Primarita - din cartea Bietul om sub vremi cap III

Vineri, 22 decembrie 1989

Îmi beau cafeaua distrată şi fără chef de nimic. E dimineaţă, e întuneric, e iarnă. Curentul electric e raţionalizat dimineaţa şi seara, atunci când consumul e mai mare. Dar ce nu e raţionalizat? Aprind o lumânare ca să văd pe unde calc. Ador cafeaua fierbinte. Cafeaua e rece, făcută de aseară. Butelia e goală, fierbătorul nu poate fi folosit. O beau în silă. Ies pe uşă şi calc în ceva. Mă aplec şi pipăi. Pe scări zac doi pui de pisică îngheţaţi. Pesemne pisica a vrut să‑i aducă la căldură sau i‑o fi pus cineva noaptea pe pragul meu?! Mă întorc, caut o sacoşă din plastic, îi pun în ea. Arunc pachetul în containerul de gunoi de lângă Miliție. Am un nod în gât. Îmi înghit plânsul.

Totul este încremenit în aşteptare. Vântul rece împrăştie întunericul. Sfârşit de decembrie. Mă simt foarte singură, inutilă şi tristă. În capul pieptului am o greutate. Ar trebui să mă las de fumat. Aerul e umed şi rece. Respir greu. Câte un strop de ploaie îndrăzneşte să se transforme în fulg de nea. Parcă aş fi suspendată între cer şi pământ, pierdută, rătăcită, uitată. Privesc în jur. Unde sunt? Nu mai recunosc nimic. E o lume care îşi trăieşte propria viaţă în care nu mai este loc şi pentru mine.

 În aer pluteşte ceva!

Deodată îmi vine gândul să fug, să renunţ la tot. Ce‑ar fi să caut o maşină în care să‑mi încarc tot bagajul, să‑mi iau copilul, să plec acasă, în oraş, lăsând în urma acest loc de care nu mă leaga nimic în afară de cei cinci ani petrecuţi aici, printre oameni straini? Mă scutur ca de o nălucă şi grăbesc pasul spre primărie. A început să ningă cu fulgi mari şi veseli. Ninsoare adevărată. Îmi place când ninge. Fulgii de nea mă înveselesc.

O sun pe Maria, secretara organizaţiei de tineret a partidului, o fată cuminte şi ascultătoare, care mă aşteaptă să vin, să mergem la judeţ. Plecăm imediat ce se luminează de ziuă cu Dacia casierului, până la şoseaua naţională. De aici aşteptăm o ocazie pentru a ajunge la destinaţie. În sala de şedinţe sunt doar primarii şi secretarii U.T.C. Sala, nu prea mare, în care se făceau instruirile pe probleme organizatorice cu primarii şi secretarii cu propaganda sau cu vicepreşedinţii, era de obicei plină. De data aceasta, era ocupată ici şi colo. Lipseau mulţi dintre primari. De pe peretele din faţă, ne privea din tablou zâmbitor Nicolae Ceauşescu, hotărât să construiască socialismul „până ce România va fi ridicată pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie”. De o parte şi de alta erau steagurile Republicii Socialiste România cu stema şi steagul roşu al partidului. Masa prezidiului cu cinci, şase scaune, era acoperită cu față de masă roșie. Şi haina din păr de cămilă, abia cumpărată de la Bucureşti, pe care o purtam, era tot roşie! Ne cunoaştem între noi şi ne aşezăm în bănci după preferinţe. Ca de obicei stau lângă tovarăşa Grasu, fosta mea şefă, şi lângă Vasilescu, primarul de la Harbujeşti, care ne şopteşte:

-   S‑a sinucis generalul Milea!

„Cine‑o mai fi şi ăsta?”, mi‑am spus nedumerită în gând, fără a înţelege că s‑a sinucis comandantul armatei române! N‑a apucat să spună mai mult, că în sală a intrat Ţăpoi, secretarul cu probleme organizatorice al Comitetului Judeţean de Partid. S‑a făcut linişte profundă. Ne vorbeşte tovarăşul Ţăpoi, fără a ne stârni prea mult interesul. Din cuvântul lui lipsesc însă obişnuitele glume. Era simpatic Ţăpoi! Nu prea înalt, grăsuţ, cu părul grizonat, trecut de 50 ani, îmbrăcat îngrijit, chiar impecabil, cu bun gust, purta lucruri de calitate. Când veneam la instruire, îi aduceam toamna o sticlă de ţuică bună, câte o sacoşă cu gutui mari şi aromate pe care le aprecia mult. Mă servea cu o cafea şi începea să depene amintiri despre Ardealul de unde venise, mutat disciplinar. Făcuse fiului său nuntă cu dare şi îi cununase la biserică cu mai mulţi preoţi.

-   Tovarăşa Ţâru, mi‑a spus cu ceva timp înainte, după ce a gustat din ţuica de prune pe care a încuiat‑o apoi în fişetul de lângă biroul mare din lemn de stejar, ce faci dacă o să cadă comunismul?

-   Nu ştiu, am răspuns uimită de întrebare. Nu mă gândisem niciodată la asta. Dar dumneavoastră ce faceţi?, întreb la rându‑mi, ştiind că va spune o glumă bună.

-   Eu ce fac? Satul meu e pe graniţă. Pun un picior în România şi unul în Ungaria şi mă p.. în România! Asta fac!

Îşi permitea tovarăşul să facă glume. Nu avea unde să‑l mute ca să fie mai rău ca în cel mai sărac judeţ din Moldova.

După puţin timp, intră în sală primul secretar Petrea, instalat în funcţie doar de câteva luni, care pentru prima dată ne vorbeşte nouă, primarilor:

-   Tovarăşi primari, v‑am convocat la această şedinţă fulger… Se îneacă… deoarece s‑au întâmplat nişte evenimente neprevăzute... Rumoare în sală. Nu vă neliniştiţi! Totul este sub control! Organele de partid şi de stat au luat toate măsurile pentru ca ordinea şi liniştea să domnească la toate nivelurile. Tuşeşte nervos! Aveţi grijă ca şi la comunele pe care le conduceţi să fie totul sub control. Nu părăsiţi sediile.! Faceţi de gardă prin rotaţie, împreună cu secretarul cu propaganda, cu vicepreşedintele şi cu secretarii de comitet de partid de la cele două C.A.P.‑uri. Asiguraţi paza... ziua şi noaptea! Nu părăsiţi comuna orice ar fi! Nu părăsiţi sediul primăriei... Vocea îi slăbeşte, abia se mai aude. Se înroşeşte, îi curge transpiraţia pe frunte. Dintr‑odată duce mâna la inimă şi iese precipitat pe uşă.

Ne uităm unii la alţii ridicând din umeri. Nu înţelegem ce vrea de la noi şi nici ce se întâmplă. Cert este că ceva grav se petrecea! Pare o şedinţă foarte obişnuită de transmitere de sarcini şi totuşi...

După ieşirea din sală a primului secretar, secretarul Ţăpoi prefăcându‑se a fi sigur pe el, aparent dezinvolt, ne trasează câteva sarcini legate de asigurarea securităţii sediilor unităţilor economice, spunându‑ne printre altele:

-   În cazul în care o persoană străină încearcă să intre în primărie, să iasă de acolo cu picioarele înainte (adică să nu iasă viu)!

„Ce prostie! Cine să intre străin în primărie şi cum adică să iasă cu picioarele înainte? Cine şi cu ce să‑i facă ceva că doar nu avem arme”, mi‑am spus în gând. În următoarea clipă, tot în gând, am văzut camera de la comună unde se păstra echipamentul militar şi care fusese inspectată în toamnă, şi aproape că am început să râd. În acea sală erau câteva stingătoare, câteva costume de gărzi patriotice, nişte căldări şi câteva mături, alături de un furtun prăfuit.

În timp ce Ţăpoi ne vorbea, intră agitat în sală primul secretar. Foarte abătut ne spune că s‑a declarat stare de necesitate în întreaga ţară, invitându‑ne să mergem fiecare la comunele noastre. Era lesne de înţeles că, din clipa aceea, doar bunul şi milostivul Dumnezeu ne mai poate purta de grijă. Şefii noştri îşi luaseră mâna de pe noi şi fiecare era pe cont propriu. Noi însă nu știam încă acestea. Am mers însoţită de colega, primăriţa Grasu, să ne luăm salariul de la casierie. Avea să fie penultimul. Când treceam prin faţa sălii de consiliu, secretarul Ţăpoi, care avea uşa larg deschisă, m‑a apostrofat:

-   Primăriţo, de ce ai stat atât de mult la Bucureşti, la pregătire?

-   Nu am stat decât atât cât am avut de stat, am minţit.

După venirea de la pregătire pentru sesiunea din februarie la Ştefan Gheorghiu, stătusem două zile acasă cu familia.

Grupuri, grupuri am plecat spre gară. Eram cu toţii îngrijoraţi şi confuzi. Toată lumea se uita la noi. Nu ştiam că sunt interzise grupurile mai mari de trei persoane. Comentam sinuciderea generalului Milea, fără a înţelege încă gravitatea faptului.

Am coborât în gara localităţii Șesu cu gândul să găsesc o maşină pentru a putea ajunge la comună. Nu m‑am gândit că odată ce a căzut dictatura Ceauşescu, nimeni nu‑mi va mai recunoaşte funcţia. La coborârea din tren, se auzeau pretutindeni strigăte de bucurie:

-   A fugit Ceauşescu, a fugit dictatorul!

Soţul adjunctei din acea comună era şeful gării. Am mers în biroul acestuia şi am privit la televizor. Un sentiment de bucurie şi o eliberare de toată tensiunea acumulată în acele zile a pus stăpânire pe noi. Inima mi s‑a umplut brusc de căldură şi din ochi îmi curgeau lacrimi de fericire. Am privit‑o pe colega mea. Şi ea era în extaz. De ce ne bucurăm, mi‑a trecut pentru o secundă prin gând? Am alungat acest gând şi am continuat să trăiesc acea stare unică de bucurie, amestecată cu hohote de râs şi cu lacrimi. Mă simţeam de parcă aş fi avut în suflet un stăvilar care brusc s‑a rupt, iar acum apa se revarsă nestăpânită. M‑am scuturat de parcă aş fi fost în lanţuri şi acestea au căzut! Mă simţeam uşoară, uşoară. Aş fi putut să‑mi iau zborul. Libertate! Libertate! Ce cuvânt minunat. Liberă pentru prima oară de când mi‑am auzit numele strigat în fabrică, pentru mutarea disciplinară!

-   Mergem la primărie, să dăm jos portretul dictatorului, a spus primăriţa de la Șesu, inspirată de cele văzute la televizor.

În timp ce primăriţa „executa” tabloul celui care până acum jumătate de oră era Dumnezeul nostru, ca din senin au apărut câţiva ingineri de la Consiliul Unic al comunei, care ne‑au privit cu ură şi ne‑au spus cu răceală şi răutate încă reţinută:

-   S‑a terminat cu voi, primăriţelor! Puteţi să vă căraţi pe la casele voastre. Nu vă mai recunoaştem de şefi! A căzut comunismul şi voi odată cu el!

Abia atunci mi‑am dat seama că instructorul nu fusese la ședința de la județ. Pentru o clipă m‑am întrebat de ce nu este la serviciu, așa cum ar fi fost normal.

Vorbele acestea au fost strigate de o ingineră mică şi bondoacă, ce lucra în cadrul Consiliului Unic Agroindustrial şi fusese promovată în acea funcţie pe criterii politice, asemenea tuturor celor care formau Consiliul Unic Agroindustrial. Era devotată partidului şi muncii sale până acum câteva câteva ore.

 Realitatea începea să se contureze. Cu toate acestea, nu m‑am gândit nici o clipă că aş putea fi în pericol, eu sau familia mea. Am sunat la comună să vină cineva să mă ia. Mai gândeam că oamenii mă ascultă, că mai pot da ordine şi acestea să fie executate. Primisem dispoziţie de la judeţ să nu părăsim comuna, iar eu trebuia să execut ordinele. Aşa fusesem formată. Casierul a venit, dar spre surprinderea mea era însoţit de Mândrică, secretarul primăriei, linguşitor şi acesta până ieri. Astăzi însă mă privea cu superioritate şi cu un zâmbet de răutăcioasă satisfacţie, pe care nu se mai străduia să o ascundă. Acum pentru el eram o infractoare, un element antisocial, un duşman al poporului. Ei erau oameni liberi, puternici. Eu eram o intrusă, o venetică, un vierme ce mai trăia doar din mila lor.

-   Stai acolo, mi‑a spus cu glas ridicat şi m‑a împins uşor pe locul din spate al maşinii.

Nu m‑a poftit să iau loc în faţă şi nu mi‑a adresat nici măcar un salut de politeţe. Drumul mi s‑a părut nesfârşit şi mă simţeam stingheră şi neliniştită. Ajunsă la comună, atent supravegheată de secretar, am dat jos, aşa cum îi văzusem pe cei de la Șesu, tabloul cu Ceauşescu, care stătea la loc de cinste în biroul meu. Cărţile din bibliotecă au fost strânse şi depozitate în sala de şedinţe. Biroul părea acum pustiu şi neprimitor pentru ochiul meu obişnuit cu tabloul şi cărţile voluminoase, cu coperţile roşii care ocupau toate rafturile micii biblioteci.

-   Ce facem cu ea?, am auzit vocea şoptită a secretarului pe holul primăriei.

Despre mine era vorba. Nu i‑a răspuns nimeni. Pe hol se auzeau paşi. Priveam pe geam din spatele perdelei. Coborau tăcuţi scările. S‑au oprit câteva minute în drum şi au purtat o discuţie scurtă în prezenţa lui nenea Turuianu, guardul primăriei, după care s‑au urcat în maşină şi au dispărut. Am rămas singură în birou. Ce să fac? Telefonul, care suna până acum câteva zile fără încetare, amuţise. Nici un ordin, nici o indicaţie: „Tovarăşa secretară, repară căminul! Tovarăşa secretară, mobilizează ţăranii pentru recoltat! Tovarăşa secretară, adă lemne pentru şcoli! Tovarăşa secretară, mută‑te cu familia în comună! Tovarăşa secretară, ai grijă să faci planul la contracte de la producători! Tovarăşa secretară, repară drumurile! Tovarăşa secretară, de ce nu ai scos ţăranii la făcut şanţurile pe marginea şoselei? Tovarăşa secretară, ai grijă să asiguri condiţii bune de trai pentru specialişti, ca să nu plece din comună! Tovarăşa secretară, mai pune câteva kilograme pe mata ca să fii mai impunătoare!”... Activitatea de zi cu zi era dinainte planificată. La instruirea lunară cu primarii primeam sarcini pentru fiecare zi, pe baza cărora trebuia să întocmesc un plan de măsuri cu sarcinile pe care le aveam de trasat la rândul meu subalternilor, care trebuiau să le execute cu sfinţenie pentru a nu primi corecţii sau sancţiuni pe linie de partid.

Aceste sancţiuni, care începeau cu mustrare şi sfârşeau cu excluderea din partid, erau o măsură extrem de gravă. Atâta timp cât erai membru P.C.R., chiar dacă mai greşeai sau erai prins cu ceva ilegal, puteai fi iertat, dar dacă erai exclus, te arestau pentru cea mai mică infracţiune. Pe lângă aceasta, nu mai puteai ocupa nici o funcţie administrativă, oricâte şcoli de partid ai fi avut. Ca şi cum acele sedinţe de la judeţ interminabile la care participau şi instructorii de la Consiliile Unice, alături de primari, nu ar fi fost de ajuns, comandamentele de la Consiliul Unic la care ne deplasam săptămânal sau de câte ori se impunea, erau prilej de trasare de sarcini. În toată această planificare venită de sus în jos era lăsat foarte puţin loc pentru iniţiative personale.

Mă învăţasem cu indicaţiile şi parcă aşteptam să sune telefonul, iar cineva să‑mi spună ce am de făcut în această situaţie inedită în care mă aflam în acea zi. Am încercat să dau câteva telefoane. Instructorul de la Consiliul Unic şi activistul care răspundeau de comună dispăruseră fără urmă. Nu răspundeau nici la telefoanele de acasă. Mai târziu, aveam să aflu că stăteau ascunşi de teama furiei mulţimilor, fără a se gândi la noi, cei pe care până în acea zi îi supravegheau şi îi urmăreau ziua şi noaptea.

Seara a venit soţul cu ultima cursă. Era optimist şi se străduia din răsputeri să mă asigure că totul va fi bine acum, după ce am scăpat de odiosul dictator şi de „savanta” lui consoartă.

-   Ce fac? Cade comunismul, ce rost mai am eu aici?, l‑am întrebat neliniştită. Îl iau pe Mişu, câteva lucruri şi merg cu tine acasă. Mi‑e frică.

-   Nu cade comunismul, m‑a asigurat fără a se tulbura. Stai liniştită că nu eşti doar secretar al P.C.R.! Eşti şi primar, şi ai fost votată de către oameni.

„Aleasă de oameni? Ce ştii tu!?”, mi‑am spus în gând, amintindu‑mi de alegeri. Până târziu am ascultat împreună „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”, dar veşti noi nu prea erau. Deşi totul ar fi trebuit să mă îngrijoreze, eram optimistă datorită încurajărilor primite din partea soţului, care m‑a convins că trebuie să fiu acolo şi nu în altă parte. Asemenea unui mecanism care e reglat să execute, eram într‑o încremenire inexplicabilă din care doar un şoc puternic ar fi putut să mă trezească.

Înainte de a adormi, sub plapumă, primele trei degete ale mâinii drepte mi s‑au împreunat. Am simţit pentru prima dată în viaţă nevoia să fac semnul Sfintei Cruci şi să mă rog. Am spus în gând de câteva ori la rând rugăciunea Tatăl nostru, pe care o ştiam din copilărie, dar erau mulţi, mulţi ani de când nu o mai rostisem. În timp ce mă rugam, o emoţie necunoscută a pus stăpânire pe mine. Am dormit puţin, tresărind mereu. Urletele câinilor nu mai conteneau, iar cucuveaua stătea nemişcată sus, pe coşul de fum, şi îşi exersa vocalizele sinistre ca într‑un scenariu de groază:

-   Cu‑cu‑veau, cu‑cu‑veau, cu‑cu‑veau!

Vremea schimbarii (din cartea Bietul om sub vremi cap I)

Vremea schimbării

Joi, 21 decembrie 1989

Sfârşit de decembrie mohorât, umed şi trist. A fost o zi cenuşie, fără evenimente. Nimeni nu a urcat scările primăriei. De obicei, la întoarcerea de la Bucureşti, de la cursuri, de cum aflau că am sosit, zeci de cetăţeni veneau cu diferite probleme în biroul meu. Mulţi săteni veneau doar să mă salute şi să vorbim despre nimicuri. De această dată până şi nenea Turuianu, omul de serviciu disponibil oricând, dispăruse. Unde sunt toţi? Timpul pare încremenit într‑o aşteptare enervantă şi apăsătoare. Din când în când, contabila primăriei, tovarăşa Pungă, intră şi iese pe uşă tăcută, preocupată de ceva doar de ea ştiut.

Beau o cafea şi încerc să dau câteva telefoane. În receptor aud sunetul derivaţiei, ecoul, semn că centralista mă ascultă. Mi se pare că oriunde aş suna e pustiu, că toată lumea a dispărut, iar eu sunt singură.

Nu‑mi găsesc rostul. Mă joc cu degetele. Degetele trosnesc. Înţeleg deodată că locul meu nu este acolo. Mă aflu într‑o gară pustie aşteptând un tren deviat, care sigur nu va sosi.

Liniştea se sparge brusc. Telefonul sună răguşit. Tresar. Ridic receptorul şi iau nota telefonică transmisă de o funcţionară morocănoasă, cu vocea găunoasă. Aceasta îmi comunică sec: „Mâine la ora 10 trebuie să fiţi prezenţi la Comitetul Judeţean de Partid pentru transmitere de sarcini privind siguranţa principalelor obiective din comună în perioada ce va urma, împreună cu secretarul organizaţiei de tineret”. După câteva minute sergentul de la postul de miliţie îmi aduce o altă notă telefonică în care se cere luarea unor măsuri de asigurare a pazei primăriei şi a altor obiective economice din comună. Tot în acea notă telefonică se specifică obligativitatea prezenţei cuiva din conducerea comunei, ziua şi noaptea, pe toată perioada sărbătorilor de iarnă, adică până după anul nou, la sediile unităţilor economice, dar mai ales la primărie.

Acele note telefonice nu se deosebeau prea de mult de altele primite în preajma sărbătorilor. Se proceda aşa în fiecare an, pentru a se asigura vigilenţa împotriva duşmanilor poporului. Cu toate acestea, plec de la primărie cu o stare de nelinişte accentuată şi nu mă lămuresc dacă e vina notei telefonice sau a liniştii nefireşti din ziua aceea.

Strada principală e pustie. În acest anotimp, când oamenii nu mergeau la muncile din cadrul Cooperativei Agricole de Producţie, îi puteai vedea prin curte, pe stradă sau la magazinul din centrul comunei unde se adunau. Femeile tăifăsuiau, iar bărbaţii trăgeau ceva tutun sau consumau băuturi alcoolice.

Ajung în dreptul Căminului Cultural, iar privirea îmi este atrasă de cele trei pisici, pe care cu două săptămâni în urmă le pierdusem fără urmă. Bucuroasă că le‑am găsit, le strig pe nume:

- Şpî, Cater, Roxi, haideţi acasă să vă dau ceva bun!

La auzul glasului meu au început să scoată nişte sunete înfiorătoare şi au dispărut brusc, parcă ar fi văzut o nălucă. Ce‑o fi cu ele? Le crescusem de mici şi nu le‑au lipsit nici hrana, nici afecţiunea. Astăzi totul îmi este ostil.

Casa în care locuiam era o clădire a primăriei, care adăpostise cândva Postul de Miliţie. Între timp, se construise un nou post, chiar peste drum. Actualul imobil era o clădire mare şi mult mai arătoasă, care avea şi o casă de locuit pentru şeful de post şi familia acestuia. În camerele din faţa clădirii unde locuiam era Biblioteca Comunală şi Atelierul Şcolii. Casa era destul de izolată, având în vecinătate un teren de fotbal, un loc nisipos şi un pârâu care trecea prin spatele ei. În podul casei se auzeau noaptea zgomote ciudate de şoareci sau de nevăstuici, iar broaştele şi ţânţarii de la pârâu făceau ca vara să nu fie tocmai plăcută în acest loc în care am trăit câţiva ani.

Perechea de pichiri pe care mi le dăruise un sătean, aduse de la Iazu Morii, erau una albă cu picăţele negre şi cealaltă neagră cu picăţele albe. S‑au înmulţit atât de mult, încât nucii din jurul casei erau plini cu aceste păsări gălăgioase. Pichirile stârpeau şoarecii şi şobolanii. Le vedeam, le auzeam, dar niciodată nu am putut să le ating. În ziua aceea, apropiindu‑mă de casă, zgomotele pe care le făceau pichirile erau slabe. În schimb, o cucuvea, ce tocmai poposise pe coşul de fum, scotea sunete sinistre, prevestitoare de moarte şi de nenorociri.

Miki, câinele lup pe care l‑am crescut de mic, m‑a întâmpinat ca de fiecare dată, dând prietenos din coadă. M‑am apropiat şi l‑am mângâiat pe cap. Ochii mi s‑au umplut brusc şi fără motiv de lacrimi. Mi‑am dat seama că aveam nevoie de o inimă iubitoare şi de o privire prietenoasă în acea zi cenuşie şi prea liniştită de decembrie.

-   De ce ai urlat toată noaptea, l‑am întrebat mai mult din nevoia de a vorbi cu cineva.

Mi‑a răspuns printr‑un scheunat, apoi s‑a lungit la picioarele mele. Ochii îi erau trişti şi parcă umezi, dar plini de acea afecţiune sinceră, de care doar animalele sunt în stare. Am intrat în casă şi am luat căldările pentru a aduce apă de la fântâna de peste drum.

- Dacă plecaţi îmi lăsaţi mie câinele, m‑a întrebat tanti Safta, vecina care tocmai umpluse găleţile cu apă.

- Unde să plec, am întrebat‑o.

A zâmbit şi a plecat spre casă cu găleţile pline fără să‑mi răspundă. Mirată am privit în urma ei. Odată intrată în casa rece şi neprimitoare, am uitat de întrebarea femeii. Mă uit la ceas. Peste o oră se întrerupe curentul. Trebuie să mă grăbesc, să fac focul, să fie cald până vine de la şcoală Mişu, fiul meu, şi să hrănesc cele câteva animale din bătătură. În fiecare seară, de la ora şase, curentul electric era întrerupt. Aveam o lampă cu gaz pe care o aprindeam şi în semi‑obscuritatea bucătăriei pregăteam ceva de mâncare. Era frig în bucătărie. Mirosea a gaz de la lampă. Mirosul îţi intra în haine şi în piele.

Sun la ferma agricolă din satul Ghiduleasa şi îl rog pe paznic să o anunţe pe secretara Organizaţiei de Tineret, pe Maria, despre şedinţa de mâine de la judeţ. O şedinţă în zilele de dinainte de Crăciun nu era ceva neobişnuit, nici chiar în ziua de Crăciun. Uneori se întâmpla ca şi în acele zile să se organizeze instruiri şi era necesară deplasarea la judeţ.

În sobe, focul ardea vesel, mirosea a mâncare şi a casă locuită. Mişu intră pe uşă ca o vijelie şi se repede la aparatul de radio cu baterii. Începe să caute postul „Vocea Americii”.

- Mamă, se întâmplă ceva, a strigat la mine.

Aparatul de radio era adus de la Odessa, pe vremea când lucram în fabrică şi făceam dese ieşiri în Republica Moldova. Era un aparat bun, care funcţiona şi la curent, dar şi cu baterii. Nu aveam voie să ascultăm Europa Liberă sau Vocea Americii, dar toată lumea asculta. Erau singurele surse de unde se putea afla câte ceva despre rezistenţa anticomunistă. În curte, Miki lătra fără oprire.

- Ieşi afară şi vezi dacă nu a venit cineva pe râpă să asculte la geam.

Am dat aparatul mai încet să ascult zgomotele serii. Când m‑am aşezat în fotoliu ostenită, să‑mi adun gândurile, mi‑am amintit de vecina care mi‑a cerut să‑i dau câinele când voi pleca. Nu ştiu de ce, gândul mi‑a fugit la profesorul de filosofie şi religie la al cărui curs participasem în ultima zi de pregătire la Academia „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti. La ieşirea din sala de curs, vorbele acestuia ne‑au pus pe gânduri: „Aveţi grijă de voi că vremurile sunt tulburi”. În acel moment am observat că eram foarte puţini în sala de curs. În seara dinaintea cursului, după miezul nopţii, am fost treziţi din somn de voci puternice care cântau: „Noi suntem români, noi suntem români/ Noi suntem aici pe veci stăpâni...”. Într‑o pornire inexplicabilă de entuziasm şi solidaritate cu cei care cântau, am început şi noi să cântăm tare, iar vocile ni s‑au unit cu alte şi alte voci într‑un cor magnific şi ireal care a durat doar câteva minute. Imediat, toate luminile s‑au stins şi pe holuri s‑au auzit paşii alergând şi vocile ridicate, ameninţătoare ale studenţilor de la zi care făceau de serviciu. Colega din Bacău, al cărei soţ era securist şi care stătea lângă mine la curs, mi‑a şoptit că cei din Ardeal, printre care şi o cântăreaţă binecunoscută de muzică populară, au cântat în noaptea aceea. Dimineaţă, a doua zi, mulţi au fost trimişi acasă pentru a nu tulbura liniştea din academie şi a nu răspândi veşti despre revoltele populare de la Timişoara. Noi, cei din Moldova, nu ştiam încă nimic. Mi‑am amintit şi de întâlnirea din curtea academiei (la sesiunea din vară) cu fostul ambasador B., care avea un frate în comună, tatăl fostului viceprimar, şi de plicul improvizat pe care mi‑l dăduse să‑l aduc fratelui său, cu rugămintea să nu citesc ce scrie acolo. Nu ştiu de ce, dar în seara aceea o mare curiozitate pusese stăpânire pe mine. M‑am gândit să trec pe la Miliţie şi să‑l rog pe şeful de post, care era un om cuminte şi supus, să meargă să întrebe ce scria în acel bilet. M‑a încercat regretul pentru lipsa de indiscreţie de care dădusem dovadă atunci când îi înmânasem plicul cetăţeanului din comună fără să‑l fi citit, aşa cum ar fi făcut orice activist care se respecta. Aveam o vagă bănuială în legătură cu cele scrise în scrisoare. După mult timp am aflat că acea scrisoare aducea în comună vestea căderii comunismului. Ce ironie a sorţii ca tocmai eu să aduc vestea şi toată lumea să ştie ce va urma, afară de mine! Pe atunci nu credeam că este posibilă căderea comunismului.

- L‑am prins mamă. Am prins Vocea Americi, ascultă şi tu ce spune. Mamă, cade comunismul, cade Ceauşescu!

Ascultăm comentarii despre evenimentele de la Timişoara şi despre mitingul de la Bucureşti unde nu au mai fost scandate obişnuitele lozinci: „Ceauşescu PCR”, „Ceauşescu şi poporul”, „Trăiască Partidul Comunist Român în frunte cu conducătorii iubiţi, Nicolae şi Elena Ceauşescu”etc. În aparat se auzeau frânturi de colinde despre Pruncul Iisus, colinde pe care le auzisem doar pe la bătrânii din sate, de sărbători sau pe care mi le aminteam vag din copilărie. Educaţia sau, mai bine spus, îndoctrinarea primită în cei treizeci şi cinci de ani, în familie şi în şcoală, nu‑mi permiteau să cred ceea ce era aproape evident: sfârşitul comunismului. Trăiam istoria! Timpul îşi urma cursul său firesc, curgea tumultos fără a ţine cont de oameni, aşa cum apele cad de pe stâncă şi nu ţin cont de pietrele care se prăbuşesc şi ele. Dacă va cădea comunismul, ce va urma?

Ca și cum în seara aceea memoria mi s‑ar fi activat în mod miraculos, mi‑am amintit că pe vremea când eram în liceu, la ora de economie politică, am întrebat profesoara: „Ce va urma după comunism?”. Răspunsul nu l‑am aflat. Întrebarea a fost considerată tendenţioasă. Mi s‑a scăzut nota la purtare pentru îndrăzneala de a pune o astfel de întrebare tocmai la ora de educaţie marxistă şi tocmai profesoarei, poreclită Japiţa, care fusese secretară cu propaganda undeva, prin ţară. Trecuseră ceva ani de atunci şi se părea că urma să aflu răspunsul la întrebarea îndrăzneaţă din liceu.

În sfârşit vine curentul. Dăm drumul la televizor, iar apelurile repetate ale crainicului, la calm şi la ordine, mi‑au accentuat starea de nelinişte. Afară, în curte, Miki urla a pustiu alături de alţi câini care răspundeau prin urlete mai slabe. Se pare că există un soi de comunicare între patrupede în anumite momente doar de ele știute. În pauzele dintre urletele câinilor se auzea cucuveaua de pe acoperiş aproape, tot mai aproape. Mişu a adormit după ce serialul de la televizor s‑a terminat. Am încercat să adorm şi eu, dar somnul nu a vrut să vină din cauza neliniştii care mă stăpânea. Pe nesimţite firul amintirilor a început să se depene.

Sfânta Liturghie la Biserica Învierii din Ierusalim

Sfânta Liturghie la Biserica Învierii

După masa de seară, urc repede în cameră, fac un duş şi mă odihnesc două ore. În fața hotelului ne așteaptă microbuzul. O persoană e fără loc. La noi în ţară asta nu ar fi nici o problemă, aici însă şoferul ne atenţionează iar părintele traduce:

-         Dacă cineva nu renunţă, vom sta în fața hotelului. Aşteptăm. Şoferul nu insistă, și răbdător privește în gol. Noi însă pierdem răbdarea, vociferăm. Timpul trece! Ne uităm unii pe alţii dar nimeni nu vrea să coboare.

-         Voi renunţa eu, am auzit-o pe Mirela, care şi de data asta a dat dovadă de un caracter ales, sacrificându-se pentru ceilalţi.

După ce a coborât, maşina a plecat. Tot drumul nu am scos un cuvânt. Mă simţeam vinovată. Poate ar fi trebuit să cobor eu. Lori m-a liniştit însă spunându-mi că Mirela nu-şi dorea atât de mult să meargă în acea noapte la Sfântul Mormânt unde oricum vom reveni şi mâine la Liturghia prilejuită de Paştele catolic.

Şoferul, obosit şi plictisit, ne-a lăsat să coborâm în parcare, după care grăbit a întors maşina şi a dispărut:

-         Nu ne aşteaptă? Am întrebat mirată.

-         Nu, va veni când îl voi suna dimineaţă să ne ia, mi-a răspuns părintele Sorin Dumitru cel care însoţea grupul .

     Am păşit cu emoţie pe drumul pietruit străjuit de ziduri vechi şi umbrit de arcade din loc în loc, străbătut zilnic, an de an de pelerinii care vin de sute de ani să se închine la Mormântul Mântuitorului Iisus Hristos.

La acea oră târzie din noapte doar noi mergem încet, oprindu-ne la locurile ce marchează popasurile pe care le-a făcut Mântuitorul până la Golgota ducând crucea grea în spate. De-a lungul pereţilor una lângă alta sunt tarabe ale comercianţilor evrei închise noaptea. Aflăm că locul acela este permanent supravegheat video. Tineri arabi bruneţi ne îmbie să tragem un fum din narghilea. Pentru mine acest obicei pare ciudat iar invitaţia nefirească.

Bisericile care marchează popasurile sunt închise  urmând ca dimineaţă să reconstituim împreună cu tot grupul Drumul Crucii şi să beneficiem de explicaţiile părintelui ghid Roman. Acesta este drumul pe care îl face orice pelerin ajuns în Cetatea Sfântă a Ierusalimului. Arheologii susţin că nici Via Dolorosa şi nici Golgota nu ar fi amplasate exact pe locurile care le-au făcut celebre în istoria omenirii.

În anul 1990 a fost restaurată Via Dolorosa care astăzi este o stradă comercială. Infrastructura e refăcută iar dalele mari de mozaicuri din perioada romană sunt expuse vizitatorilor.

Coborâm cu emoţie treptele spre clădirea monumentală, sobră dar impunătoare. Curtea este plină de lume iar clopotele bat din când în când, semn că Sfânta Liturghie a început.

Numele de Biserica Învierii, se datorează faptului că Învierea Domnului este temelia, cununa, biruinţa creştinilor.

Biserica Sfântului Mormânt a fost construită în secolul al XI-lea, înălţată de cruciaţi, în locul alteia, zidită de Sfânta Elena în secolul IV, în Ierusalim. Ea adăposteşte: Muntele Golgota şi Mormântul Domnului Iisus Hristos, săpat în piatră. Este locul cel mai important pentru creştini ortodocşi, pentru catolici, protestanţi şi chiar pentru cei de alte confesiuni unde în timpul marilor sărbători şi procesiuni creştine de peste an se adună credincioşii şi pelerinii din lumea întreagă. După răstignirea şi Învierea Mântuitorului, locul Golgotei şi al Sfântului Mormânt au fost venerate ca sfinte nu numai de către Apostoli şi de creştinii din Ierusalim dar şi de alţi credincioşi creştini de pe cuprinsul Ierusalimului şi al întregii lumi.

Pe vremea Împăratului Adrian aici a fost construit un templu păgân. Acesta a fost apoi dărâmat şi în locul sau a fost ridicat un vast ansamblu de edificii care aveau drept scop păstrarea în memoria creştinilor a ultimelor momente din viaţa Mântuitorului. După Sinodul Ecumenic de la Niceea, în anul 325, împăratul Constantin a construit pe locul unde s-a descoperit Crucea Domnului de către Împărăteasca Elena un edificiu monumental din cele mai de preţ materiale ce existau în vremea aceea. Ele întreceau în frumuseţe tot ce fusese făcut până atunci. Biserica a fost distrusă şi reconstruită de nenumărate ori .

Domul actual datează din anul 1870. Restaurări ample au început în anul 1959, incluzând şi redecorarea Domului, în perioada anilor 1994-1997. Majoritatea popoarelor creştine au contribuit la renovarea şi la înfrumuseţarea ei de-a lungul timpului până astăzi. Printre aceștia la loc de cinste merită amintiţi cu recunoştinţă şi domnitori români.

Sfântul Mormânt este folosit de toate trei bisericile (creștin-ortodoxă, ortodoxă-coptă şi catolică). În faţă clădirii masive se afla curtea unde se adună grupurile de pelerini și vizitatori. În jurul clădirii principale se pot vedea paraclise ale ortodocşilor, armenilor si copţilor. Pe uşa de la intrare numita „poarta sfânta” citim următoarele cuvinte: „Închinătorule, intră întru bucuria Domnului, în cerul plin de lumină” şi „Intraţi, în curţile Domnului, în mormântul dătător de viaţa, unde sălăşluieşte Harul şi stăpâneşte Lumina cea binecuvântată”.

Ne oprim lângă coloanele fisurate în partea de jos. Părintele ne povesteşte că într-un an, ortodocșii, neavând cu ce să achite taxele impuse de turci pentru intrarea în Sfântul Mormânt au rămas  afară așteptând. Sfânta Lumină, care coboară în fiecare an în Sâmbăta Mare la Sfântul Mormânt numai la ortodocși. Aceasta  a ieşit prin aceste coloane lăsând urmele pe care le poate vedea oricine.

Intrăm în Biserică şi ne oprim lângă piatra de culoare roşiatică  numită „Piatra ungerii” acoperită din belşug cu mir de nard pe care credincioşii îl varsă aici în semn de aducere aminte pentru ungerea cu mir a trupului Mântuitorului atunci când Iosif din Arimateea şi Nicodim i-au așezat trupul după ce l-au coborât de pe cruce. „Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Acolo l-au pus pe Iisus, pentru că  mormântul era aproape".

„Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit să i se dea. Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in, şi l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă,şi, prăvălind o piatră  mare la uşa mormântului, s-a dus.” (Matei 28, 57-60). 

Impresionantă este mulţimea de candelele frumoase şi foarte mari de deasupra Pietrei Ungerii. Pe peretele din faţă îţi atrage atenţia un mozaic în culori vii ce prezintă scena descrisă în Evanghelia pe care am citat-o mai sus. Ne aşezăm în genunchi şi sărutăm piatra netezită de mângâierile credincioşilor şi spălată cu lacrimile lor. Ne ungem fruntea şi mâinile cu mirul cu nard ce o acoperă.

    Sfântul Mormânt cuprinde anticamera pietrei ridicate de îngeri la Înviere şi camera Mormântului. În fiecare noapte aici se săvârşeşte prin rotaţie între confesiunile ortodoxe Sfânta Liturghie. Participarea la Liturghia de noapte în acest Loc Sfânt este o experienţă duhovnicească anevoie de descris și de neuitat.

Aici se află singurul altar din lume unde credincioşii pot intra şi înainte dar şi după săvârşirea Sfintei Liturghii. Mormântul Domnului este proscomidiarul iar drept Sfântă Masă slujeşte piatra ridicată de îngeri. Prin aceasta, actul sacru liturgic devine extrem de real şi de palpabil de parcă te-ai întoarce în timp. Fără a fi preot sau călugăr, fără a avea importanţă dacă eşti bărbat sau femeie, dacă eşti matur sau copil, creştin sau nu, intri în Sfânta Sfintelor, o atingi şi laşi o lacrimă acolo în Altarul altarelor Bisericii. Această experienţă unică te marchează profund şi iremediabil. Dacă până atunci, conştienţi sau nu, înclinăm spre un simbolism liturgic, argumentat deseori de lecturi teologice, acum suntem martorii temeiului real, concret al credinţei.

În locul acesta atât de aproape de Hristos îmi plec capul pe piatră și-l simt real om prin durere, dar mai ales Dumnezeu prin puterea mântuitoare. Ne desprindem cu greutate, nutrind speranţa că ne vom întoarce într-o zi aici, dacă nu în timpul vieţii măcar atunci când sufletul va fi călător fără trup prin locurile văzute în vremelnica viaţă pământească.

Părintele ne spune să ne grăbim deoarece la locul numit Muntele Golgota sau Dealul Căpățânii acolo unde a fost înălţată Sfânta Cruce va fi lume multă. Am urcat scările abrupte pentru a ajunge la Paraclisul catolic zidit pe piatra Muntelui Golgota. În mijlocul altarului principal este fixată în crăpătura stâncii o Cruce. Tot aici mai este un altar ce marchează dezbrăcarea de haine şi pironirea pe Cruce a Mântuitorului Hristos.

Ne aşezăm la rând pentru a ne închina acolo unde se spune că ar fi fost înfiptă Sfânta Cruce. În imediata apropiere este o icoana a Sfintei Fecioare Maria, prin inima căreia a trecut durerea ca şi o sabie văzând pe Fiul ei iubit răstignit între tâlhari. Aici se află Sfântă Masă a altarului unde zilnic se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Ceva mai jos sunt nişte panouri transparente sub care e Stânca Golgotei ce este crăpată de cutremur. Atingem această stâncă printr-un orificiu din metal prețios despre care aflăm că a fost donat de domnitorul român Şerban Cantacuzino şi privim scenele înfăţişând Drumul Crucii până la Golgota sau “Locul Căpăţânii”. Sub sticla groasă ce acoperă o porţiune din stâncă se poate vedea piatra înroşită de sângele Mântuitorului. Coborâm prin partea opusă şi ne întoarcem la Capela Îngerilor. Tocmai se rosteşte rugăciunea împărătească “Tatăl Nostru” în limba română și în alte limbi.

La intrarea în Sfântul Mormânt, în partea dinspre răsărit, se află icoana Învierea Domnului cu inscripţia: „Învierea lui Hristos văzând să ne închinam, Sfântului Domnului Iisus”, iar în partea superioară alte inscripţii ale Învierii: "Toţi credincioşii să se închine ţie mormânt primitor de viaţă, că a fost îngropat în tine şi a înviat cu adevărat Hristos Dumnezeu”, şi: „Cei care negaţi învierea trupurilor, intrând în mormântul lui Hristos, învăţaţi că  a murit, şi a înviat din nou, trupul dătătorului de Viaţă, spre încredinţarea învierii celei de pe urmă, în care nădăjduim." La fel ca şi la Piatra Ungerii mulţime de candele foarte mari şi deosebit de frumoase sunt aşezate deasupra intrării, în Capelă. După ce credincioşii se împărtăşesc mergem de luăm sfânta anafură pe care o dă un preot ortodox ceva mai spre mijlocul bisericii, acolo unde se află catedrala ortodoxă Biserica Învierii ce aparţine numai ortodocşilor. Aici se săvârşesc zilnice după rânduială slujbele, la care de obicei participă sobor de preoţi şi arhierei. În mijlocul bisericii stă aşezat un candelabru care marchează după Sfintele Scripturi centrul geografic şi spiritual al pământului de aceia se mai numeşte şi Buricul Pământului. Gustăm câte o bucăţică din anafura primită, restul o împachetăm pentru a duce şi celor de acasă.

Ne adunăm în jurul părintelui Sorin Dumitru care ne anunţă cu bucurie că este deschisă Camera Tezaurului ce se află sub Sfântul Mormânt. Coborâm aşadar cele câteva trepte şi ne aşezăm la rând în camera plină până la refuz de lume. 

Grupurile de pelerini intră câte zece în camera unde se află lemnul Sfintei Cruci montat pe o altă cruce metalică. Tot aici se găsesc sute de Sfinte Moaşte ale Sfinţilor din Sinai şi ale altor sfinţi nevoitori în pustiu. După mai mult de jumătate de oră de aşteptare, timp în care am ascultat murmurul mulţimii ce se ruga în diferite limbi, am intrat în locul acela special îmbrățișând cu lacrimi de recunoştinţă şi de bucurie lemnul Sfintei Cruci.

 Aş fi vrut să îngenunchez şi să mă rog măcar câteva minute, dar din păcate timpul era limitat aşa că am înconjurat camera unde în vitrine erau expuse sute de Sfinte Moaşte, frumos mirositoare şi plăcute la vedere, comori nepreţuite, dovezi materiale ale nemuririi, din care prin atingerea ne-am împărtăşit şi noi. Dacă slujba Sfintei Liturghii şi explicaţiile părintelui le-am putut înregistra şi filma cu telefonul mobil sau pe reportofon, aici în camera Tezaurului nu avem voie să filmăm nimic. Ne conformăm mulţumindu-ne să privim, să atingem şi să sărutăm comorile din această încăpere.

Timpul a trecut foarte repede, s-a făcut ora patru dimineaţa, şi este vremea să plecăm spre hotel. Mergem pe jos până în parcarea din exteriorul Cetăţii Ierusalimului, de unde părintele sună şoferul maşinii pentru a veni să ne ia. Maşinile sosesc una după alta, grupurile de pelerini pleacă, dar maşina noastră întârzie. Îmbrăcată subţire simt din plin răcoarea nopţii. 

Dacă ziua este foarte cald, noaptea temperaturile pot scădea până la câteva grade astfel încât ai toate şansele să răceşti zdravăn ceea ce mi s-a şi întâmplat. În cele din urmă apare maşina mult aşteptată. Mă urc repede să mă încălzesc deoarece tremur zdravăn de frig. În maşină e cald şi până la hotel mă ia somnul. În spatele maşinii aud din ce în ce mai slab hohote deşănţate de râs. “De ce-or fi aşa veseli?” mă întreb între somn şi  trezire când coborâm din maşină. În cameră am intrat îmbrăcată sub pilota călduroasă pentru a nu pierde nici un minut din cele două ore de somn.

Ca şi cum aş fi dormit toată noaptea, mă trezesc plină de energie, veselă şi gata de a începe penultima zi a pelerinajului.

Dorina Stoica

Din cartea „De Florii în Țara lui Iisus” editura Sfera Bârlad 2013