins sau dulce în mâna de la tanti Corina, simbria „muncii mele” de la fâneaţă.

– De unde ştii, tanti, o întrebam sărindu-i fericită în braţe imediat ce se aşeza ostenită pe prispă, unde îşi desfăcea şorţul cu bunătăţi.

– Când soarele la asfinţit lasă cerul înroşit înseamnă că şi în ziua următoare va fi arşiţă şi nu va ploua.

După ce mă săruta pe obrajii murdari, se ridica sprintenă de parcă s-ar fi odihnit toată ziua, lua beţe şi aprindea cât ai clipi focul în vatră. Ceaunul cu apă era pus pe ochiurile cele mari de la plită şi când focul ardea vesel, în apa clocotită punea mălaiul galben şi îl lăsa să fiarbă bine. Uneori nu mai aveam răbdare să termine mămăligă iar cu lingura mare de lemn luam într-un castron cir, şi îl mâncam fierbinte.

Joia tăia câte un pui de găină. Îl punea la fiert într-un alt ceaun cu ceva legume. Când era gata mămăliga, era gata şi rasolul de pui sau scrobul cu smântâna. Lângă acesta adăuga nişte carne afumată scoasă din putina din beci, unde o ţinea la răcoare în untură. Alteori aducea din beci un castron cu telemea de oi din putină. Ne uitam cum amesteca mămăliga mare şi vârtoasă cu un făcăleţ lung şi ne minunam câtă putere are, slabă şi scundă cum era bătrâna.

Masa rotundă cu picioarele scurte, din două parţi ca două semilune stătea rezemată lângă uşă. Aveam sarcina să o spălăm bine şi să o uscăm cu un prosop aspru de cânepă, după care o aşezam în mijlocul bucătăriei şi în grabă mămăliga uriaşă era răsturnată taman pe mijlocul ei. Într-un cui lângă sobă era o aţă pe care tanti Ileana o lua şi tăia cu măiestrie mămăliga în felii mari, egale. Ne aduceam fiecare de prin curte scăunele făcute dintr-un lemn cu patru beţe înfipte în el şi ne certam de la cel dăruit mie de nenea Botez.

Neînţelegeri erau şi de la castroanele colorate din lut dar şi de la cele două linguri de inox pentru că nu ne plăcea să mâncăm cu linguri de lemn. În cele din urmă foamea ieşea învingătoare şi ne aşezam la masă, bucurându-ne de bucatele pregătite de cele două femei, neostenite. După ce strângeam masa, încet, încet focul se topea în vatră, pisicile sătule se urcau pe sobă la căldură, femeile obosite se culcau iar noi mergem pe prispa din faţa casei. La lumina slabă a lunii povesteam, povesteam, şi visam în timp ce priveam stelele până când ochii lăcrimau de atâta căscat. Atunci intram în casă şi adormeam îndată îmbătate de liniştea şi de miresmele nopţii de vară.

( din "Raiul în care am fost"  de Dorina Stoica Editura Sfera 2011)

Imagine de pe internet

RUGĂCIUNE

Doamne,

eu te-am răstignit, pălmuit,

și cu fiere Te-am hrănit,

 apă bună nu Ti-am dat

și-asta fac neîncetat.

Doamne sfinte, 

am fost rău și fără minte.

 ard în foc nestins de viu,

sa ma ierti e prea târziu?

Oasele mi se sfărâmă,

 întinde-mi Te rog o mână.

Doamne!

 Vino grabnic, mă ridică,

mi-este rău și îmi e  frică.

Sunt căzut și lepădat,

 vino și mă fă curat,

 frumusețea cea dintâi,

dămi-o și Te rog, rămâi,

șterge-mi lacrima amară,

rănile să nu mai doară.

Doamne!

Milostive bun si sfânt,

n-am pe nimeni pe pământ,

doar pe Tine sus în cer.

 Îndurare cui să cer?

Doamne al puterilor,

dătătorul darurilor

și-al dreptăților!

Mereu m-ai tot iertat

și mereu m-ai ajutat

în nevrednicia mea,

vie Impărăția Ta.

Doamne!,

Ca un tată grijuliu,

în Lumină vrei să fiu.

Ca o mamă iubitoare,

 m-ai arătat dreapta Cale.

Sunt și eu copilul Tău,

și sunt un copil rău,

 dor îți e însă de mine,

 și mă ții pe lângă Tine,

Doamne.

Iartă-mă și mă primește,

sunt fiul ce se căiește.

Bat la ușa casei Tale,

să-mi dai apă și mâncare.

Am venit flămând acasă,

iar tu junica cea grasă,

ai tăiat-o pentru mine,

să rămân veșnic cu tine

Doamne!

Cine oare, ori ce sunt,

Fără Tine pe pământ?

Nu lăsa poporul Tău

pierzătorului cel rău.

Nu lăsa pe fii Tăi

pradă diavolilior răi,

Doamne!

(D.S.)

Imagine de pe internet

Cernere

"Trăim niște vremuri în care apele se cam aleg, iar cernerea va fi amplificată și accelerată." (Părintele Ilarion Dan de la Măn.Crucea)

trupul nostru‑i

pământu‑n care

încolţesc ispite

iar sufletul tânjeşte

spre divin

suntem cernuţi mereu

prin nevăzute site

lăsați de la botez

în paza unui heruvim

făcuţi din carne suntem

un pumn umed de lut

cu toţi Adami şi Eve

neputincioşi ne plângem

păcatul neascultării

cel greu şi neiertat

la poarta zăvorâtă

a Raiului uitat(de DS)

La mulți ani iubită mamă!

Astăzi am sărbătorit-o pe mama! A împlinit acum câteva zile 90 ani. E cel mai important om din viața mea. Ei îi datorez totul! Credincioasă, soție bună, mamă desăvârșită iși iubește copiii și pe Dumnezeu. La această vârstă înaintată gândește pozitiv, e sănătoasă și încrezătoare în viitor. 

LA MULTI ANI MAMĂ _ TE IUBIM!

In veci ortodocși - Adrian Păunescu

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat

credinţa lor pe nici un fel de bunuri,

nici dacă ar fi fost crucificaţi,

nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu

în fiece istorică furtună,

credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,

prin toţi ai mei, Biserică străbună.

Şi m-am opus căderii în neant

şi celor care dărâmau altare

şi clopote-n Ardeal am construit

şi calendare pentru fiecare.

Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’

eu l-am crezut aducător de leacuri

şi m-am zbătut că să apară iar,

la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Şi-am fost convins că nici un leninism

credinţa ortodoxă n-o ajută

ci, dimpotrivă, ateismul crunt

ar vrea să o transforme-n surdomută.

Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?

A început la Bucureşti să crească

un demonism bogat şi indecent,

ce-ameninţă credinţa strămoşească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,

îi tot mânjesc şi culpabilizează,

îi fac răspunzători de bolşevism,

îi umplu de lehamite şi groază.

E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ,

ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni

sau, altceva, conform unei reţete,

noi suntem ortodocşi definitiv

oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,

această fărădelege epocală:

‘Ortodoxia naşte comunism!’

Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj

cu care ar putea să ne îmbie

catolici, evanghelici, protestanţi,

să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim

să fie ortodox când nu o simte,

noi suntem pe vecie ortodocşi,

cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mamă în etate

din tragicul motiv că pe pământ

există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,

când ni-i credinţa însăşi în pericol,

îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,

că harul de-a iubi nu e ridicol.

Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini

ce, dincolo de orice paradoxe,

la rândul lor, respectă şi iubesc,

pe credincioşii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,

o comedie pare tragedia,

e în pericol cultul ortodox,

se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,

când sumbre acuzaţii se adună,

ia-n mână crucea de la Est,

ai grijă de biserica străbună.

Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra

chiar dacă de la fraţi asediul vine,

permite-ne să fim în veci creştini,

ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

Adrian Păunescu

SPONTANEITATE ŞI SINCERITATE ÎN TIPAR DE LIRISM PROFUND - „Nemitarnice”, Theodor Damian, Editura Dionis 2005, de Octavian D. Curpaş

„Nemitarnice”, Theodor Damian, Editura Dionis, 2005, 133 p. 

Poezia lui Theodor Damian ne surprinde, ne provoacă, ne pune faţă în faţă cu realităţi nu totdeauna comode, într-un cuvânt, poemele sale ne conduc la o sinceritate faţă de sine şi faţă de marele Univers. Nu întâmplător, volumul „Nemitarnice”, de fapt o antologie de o sută unu poeme, se constituie ca un manifest adresat fiecărui potenţial cititor de a cântări în cumpăna dreaptă a raţiunii valorile fundamentale ale existenţei şi mai ales, ale rostului de a aparţine bogatului spaţiu spiritual românesc.  

Tocmai de aceea, Theodor Damian reuşeşte prin acest volum de versuri să expună concepte care surprind esenţa românismului aflat la confluenţa spiritului dacic, al celui latin şi peste toate acestea, al celui creştin. Din această îngemănare de curente spirituale rezultă forţa unei exprimări poetice pline de sensibilitate, de sens, de durabilitate şi mai ales, de vitalitate.  

Un scriitor şi cărţile sale 

Theodor Damian, scriitor român din SUA, este autorul volumelor Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc. Theodor Damian este teolog, eseist de factură creştin-ortodoxă, important promotor cultural, editor al revistei „Lumină Lină“.  

„Revărsarea cu gust şi rafinament” 

Asemenea unui teatru în patru acte, volumul „Nemitarnice” ne oferă patru trepte în ascensiunea către înţelesul etern al poeziei. Astfel, pentru început, privim „Prin ochiul mării”, după aceea identificăm un „Armaghedon cu un alt nume”, mai departe înţelegem metafora „Căutătorilor de lut”, pentru ca în final, să avem parte de „Zborul ancestral”. Patru trepte în devenire, de fapt patru trepte ale cunoaşterii şi tot atâtea etape în înţelegerea lirismului profund al lui Theodor Damian.  

„Marea se apleacă pe fereastră/ eram în spatele ei/ şi număram apele/ apele şi culorile/ zvâcnetul şi culorile/ curajul neruşinat/ revărsarea cu gust şi rafinament/ când totul e pe potrivă/ ca torsul pisicii pe cuptorul de lut/ iarna la ţară// O, ochiul mării de cucuvea/ noroc că nu face asta/ în fiecare zi/ că pe mulţi i-ar trage în ea.” („Ochiul mării”)  

„Marile poeme ale ţării” 

Sensul poetic nu se descifrează totdeauna uşor, este nevoie de o anumită putere de pătrundere ce se dezvoltă atunci când iei contact cu scrierile lui Theodor Damian, fiindcă în fiecare vers este încifrată o experienţă, un gând, o trăire, ceva care a făcut parte din viaţa sa şi pe care îl dăruieşte mai departe, celor ce vor să citească, să asculte şi să înţeleagă.  

„Peste marile poeme ale ţării/ au trecut uragane migratoare/ şi le-au smuls penele colorate/ le-au inversat metaforele/ le-au stricat sensul.” („Poemele ţării”)  

„Misterul vieţii se pătrunde” 

Dar efortul este răsplătit pe deplin prin nenumărate înţelesuri ce te conduc mai departe, într-un univers complex şi totuşi simplu, axat pe principii care se întretaie, se însumează, pentru ca ulterior să se despartă, revenind de fiecare dată mereu altele, cu înţelesuri noi şi cu spontaneitatea unei exprimări ce-şi află mereu cuvinte potrivite pentru experienţe tot mai profunde, ce se cer a fi comunicate.

„Nu stiu de cine şi de unde/ misterul vieţii se pătrunde/ nu ştiu de unde şi de ce/ a apărut deoarece/ nu ştiu de când şi până când mă arde ochiul tău plăpând/ nu ştiu de când, de ce şi cum/ mă înghite praful de pe drum/ nu ştiu de ce şi de la cine/ atâta moarte e în mine.” („Nu ştiu”) 

Între Vasile Voiculescu şi Lucian Blaga 

O sursă de inspiraţie deosebit de valoroasă pentru poezia lui Theodor Damian o reprezintă viziunea teologică creştină care sub o formă sau alta revine prin diferite teme sau simboluri, oferind o consistenţă şi o profunzime ce depăşesc exprimarea laică. Astfel, continuând tradiţia unor poeţi de factură religioasă în genul lui Vasile Voiculescu sau într-o anumită măsură, Lucian Blaga, Theodor Damian împleteşte în experienţa concretă a zilelor noastre, elemente de teologie, precum şi relaţia lor cu arhetipuri mitice, general umane sau specifice spaţiului daco-roman. 

„Izvorul apelor sfinţite în tine” 

În acest sens, putem vedea influenţa unui anumit gen profetic, în poezia „Cel care vine”: „Iordanul s-a tulburat/ spre vărsare/ iarăşi s-a aruncat cineva/ în apele sale/ iarăşi un Ioan Botezătorul/ şi-a făcut apariţia/ în pustiul lumii.// E lung drumul până la Iordan/ îţi trebuie ani să-l străbaţi/ ai timp ca să ierţi tuturor toate/ şi să înveţi să te rogi pentru fraţi// E lung drumul şi greu/ până să descoperi izvorul/ apelor sfinţite în tine/ şi să-L recunoşti/ pe Cel care vine.” 

Astfel, volumul „Nemitarnice” ne poartă prin multiplele exprimări artistice originale şi sensibile ale lui Theodor Damian, oferindu-ne ocazia să cunoaştem şi să ne cunoaştem, să explorăm faţetele nebănuite ale unei realităţi uneori, contradictorii, alteori, raţionale, dar întotdeauna sublime şi senzaţionale, fiindcă în cele din urmă, viaţa este un dar extraordinar, irepetabil, de care trebuie să ne bucurăm cu toată fiinţa noastră. Poezia lui Theodor Damian este un imn al vieţii ce învinge, care deşi aparent se opreşte, totuşi curge mai departe, din eternitate în eternitate.  

Octavian D. Curpaş

Smerenia mantuitoare

Într-o sfântă mănăstire un călugăr vieţuia. 

toate le făcea cu trudă, dar de nimeni n-asculta 

iar când îl certa vreun frate tare se mai supăra. 

Într-o zi primi poruncă: „Frate, făr-a te mâhni, 

ia să pleci în lumea largă, până ce te vei smeri. 

Ai aici bani în pungă pentru anul cât vei sta 

Să plăteşti din banii aceştia pe oricine te-o-njura”. 

Şi plecă. Merse în lume, anul trecu îndată, 

iar bănuţii cei din pungă într-o zi se gată. 

Atunci bătu în poartă, aşteptând ca să-i deschidă

cel care păzea intrarea şi privea printr-o firidă.

A stat el, a stat la poartă două zile şi trei nopţi

cerându-şi umil iertare la stareţ şi-ntregii obşti. 

Dar în cor spuneau cu toții: „Pleacă, eşti un ticălos, 

un rătăcitor, hoinar, un netrebnic păcătos. 

Banii obştii, fără frică, un an tot i-ai cheltuit

iar acum fără ruşine tot la noi ai revenit”?

A mai stat încă o vreme pe la porţi şi-l ocăra 

toată obştea mănăstirii, dar el nu se supăra.

Pân-la urmă, vine-un frate, zguduit de-aşa răbdare:

„Cum de-nduri fără cârtire şi fără de întristare”? 

„O, sunt vesel, fericit! Un an întreg am dat 

bani la cei care m-au jignit şi m-au scuipat, 

iară voi, fără de plată, fără să primiţi un ban, 

m-aţi certat în două zile cât străinii într-un an”.

De atunci, pe-acel cucernic nimic nu-l mai tulbura

şi-a slujit cu bucurie, smerit, toată viaţa sa.

(din "Izvorul îndepărtat", edit Pim 2011)

imagine de pe internet