Procesiunea de Florii (din cartea "De Florii în Țara lui Iisus" de Dorina Stoica)

Biserica lui Lazăr din Betania este locul de unde începe Procesiunea din sâmbăta lui Lazăr la care vom participa și noi. Procesiunile se organizează adeseori la Ierusalim și sunt ocazionate de diferite sărbători, dar aceasta este specială deoarece la ea participă Patriarhul Ierusalimului şi o mulţime de episcopi, preoţi, călugări şi mult, foarte mult popor alături de care ne aflăm şi noi pelerinii. Biserica din Betania a fost ridicată de însuşi Mântuitorul în cinstea bunului său prieten Lazăr. Înalţii ierarhi oficiază aici, Sfânta Liturghie, după care coboară din Foişor cu frumoase ramuri de palmier sau de măslin în mâini şi se formează un cortegiu ce se deplasează spre casa surorilor lui Lazăr, Marta şi Maria pe locul căreia s-a înălţat o mănăstire. Împreună cu părintele Dumitru Sorin stabilim un loc de întâlnire peste o jumătate de oră. Intrăm în biserica lui Lazăr unde tocmai se terminase Sfânta Liturghie, sărutăm icoanele şi facem plecăciune în faţa înalţilor ierarhi ai Ierusalimului. Nu întârziem prea mult pentru că odată cu ieşirea Patriarhului şi a episcopilor, începută fiind deplasarea procesiunii să nu ne pierdem de grupul nostru.

Deşi era foarte multă lume depistăm cu uşurinţă locul unde se află părintele împreună cu cei din grup deoarece steagul tricolor flutura îndrăzneţ şi familial deasupra mulţimii. Recunoaştem în mulțimea de pelerini, preoţi, maici şi călugări, pe măicuţele românce de la Mănăstirea Ierihon.

Unii poartă în mâini frunze de palmier, ori de măslin, mâţişori dar şi flori galbene de curmal ce seamănă cu salcia. Un copil îmi întinde o cruce împletită din frunză de palmier. Discut cu mama lui întrebând-o cum se face şi în timp ce puştiul îmi explică iar eu îi tot mulţumesc mamei, îmi dau seama că vorbim limbi diferite. Nu mai scot nici un cuvânt şi plec. Uit să le mulțumesc. “Oare cum de m-am înțeles cu femeia şi copilul ei dacă eu vorbeam limba rămână iar ei limba rusă din care nu ştiu o boabă?”. Mă îndrept spre maicile românce care împletesc şi ele cruciuliţe din palmier cu mult mai frumoase decât cea pe care o purtam cu mândrie în mână alături de ramurile primite de la alţi pelerini. Nu vedeam câtă lume era, dar pot spune că era o mare de oameni care vorbeau în cele mai diferite limbi şi erau foarte diferit îmbrăcaţi.

Peste toate acestea însă o fericire de nedescris se oglindea pe feţele tuturor. Când au început să bată clopotele, semn că procesiunea se va mişca, toată lumea purta în mâini ramuri de finic şi cruci din frunză verzui lucioasă de palmier. Feţele tuturor erau zâmbitoare. Mă uitam în jur şi aş fi vrut să îmbrăţişez pe toată lumea, sau să strig “Vă iubesc pe toţi!”, şi cu adevărat în acele momente sentimentul era general şi molipsitor. Mi-am luat încălţămintea în mână. Doream să parcurg cei câţiva kilometri desculţă asemenea Mântuitorului, Apostolilor şi tuturor celor care din dragoste, din credinţă, sau doar din curiozitate omenească îl însoţeau acum două milenii şi mai bine, la intrarea triumfală în Ierusalim.

În faţa convoiului ce are în frunte un arhiereu merg doi preoţi care duc icoana „Intrarea Domnului în Ierusalim”, urmat de preoţi, călugări şi foarte mulţi mireni. Ne deplasăm încet, urmând mulţimea şi cântăm cu toţii „Sfinte Dumnezeule,/ Sfinte tare,/ Sfinte fără de moarte,/ Miluieşte-ne pe noi!/”

Locul acesta de unde a pornit procesiunea este al unei mari minuni pe care Mântuitorul a făcut-o atunci când l-a  înviat pe prietenul său mort de patru zile. Iisus a strigat cu lacrimi „Lazăre, vino afară!” Aici El a plâns nu numai pentru prietenul său ci mai ales pentru firea omenească stricată prin păcat aşa cum se afla şi trupul lui Lazăr mai înainte de a fi înviat. Prin această minune a învierii unui om, Mântuitorul ne arată cine este El: „Eu sunt Învierea şi viaţa, stăpânul atotputernic al vieţii şi al morţii, cine va crede în mine nu va muri, ci va avea viaţă veşnică”. Învierea constituie anticiparea Învierii celei de obşte, a omului păcătos, scularea lui din legăturile păcatului prin practicarea credinţei, prin pocăinţă adevărată, prin spovedanie şi prin lacrimi.

Ajungem la mica Mănăstire a Surorilor Sionului, Marta şi Maria, construită pe locul fostei case a celor două surori ale lui Lazăr. Aici a fost adusă o bucată din stânca de la mormântul acestuia. Procesiunea se oprește pentru a fi citită Evanghelia cu ectenie. Poposind Mântuitorul în acest loc de multe ori împreună cu ucenicii săi a stat la masă, le-a  vorbit oamenilor și a mângâiat multe suflete. Este locul unde a dojenit-o pe Marta şi a lăudat-o pe Maria.

“ Marto, Marto, te îngrijeşti şi te sileşti de multe dar un lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea.” Prin cele spuse de Mântuitorul în această Evanghelie a împăcat pe Marta şi pe Maria adică a împăcat materialul cu duhul, rugăciunea cu munca.

Mulţimea de mireni şi de pelerini continuă drumul, fără episcopii, cu o mica parte dintre preoţi, până acolo unde drumul începe să coboare. În faţa noastră la o oarecare distanţă se vede Poarta de Aur. Înainte vreme procesiunea mergea până la această poartă şi chiar se intra pe ea la anumite zile însemnate. Acum procesiunea este mai mult simbolică.

Înainte de a coborî la autocar, ne adunăm în jurul părintelui Roman care ne vorbeşte despre altă procesiune  din această zi la care însă noi nu vom participa:

-         În după-amiaza  acestei Sâmbete a lui Lazăr are loc altă procesiune care se formează şi porneşte de la locul numit Betfaghe, acolo unde Mântuitorul s-a suit pe mânza asină şi a plecat spre Ierusalim. În fruntea ei se află sute de clerici şi mii de pelerinii purtând în mâini ramuri de palmier şi de măslin. Se  merge pe jos din Betania spre sfânta Cetate a Ierusalimului până la Sfântul Mormânt, reconstituind drumul străbătut de Mântuitorul când a intrat triumfător pe Poarta de Aur în Sfânta Cetate. Procesiunea pătrunde în Cetate pe Poarta oilor sau Poarta Sfântului Ştefan. Este străbătut drumul spre Golgota cu icoana ce înfăţişează pe „Mântuitorul călare pe asin” şi se fac cele 12 popasuri, începând de la locul primei căderi. Noi vom face mâine în ziua de Florii, când vom veni la Sfântul Mormânt, cele 12 popasuri deoarece vom găsi deschise bisericile de pe Drumul Crucii.

Când lumea începe să se împrăştie, coborâm în parcare unde se află mulţime de autocare cu grupuri de pelerini veniţi din lumea întreagă să participe la sărbătoarea de Florii şi la Paştele catolic ce va fi mâine.

Drumul lung străbătut pe jos la procesiune, căldura şi locurile din ce în ce mai aglomerate ne fac să simţim din plin oboseala acelei zile. Este o dulce trudă datorată ineditului oferit de diversitatea oamenilor şi a limbilor vorbite, cântate sau murmurate în rugăciuni. Ele umplu până la refuz spaţiul sacru al Oraşului Sfânt Ierusalim, oraș al Luminii necreate, măreţ şi misterios în aceste zile prea pline de har ce pluteşte în aer şi se înalţă spre cer.

Ne urcăm în autocare şi în drum spre hotel facem un scurt popas la un magazin de suveniruri. Preţurile nu sunt deloc mici sau poate doar banii mei sunt puţini. Mă hotărăsc totuşi în cele din urmă să cumpăr o cruce cât palma din lemn de măslin cu Mântuitorul răstignit  şi care are în cele patru colţuri tămâie, nisip şi pământ din Locurile  Sfinte. Cu aceasta în mână vreau să străbat mâine Drumul Crucii pe Via Dolorosa aşa cum face oricine merge pentru prima oară să se închine la Sfântul Mormânt.

-         Acei care doriţi să participaţi la Sfânta Liturghie din această noapte vă rugăm să vă înscrieţi pentru a face comandă de microbuz. Dacă doriţi şi sunteţi pregătiţi cu post, vă spovedim iar dacă veţi primi dezlegare vă împărtășiți acolo, la Sfântul Mormânt, după Liturghia ortodoxă.

de Dorina Stoica

Sfânta Liturghie la Biserica Învierii din Ierusalim

Sfânta Liturghie la Biserica Învierii

După masa de seară, urc repede în cameră, fac un duş şi mă odihnesc două ore. În fața hotelului ne așteaptă microbuzul. O persoană e fără loc. La noi în ţară asta nu ar fi nici o problemă, aici însă şoferul ne atenţionează iar părintele traduce:

-         Dacă cineva nu renunţă, vom sta în fața hotelului. Aşteptăm. Şoferul nu insistă, și răbdător privește în gol. Noi însă pierdem răbdarea, vociferăm. Timpul trece! Ne uităm unii pe alţii dar nimeni nu vrea să coboare.

-         Voi renunţa eu, am auzit-o pe Mirela, care şi de data asta a dat dovadă de un caracter ales, sacrificându-se pentru ceilalţi.

După ce a coborât, maşina a plecat. Tot drumul nu am scos un cuvânt. Mă simţeam vinovată. Poate ar fi trebuit să cobor eu. Lori m-a liniştit însă spunându-mi că Mirela nu-şi dorea atât de mult să meargă în acea noapte la Sfântul Mormânt unde oricum vom reveni şi mâine la Liturghia prilejuită de Paştele catolic.

Şoferul, obosit şi plictisit, ne-a lăsat să coborâm în parcare, după care grăbit a întors maşina şi a dispărut:

-         Nu ne aşteaptă? Am întrebat mirată.

-         Nu, va veni când îl voi suna dimineaţă să ne ia, mi-a răspuns părintele Sorin Dumitru cel care însoţea grupul .

     Am păşit cu emoţie pe drumul pietruit străjuit de ziduri vechi şi umbrit de arcade din loc în loc, străbătut zilnic, an de an de pelerinii care vin de sute de ani să se închine la Mormântul Mântuitorului Iisus Hristos.

La acea oră târzie din noapte doar noi mergem încet, oprindu-ne la locurile ce marchează popasurile pe care le-a făcut Mântuitorul până la Golgota ducând crucea grea în spate. De-a lungul pereţilor una lângă alta sunt tarabe ale comercianţilor evrei închise noaptea. Aflăm că locul acela este permanent supravegheat video. Tineri arabi bruneţi ne îmbie să tragem un fum din narghilea. Pentru mine acest obicei pare ciudat iar invitaţia nefirească.

Bisericile care marchează popasurile sunt închise  urmând ca dimineaţă să reconstituim împreună cu tot grupul Drumul Crucii şi să beneficiem de explicaţiile părintelui ghid Roman. Acesta este drumul pe care îl face orice pelerin ajuns în Cetatea Sfântă a Ierusalimului. Arheologii susţin că nici Via Dolorosa şi nici Golgota nu ar fi amplasate exact pe locurile care le-au făcut celebre în istoria omenirii.

În anul 1990 a fost restaurată Via Dolorosa care astăzi este o stradă comercială. Infrastructura e refăcută iar dalele mari de mozaicuri din perioada romană sunt expuse vizitatorilor.

Coborâm cu emoţie treptele spre clădirea monumentală, sobră dar impunătoare. Curtea este plină de lume iar clopotele bat din când în când, semn că Sfânta Liturghie a început.

Numele de Biserica Învierii, se datorează faptului că Învierea Domnului este temelia, cununa, biruinţa creştinilor.

Biserica Sfântului Mormânt a fost construită în secolul al XI-lea, înălţată de cruciaţi, în locul alteia, zidită de Sfânta Elena în secolul IV, în Ierusalim. Ea adăposteşte: Muntele Golgota şi Mormântul Domnului Iisus Hristos, săpat în piatră. Este locul cel mai important pentru creştini ortodocşi, pentru catolici, protestanţi şi chiar pentru cei de alte confesiuni unde în timpul marilor sărbători şi procesiuni creştine de peste an se adună credincioşii şi pelerinii din lumea întreagă. După răstignirea şi Învierea Mântuitorului, locul Golgotei şi al Sfântului Mormânt au fost venerate ca sfinte nu numai de către Apostoli şi de creştinii din Ierusalim dar şi de alţi credincioşi creştini de pe cuprinsul Ierusalimului şi al întregii lumi.

Pe vremea Împăratului Adrian aici a fost construit un templu păgân. Acesta a fost apoi dărâmat şi în locul sau a fost ridicat un vast ansamblu de edificii care aveau drept scop păstrarea în memoria creştinilor a ultimelor momente din viaţa Mântuitorului. După Sinodul Ecumenic de la Niceea, în anul 325, împăratul Constantin a construit pe locul unde s-a descoperit Crucea Domnului de către Împărăteasca Elena un edificiu monumental din cele mai de preţ materiale ce existau în vremea aceea. Ele întreceau în frumuseţe tot ce fusese făcut până atunci. Biserica a fost distrusă şi reconstruită de nenumărate ori .

Domul actual datează din anul 1870. Restaurări ample au început în anul 1959, incluzând şi redecorarea Domului, în perioada anilor 1994-1997. Majoritatea popoarelor creştine au contribuit la renovarea şi la înfrumuseţarea ei de-a lungul timpului până astăzi. Printre aceștia la loc de cinste merită amintiţi cu recunoştinţă şi domnitori români.

Sfântul Mormânt este folosit de toate trei bisericile (creștin-ortodoxă, ortodoxă-coptă şi catolică). În faţă clădirii masive se afla curtea unde se adună grupurile de pelerini și vizitatori. În jurul clădirii principale se pot vedea paraclise ale ortodocşilor, armenilor si copţilor. Pe uşa de la intrare numita „poarta sfânta” citim următoarele cuvinte: „Închinătorule, intră întru bucuria Domnului, în cerul plin de lumină” şi „Intraţi, în curţile Domnului, în mormântul dătător de viaţa, unde sălăşluieşte Harul şi stăpâneşte Lumina cea binecuvântată”.

Ne oprim lângă coloanele fisurate în partea de jos. Părintele ne povesteşte că într-un an, ortodocșii, neavând cu ce să achite taxele impuse de turci pentru intrarea în Sfântul Mormânt au rămas  afară așteptând. Sfânta Lumină, care coboară în fiecare an în Sâmbăta Mare la Sfântul Mormânt numai la ortodocși. Aceasta  a ieşit prin aceste coloane lăsând urmele pe care le poate vedea oricine.

Intrăm în Biserică şi ne oprim lângă piatra de culoare roşiatică  numită „Piatra ungerii” acoperită din belşug cu mir de nard pe care credincioşii îl varsă aici în semn de aducere aminte pentru ungerea cu mir a trupului Mântuitorului atunci când Iosif din Arimateea şi Nicodim i-au așezat trupul după ce l-au coborât de pe cruce. „Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Acolo l-au pus pe Iisus, pentru că  mormântul era aproape".

„Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit să i se dea. Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in, şi l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă,şi, prăvălind o piatră  mare la uşa mormântului, s-a dus.” (Matei 28, 57-60). 

Impresionantă este mulţimea de candelele frumoase şi foarte mari de deasupra Pietrei Ungerii. Pe peretele din faţă îţi atrage atenţia un mozaic în culori vii ce prezintă scena descrisă în Evanghelia pe care am citat-o mai sus. Ne aşezăm în genunchi şi sărutăm piatra netezită de mângâierile credincioşilor şi spălată cu lacrimile lor. Ne ungem fruntea şi mâinile cu mirul cu nard ce o acoperă.

    Sfântul Mormânt cuprinde anticamera pietrei ridicate de îngeri la Înviere şi camera Mormântului. În fiecare noapte aici se săvârşeşte prin rotaţie între confesiunile ortodoxe Sfânta Liturghie. Participarea la Liturghia de noapte în acest Loc Sfânt este o experienţă duhovnicească anevoie de descris și de neuitat.

Aici se află singurul altar din lume unde credincioşii pot intra şi înainte dar şi după săvârşirea Sfintei Liturghii. Mormântul Domnului este proscomidiarul iar drept Sfântă Masă slujeşte piatra ridicată de îngeri. Prin aceasta, actul sacru liturgic devine extrem de real şi de palpabil de parcă te-ai întoarce în timp. Fără a fi preot sau călugăr, fără a avea importanţă dacă eşti bărbat sau femeie, dacă eşti matur sau copil, creştin sau nu, intri în Sfânta Sfintelor, o atingi şi laşi o lacrimă acolo în Altarul altarelor Bisericii. Această experienţă unică te marchează profund şi iremediabil. Dacă până atunci, conştienţi sau nu, înclinăm spre un simbolism liturgic, argumentat deseori de lecturi teologice, acum suntem martorii temeiului real, concret al credinţei.

În locul acesta atât de aproape de Hristos îmi plec capul pe piatră și-l simt real om prin durere, dar mai ales Dumnezeu prin puterea mântuitoare. Ne desprindem cu greutate, nutrind speranţa că ne vom întoarce într-o zi aici, dacă nu în timpul vieţii măcar atunci când sufletul va fi călător fără trup prin locurile văzute în vremelnica viaţă pământească.

Părintele ne spune să ne grăbim deoarece la locul numit Muntele Golgota sau Dealul Căpățânii acolo unde a fost înălţată Sfânta Cruce va fi lume multă. Am urcat scările abrupte pentru a ajunge la Paraclisul catolic zidit pe piatra Muntelui Golgota. În mijlocul altarului principal este fixată în crăpătura stâncii o Cruce. Tot aici mai este un altar ce marchează dezbrăcarea de haine şi pironirea pe Cruce a Mântuitorului Hristos.

Ne aşezăm la rând pentru a ne închina acolo unde se spune că ar fi fost înfiptă Sfânta Cruce. În imediata apropiere este o icoana a Sfintei Fecioare Maria, prin inima căreia a trecut durerea ca şi o sabie văzând pe Fiul ei iubit răstignit între tâlhari. Aici se află Sfântă Masă a altarului unde zilnic se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Ceva mai jos sunt nişte panouri transparente sub care e Stânca Golgotei ce este crăpată de cutremur. Atingem această stâncă printr-un orificiu din metal prețios despre care aflăm că a fost donat de domnitorul român Şerban Cantacuzino şi privim scenele înfăţişând Drumul Crucii până la Golgota sau “Locul Căpăţânii”. Sub sticla groasă ce acoperă o porţiune din stâncă se poate vedea piatra înroşită de sângele Mântuitorului. Coborâm prin partea opusă şi ne întoarcem la Capela Îngerilor. Tocmai se rosteşte rugăciunea împărătească “Tatăl Nostru” în limba română și în alte limbi.

La intrarea în Sfântul Mormânt, în partea dinspre răsărit, se află icoana Învierea Domnului cu inscripţia: „Învierea lui Hristos văzând să ne închinam, Sfântului Domnului Iisus”, iar în partea superioară alte inscripţii ale Învierii: "Toţi credincioşii să se închine ţie mormânt primitor de viaţă, că a fost îngropat în tine şi a înviat cu adevărat Hristos Dumnezeu”, şi: „Cei care negaţi învierea trupurilor, intrând în mormântul lui Hristos, învăţaţi că  a murit, şi a înviat din nou, trupul dătătorului de Viaţă, spre încredinţarea învierii celei de pe urmă, în care nădăjduim." La fel ca şi la Piatra Ungerii mulţime de candele foarte mari şi deosebit de frumoase sunt aşezate deasupra intrării, în Capelă. După ce credincioşii se împărtăşesc mergem de luăm sfânta anafură pe care o dă un preot ortodox ceva mai spre mijlocul bisericii, acolo unde se află catedrala ortodoxă Biserica Învierii ce aparţine numai ortodocşilor. Aici se săvârşesc zilnice după rânduială slujbele, la care de obicei participă sobor de preoţi şi arhierei. În mijlocul bisericii stă aşezat un candelabru care marchează după Sfintele Scripturi centrul geografic şi spiritual al pământului de aceia se mai numeşte şi Buricul Pământului. Gustăm câte o bucăţică din anafura primită, restul o împachetăm pentru a duce şi celor de acasă.

Ne adunăm în jurul părintelui Sorin Dumitru care ne anunţă cu bucurie că este deschisă Camera Tezaurului ce se află sub Sfântul Mormânt. Coborâm aşadar cele câteva trepte şi ne aşezăm la rând în camera plină până la refuz de lume. 

Grupurile de pelerini intră câte zece în camera unde se află lemnul Sfintei Cruci montat pe o altă cruce metalică. Tot aici se găsesc sute de Sfinte Moaşte ale Sfinţilor din Sinai şi ale altor sfinţi nevoitori în pustiu. După mai mult de jumătate de oră de aşteptare, timp în care am ascultat murmurul mulţimii ce se ruga în diferite limbi, am intrat în locul acela special îmbrățișând cu lacrimi de recunoştinţă şi de bucurie lemnul Sfintei Cruci.

 Aş fi vrut să îngenunchez şi să mă rog măcar câteva minute, dar din păcate timpul era limitat aşa că am înconjurat camera unde în vitrine erau expuse sute de Sfinte Moaşte, frumos mirositoare şi plăcute la vedere, comori nepreţuite, dovezi materiale ale nemuririi, din care prin atingerea ne-am împărtăşit şi noi. Dacă slujba Sfintei Liturghii şi explicaţiile părintelui le-am putut înregistra şi filma cu telefonul mobil sau pe reportofon, aici în camera Tezaurului nu avem voie să filmăm nimic. Ne conformăm mulţumindu-ne să privim, să atingem şi să sărutăm comorile din această încăpere.

Timpul a trecut foarte repede, s-a făcut ora patru dimineaţa, şi este vremea să plecăm spre hotel. Mergem pe jos până în parcarea din exteriorul Cetăţii Ierusalimului, de unde părintele sună şoferul maşinii pentru a veni să ne ia. Maşinile sosesc una după alta, grupurile de pelerini pleacă, dar maşina noastră întârzie. Îmbrăcată subţire simt din plin răcoarea nopţii. 

Dacă ziua este foarte cald, noaptea temperaturile pot scădea până la câteva grade astfel încât ai toate şansele să răceşti zdravăn ceea ce mi s-a şi întâmplat. În cele din urmă apare maşina mult aşteptată. Mă urc repede să mă încălzesc deoarece tremur zdravăn de frig. În maşină e cald şi până la hotel mă ia somnul. În spatele maşinii aud din ce în ce mai slab hohote deşănţate de râs. “De ce-or fi aşa veseli?” mă întreb între somn şi  trezire când coborâm din maşină. În cameră am intrat îmbrăcată sub pilota călduroasă pentru a nu pierde nici un minut din cele două ore de somn.

Ca şi cum aş fi dormit toată noaptea, mă trezesc plină de energie, veselă şi gata de a începe penultima zi a pelerinajului.

Dorina Stoica

Din cartea „De Florii în Țara lui Iisus” editura Sfera Bârlad 2013