Lansare Librex 2016

IUBIREA – CA O ZĂPADĂ FIERBINTE Dorina Stoica, Ochiul curat, Editura PIM Iaşi, 2015. Grafică şi copertă: Mihai Catrună

poetă, prozatoare, eseistă, dramaturg și critic literar român

 ***          

            O poezie senină, limpede, încărcată de candori adolescentine, de mult soare şi de credinţa că iubirea poate ţine loc de acoperământ pentru orice primejdii.

            Adâncuri de suflet sondate cu instrumente invizibile, dezvăluiri neaşteptate, privite cu „Ochiul curat”, încă nealterat de tulburările lumii.

            Autoarea ne poartă în lumea ei sensibilă şi în cea lăuntrică în care „toţi salcâmii erau în floare” şi în care ea îşi desenează cu un creion nevăzut din raze de soare, forma inimii celui care dormea „cu zorii de zi sub pernă” (Te desenam cu raze de soare).

            Un fel de amestec subtil de sacru şi profan pe care l-aş numi într-o sintagmă „candoarea simţurilor”, răzbate printre rândurile poveştilor lirice: „auzeam deodată toată liniştea / şi o bucurie dulceagă /ne topeam unul în celălalt / poate murisem // sărbătoream jumătatea de veac / împreună cu tine / mai degrabă fragili decât rigizi / scufundaţi în mlaştina simţurilor // deodată n-am mai putut suporta / mirosul florilor puse la presat / în toate cărţile de rugăciuni” (Un fel de poveste).

            Dorina Stoica îşi desenează  singurătăţile cu creionul smuls din inimă. Ca să descifrezi aceste tuşe poetice, nu-ţi trebuie dioptrii. Ochiul special va şti să pătrundă în fibra sufletească a fiecăruia. Şi nimeni nu poate rămâne pasiv.

            Ea a aflat scara ce duce la suflete. De la înălţimea acestei scări i se deschide o perspectivă încântătoare; ba, ca să nu fie singură la acea altitudine, aruncă frânghia invizibilă pentru a-i ridica pe alţii la „bucata mea de cer” şi să se bucure împreună.

Dorina Stoica este o poetă solară. Zorii de zi sunt prezenţe permanente, razele de soare, de asemenea. Primăvara, de fiecare dată o ia prin surprindere.

            Până şi-n ceaşca ei de cafea, zorii îşi înmoaie razele. Dar câteodată, „cafeaua amară deja / este rece” (campanie electorală). Deşi nu îi este proprie, autoarea a adoptat – în chip de experiment – stilul poeziei post moderniste, fără punctuaţie şi cu caractere minuscule până şi în tiluri. Însă ea a rămas adepta stilului clasic de construcţie, cu idei limpezi şi formulări fără echivoc.

            Cuibul de gânduri e însorit şi el, pe măsura simţămintelor şi a generozităţii sale. Pe harta zilelor sale scrie un singur cuvânt: SENIN, alături de altele de aceeaşi factură: bunătate, îngăduinţă, iertare, dăruire, concepte izvorâte din creştinism, pe care autoarea îl practică la fel de firesc ca şi respirarea.

            O altă ipostază lirică a poetei este marea linişte pe care o transmite discret, cu o sensibilitate şi bucurie lăuntrică în sintonie cu firea ei de o disponibilitate înduioşătoare.

            Dimensiunea sacră a poeziilor sale este predominantă.

            Parfumul special al „florilor puse la  presat / în toate cărţile de rugăciuni” – îi trezeşte amintirile, dar o poartă cu gândul şi la împlinirile viitoare. Până şi gândurile, până şi gesturile şi cuvintele sunt temeinicite după rosturile firii.

            În privinţa iubirii, orice anotimp e prielnic, fie că e luna mai, când: „miroase a liliac seara dar mai ales dimineaţa / eu poate am nevoie să mă îndrăgostesc”, toamna, când dorinţa devine acerbă: „trebuie urgent să mă îndrăgostesc” (Urmează o perioadă dificilă); dar şi vara e un anotimp propice iubirii: „Când grâul se coace / mă îndrăgostesc” (Geamantanul cu vise); precum şi „când pepenii se coc, / mă îndrăgostesc / de tot ce e viu, / de tot ce-i firesc / îmi iau geamantanul / cu vise frumoase / şi las câte unul / prin curţi şi prin case” (Geamantanul cu vise).

            Aşadar, iubirea îi însoţeşte toate lucrările, e absolut indispensabilă.

            În „Noiembrie trist” – poeta e „zgribulită-n ploi”, iar când „În vatră arde focul / În inimă e frig!” (Noiembrie trist).

            Cu toate că e îndrăgostită mai tot timpul, poeta nu poate să nu observe că: „oraşul acesta e trist / cerul bălteşte de apă / alimentez tabieturi şi un spleen uriaş” (Risipă).

            Rimele sunt destul de facile: mure-pădure; dorul-izvorul; viers-Univers ş.a. şi ele probează uşurinţa versificării, cu expresii la îndemână: fereastra sufletului, dar şi metafore comune: „timpul picură ca nisipul în clepsidră”; „ne coacem dorurile în lanul de secară de veghe” (aluzie la cartea lui Salinger „De veghe în lanul de secară”) – dar şi panseuri originale: „Pentru singurătate, universul e totuşi prea mic” (Undeva se ştie tot).

            Însăşi poeta recunoaşte: „Aştept să mi se întâmple ceva important. / În general, viaţa e banală. / În particular, e unică” (Undeva se ştie tot).

            Desenele care însoţesc poeziile, aparţinând artistului Mihai Catrună au, aproape fără excepţie motive feminine, chipuri de femei la diferite vârste biologice şi spirituale, în diverse ipostaze.

            Uneori se rupe zăgazul sufletesc, mai ales când plouă, şi atunci, plânsul înviorător şi eliberator cuprinde fiinţa. Poeta lasă o poartă deschisă lacrimilor purificatoare, cu mireasmă de busuioc înflorit.

            Dar ce frumos încheie această stare incandescentă: „sufletul e ud de lacrimi / îl pun la uscat / pe curcubeu” (Plouă).

            Ploaia e un fenomen atmosferic care aduce belşug, linişte, ordine în gânduri: „ploaia bate la fereastra sufletului” (Primăvara ai vrea să le ai pe toate”).

            Dorina Stoica este o făptură nesofisticată. Ei îi plac lucrurile simple, modul de adresabilitate este direct, fără intermediari, ea nu se sfieşte să intre în dialog cu cititorul: „te-ai întrebat vreodată / de ce explodează supernovele în văzduhuri sidefii / le aude cineva şi dacă da cui îi pasă / ai ascultat cum pocnesc mugurii cleioşi de plop în prier / ori în seara de armindeni / când vine miros de liliac / tulburări comportamentale produc insomnii // în astfel de nopţi / ai plânge dacă eşti singur / unii oameni urlă la câini / atunci ai vrea să le ai pe toate” (Primăvara ai vrea să le ai pe toate).

            Această carte s-ar mai putea nimi „Confesiuni lirice” – pentru că poeziile nu sunt decât spovedanii publice, evident cu dramul de pudicitate absolut necesar unui spirit care, în viaţa de toate zilele, arareori iese din crisalida lui şi mai degrabă preferă aşteptarea, ca o penitenţă continuă; pe ton intim, discret, plin de sfioşenie: „în astfel de nopţi un înger / loveşte cu aripa în geam / ar vrea să stea cu ochii închişi / am unele aşteptări / pentru că luna dă pe afară de plină / îmi spun că nimeni n-ar putea să afle / că este ceva între noi // o iubire sfioasă decine cronică / m-am convins că unele iubiri / nu se pot înlocui cu nimic / numai dacă aş şti cum să fac lumina / să înghită întunericul / zgomotul să devină tăcere / inimile goale s-ar umple / ar exploda / atunci oare / ce aşteptări aş mai avea / poate m-aş speria” (Am unele aşteptări).

            Iată ce puteri miraculoase are poetul! Poezia lui poate, aşa cum spunea Grigore Vieru „încuraja soarele să răsară şi femeia să nască!”

            Motivul curcubeului este, de asemenea frecvent, ca şi cel al fluturelui de o zi, al ploii, al grădinii cu busuioc înflorit, al lacrimii, al labirintului ş.a.

            Drumul poetei spre ieri a devenit pentru ea, drumul spre azi şi, de ce nu, drumul spre mâine: „ia-mă cu tine / ştiu că mai este un loc / voi sta cu bărbia pe genunchi / în poziţia fetusului / nemişcată / inima va bate în ritmul universului  / eu şi tu / până când viaţa toată / se va înfăşura pe degetul meu / arătător” (Ia-mă cu tine).

            A doua secvenţă lirică, după „Sentimente”, se numeşte „Ce iubire e asta?”

            Un autoportret frumos se află în poezia „Frânturi de gânduri”: „roşesc / dă-mi voie / să stau în genunchi / pe o margine de suflet / să mângâi cuvintele / încremenite / întrebări nepuse // mă doar / aripa lipsă / şi-s oarbă / de-al treilea ochi / sunt doar / o femeie / ce-şi tace tăcerile / lacrimi uscate / puse la presat / în cartea de rugăciune”.

            Un poem continuu, alcătuit din scurte poezii fără titlu – oglindind o viaţă de om, condensată-n imagini din care nu lipsesc: „un copac fără frunze, / o zi mohorâtă de decembrie, / o fântână fără apă, / un fluture fără aripă, / un înger fără Dumnezeu, / o privighetoare răguşită / un peşte ce se zbate / pe nisipul fierbinte”.

            Toate acestea – fără tine.

            Scurte secvenţe, mai curând blitz-uri, fulgerături, flash-back-uri care iluminează o clipă, dar nu se sting, ci fac ca imaginea să stăruie ceva mai mult pe retină.

            Impresia artistică este de autentic, prin sinceritatea sentimentelor, puse pe tava sufletului din care se poate înfrupta orice trecător ce face un scurt popas între paginile valorând cât o viaţă.

            Atmosfera de taină, acest Mysterion, în care poeta îşi desfăşoară gândurile pe ecranul închipuirii, nu e tulburată decât de respiraţia icoanelor: „În faţa icoanelor, candela aprinsă, / doar ea şi sfinţii îmi ştiu plânsul” (Mi-am dorit să fiu frumoasă).

            Istoria unei iubiri fără prihană, desfăşurată virtual, în închipuirea poetei (poate de aceea atât de frumoasă) – se derulează în faţa ochilor noştri uimiţi, de câtă pudoare a sentimentului este omul în stare: prin a nu dezvălui nimic, dezvăluind totul: „În fiecare noapte, fără a te vedea, / m-ai mângâiat cum nimeni / nu m-a mângâiat, / mă înfior gândindu-mă la atingerile tale vrăjite. / Cum poate o femeie iubi o boare de vânt / cu miros de petunie sau de busuioc, / ori o rază de lună strecurată pe fereastra deschisă, / după miezul nopţii?”

            Şi: „Braţele tale imaginar m-au cuprins atât de strâns, / de credeam că vom rămâne veşnic în somnul meu, / înlănţuiţi până la sfârşitul veacurilor. / Ce iubire e asta, / mai catifelată decât petala de trandafir? / Cum să o pun în cuvinte?”

            Dar şi: „Cine să înţeleagă o femeie îndrăgostită / de un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată? / În nopţile înstelate cu lună plină mi-e dor de tine. / Când pleoapa se aşează uşor peste pleoapă, / atunci vii, mă mângâi ca un Zburător din poveste, / fără ca eu să vreau, ori să te pot opri.” Sunt fragmente din poemul fluviu anunţat în titlul: „Ce iubire e asta?”

            Atâtea candori, atâtea dulceţuri în glas şi în suflet...Cum să nu fii tulburat de această mirifică stare?

            Puritatea discursului este ea însăşi tulburătoare: „Eşti suflet pereche ales de îngeri. / Te voi recunoaşte peste zece vieţi. / Suntem două părţi ale aceluiaşi întreg. / Dacă nu te voi găsi, mă voi ruga la Dumnezeu / să răsar izvor cu apă limpede la picioarele tale, / atunci când, obosit ori însetat, îţi vei pune capul / pe prima piatră ce-i va răsări în cale.”

            O iubire onirică, o iubire livrescă, o altfel de iubire.

            De fapt, iubirea perfectă, idealul, niciodată atins în viaţa reală, căci, o dată atins, chiar cu privirea, se poate risipi pentru totdeauna, lăsând în urmă dâra albă a regretului pur şi simplu.

            Acesta este un poem foarte lung, ce atinge pe alocuri, sublimul. Ceea ce nu e puţin.

            La Dorina Stoica iubirea e o stare de necesitate continuă, ea nu cunoaşte linii ascendente sau descendente, îşi este sieşi de ajuns, nu revendică, nu întreabă, nu pretinde nimic. Dar mai ales, veşniceşte. De ce? Ne spune chiar poeta: „Trăirea mea acum e neştiută / dar mâine o voi spune tuturor, / va fi un strigăt, nu o şoaptă, / „iubesc dar nu îmi este dor!” / Pentru că eu sunt însuşi DORUL, / sunt tainicul, eternul feminin, / zămislitoarea vieţii, ulciorul / în care Ziditorul-a pus ce e divin. / Sunt plinul casei, vatră sunt, / sărutul ploii venită din senin, / grâul copt, plecat către pământ, / grădină cu mirosul alb de crin, / sânul de la care-a supt copilul, / ce astăzi e femeie ori bărbat. / Sunt soră, mamă, iubită, trupul / femeii ce-n pântec te-a purtat. // Dacă m-ajuţi să ne-ntregim aşa / teluric ramul cum alcătuieşte pomul, / mă veşnicesc prin tine, cât voi exista / şi cât iubirea auri-va omul” (Mă veşnicesc prin iubire).

            Şi de ce iubirea e altcumva? Pentru că, protagoniştii sunt: „Doi anonimi cu suflete poete, / Mai mult eterici, decât pământeni, / Nu diplomaţi artişti şi nici vedete / Doar doi simpli, credincioşi mireni”. (În altă viaţă).

            O altă secvenţă poetică, a treia, este numită „Exitus” şi e dedicată artistei A.C. in memoriam.

            Poemele din acest ciclu sunt reflexive, mai curând mohorâte, înnegurate, tulburi, ele reflectă o realitate de zi cu zi, care generează exasperare, deznădejde, anxietate: „plutim în luntri / pe apa tulbure a vieţii / spre destinaţii necunoscute / cuvintele ţin de sete de foame / uneori le rostim în versuri / ne balansăm / când înainte când înapoi / uţa uţa”.

Autoarea a renunţat la orice semn de punctuaţie, la rimă, la canoanele clasice, stilul e direct, fără multe mijloace de expresie, e o relatare continuă, pe ton scăzut, cu multă tristeţe în glas, nu mai există acea iubire din capitolele anterioare, imaginile sunt sumbre, fără orizont: „aşa fiinţăm zi de zi / aici pe Pământ / începem o mulţime de lucruri / nu le ducem la capăt / ne balansăm / când înăuntru / când în afara noastră / uţa uţa // lăsăm uşi deschise spre suflet / nimeni nu intră pe ele / de ce adunăm atâtea lucruri / atâta ură / nu vom lua nimic cu noi / la marea trecere / tu cu tine / eu cu eul meu / un pumn de ţărână în gură” (Viaţa ca un balansoar).

            Un alt capitol „Ochiul curat” – promite un nou început, cu noi „Drumuri” dar şi Căi.

            „Sunt drumuri de zi, / drumuri de seară, / drumuri ce urcă, / altele coboară, / drumuri înguste, / rătăcitoare, / sunt drumuri ce duc / spre nicăieri. // Mai ştiu alte drumuri, / dar nu sunt din lume, / ele poartă numele Căi, / acestea din urmă / sunt drumuri grele, / pe ele se merge, / doar către Sus.// Sunt Căi de zi, / dar şi Căi e noapte / e bine s-ai  Îngeri / tovarăşi de drum. / Să nu spui vreodată, / „Calea e lungă, / vreau înapoi / să mă întorc.” (Drumuri).

            Şi atmosfera încet-încet se înseninează: „Hai, vino cu mine, / va fi iar Lumină / şi stelele toate / vor străluci”.

            Drumul nu e uşor de urcat, e sisific, mai ales când ai şi un bolovan, o cruce pe umeri; dar totul se sfârşeşte cu venirea Împărăţiei:

            „Aştept, Doamne Sfinte, / să treacă noaptea, / s-ajung la capătul / Căii de Sus. / Urcă iarăşi Golgota, / spinii mă-nţeapă, / merg înainte, / scrâşnesc din dinţi. // La capăt de drum, ostenită, / cad ca şi Tine, / sub Crucea grea. / Aştept cu răbdare, / să mă faci viu, Doamne / şi iarăşi să-Nvie / vie Împărăţia / Sfântă a Ta.” (Drumuri).

            Încercarea poetei de a străbate, împreună cu Cristos, Drumul Crucii, e remarcabilă.

            Nici în poemele următoare atmosfera nu se înseninează prea mult: „peste oraş nori tulburi / gata-i de ploaie / aşteptare peste aşteptare / creşte ploaia / teama că n-ai să vii e rece // gara-i pustie aştept / (e ceva personal) / vântul a risipit norii / crengile s-au umplut de cer / mi-e toamnă// nu mai vine nici un tren / în gară liniştea s-a adâncit / timpul parcă ar aştepta / să-l ajungă din urmă / aceleaşi vechi aşteptări.” (Aşteptare).

            Motivul aşteptării, al gării târzii, al vântului, al trenului care nu mai vine, sporesc angoasa şi deznădejdea.

            În poemul „Într-o gară” este la fel de trist: „Un tren deraiat de cu seară / a rămas într-o gară. / În bodega mizeră / nişte oameni cenuşii, / îngropaţi de vii / în fum dens de ţigară, / aşteaptă. // Timpul s-a înecat / într-o mare de vorbe. / Nimeni nu mai poate pleca. / S-au furat într-o noapte / toate şinele de tren. // Oraşul acesta începe ( cu un cimitir, / răutatea are multe afaceri / şi totuşi.../ Totuşi gara aceasta ca orişice gară / e un alt început.”

            Câteva reveniri la un ton optimist şi energic sunt în poezia: „Du-mă la fântâna cu ciutură”: Ce risipă de verde pe dealuri! / De ce îmi tot spui / să intru încălţată pe pajiştea cu flori? / Nu ţi-e teamă că macii ar sângera / iar câmpia şi-ar plânge cu lacrimi de rouă trecutul? / E prea dimineaţă pentru mâhniri, / caii zburători au obosit de atâta visare. / Mai bine hai să ne-ascundem între anotimpuri, / să plămădim consecinţe. / Cele mai multe drumuri nu mai duc nicăieri. // Te rog, înainte de a lua urmele norilor, / du-mă la fântâna cu ciutură / de la marginea timpului. / Nu vezi că am tălpile pline de cer?”

            În alt poem, „Repir poezie”, Dorina Stoica îşi motivează artistic demersul poetic: „Scriu. / Însoţitoare pe drumul vieţii / poezia ne este dată tuturor, / nu toţi avem însă a face din ea / un mod frumos de a trăi. / Aş putea vieţui o zi fără pâine, / dar fără poezie nu! / Noaptea mi-e pace / iar ziua bucurie. / Poezia curge din mine, / din cer, din flori, din izvoare, / din ploi, din suflete îndrăgostite, / din poeţi adormiţi de veacuri, / din Sfinţi. / E tovarăş de drum, prietenă, / mamă, soră, fiu, iubire îmi este, / mi-e Ţară! / Oamenii care scriu poezii / sunt atinşi de aripi de îngeri. / Respir poezie.”

            Căutarea permanentă continuă în „Suflete pereche”: „Cine ştie câte lacrimi am plâns fiecare / de s-au umplut pe Pământ atâtea oceane şi mări / pentru neputinţa de-a nu fi putut ajunge / la iubirea aceea astrală / pierdută odată cu alungarea din Rai.”

            Şi în cele din urmă, un bilanţ provizoriu, al unei vieţi, reflecţie a Crezului religios: „N-am avut / o iubire întreagă, / să pot spune c-am fost un om fericit. / Am primit mereu doar mere muşcate / şi-am întâlnit numai oameni / prin care am păcătuit. // N-am avut / niciodată o vară întreagă / în care să umblu pe unde-aş fi dorit. / N-am avut / decât obligaţii şi sarcini / să le duc singură la bunul sfârşit. // M-am legat / cu mii de uitate neiertări, / de locuri, de lucruri şi de trecut. / Am dus / mereu în cârcă spre groapă, / pe cineva drag ori vreun necunoscut. // De şaptezeci de ori câte şapte, / n-am iertat / că n-am vrut, ori n-am putut. / N-am dăruit atât cât aş fi putut da, / n-am avut / nici curajul să fac atâtea păcate, / câte Dumnezeu mi-ar fi putut ierta. // Să las în urmă lumea, / Să pun pentru-o altfel de viaţă / un nou şi bun început, / n-am putut ori poate n-am vrut” (Câte ceva despre ce n-am avut, n-am putut, sau n-am vrut).

            În plină ascendenţă lirică, Dorina Stoica a reuşit prin acest volum să-şi arate adevăratele virtuţi de creator de frumos, de adevăr şi de bine.

            CEZARINA ADAMESCU

            7 Martie 2016

Mă angajez la spălătorie

mă angajez de la întâi aprilie

muncitor cu înaltă calificare lângă primărie

s-a deschis o spălătorie modernă

postul e bun tare am încheiat capitolul sărăcie

munca cinstită e onoare

cei de la personal nu-ti cer aspect fizic plăcut

ce politică ai făcut în ultimii treizeci de ani

nu te întreabă nimeni câți ani ai

nici vorbă de șpagă ca-n alte părți ce oameni buni

cu angajările astea n-o să mai fie încurajată

pensionarea anticipată o să dea faliment

și spitalul de nebuni

e bine municipalitatea a aprobat

la spălat cine nu se pricepe

orice lucru murdar se poate curăța

un clăbuc din spaime și semne de întrebare

într-o mașină de spălat automată

e bună și o sodă caustică pentru dizolvat

obrazuri îngroșate de parlamentari penali

necazurile poporului se spală mai greu

dar se pune balsam cu miros de brazi

suntem un popor de lași harnic și priceput la tăcut

plâng munții golași

această spălătorie se pare că-i un promițător început

tovarăși în relansarea economiei naționale

și redresarea crizei sociale

să ne axăm pe bani ne aranjează spălatul

este de câțiva ani o treabă destul de curată

într-o țară așa ca a noastră avansată

din punce de vedere financiar

(Dorina Stoica)

poza de pe internet

Catrenist de serviciu, Lăcrămioara-Iolandina Ivan

Prof. Lăcrămioara Iolandina Ivan

Profesoara Lăcrămioara-Iolandina Ivan este o persoana extrem de dinamică răspândind în jurul său bună dispoziție și optimism. Aproape nelipsită de la evenimentele cuturale ale urbei, în timpul desfășurării activității foarte atentă la tot ce se discută, cu un pix în mână, pe un carnețel compune catrene pentru protagoniștii evenimentului și le citește la finalul acestora. În curând va vedea lumina tiparului cartea de debut pe care o așteptăm cu nerabdare și oarece curiozitate dacă ținem cont că este vorba și despre noi în această carte…

Iată câteva exemple de catrene compuse de Lăcrămioara Iolandina Ivan.

La Centrul Mihai Eminescu din Bârlad, duminică 09 nov. 2014 ora 10.

Ce este o ”Antologie”?

Vagoane de poezie

înșirate pe hârtie,

să citească cine știe…

puse și pe melodie

s-asculți cu melancolie,

într-o liniște deplină,

noaptea când e lună plină.

Oare-n “Raiu-în care-am fost”

am primit “Daruri” cu-n rost?

Din ”Izvorul îndepărtat”

oare câți ne-am adăpat?

“Bietul om sub vremi” ciudate,

grea îi e crucea din spate.

rămânem “Nemuritori…”

prin ce “Scripta” uneori…

și “în țara lui Iisus”

“de Florii” cu toți ne-am dus…

fiindcă “De la poezie”

ce nu este erezie-

și până “la rugăciune”

știm ce e-o dimensiune!

“simbioze lirice”

uneori, onirice!

S-au asociat în carte

să dăinuie peste moarte...

Prin ce-a scris Stoica Dorina,

asta-i este… toată vina?

Duminică 7 februarie 2016, orele 10,30 centrul “Mihai Eminescu” Bârlad-Manifestarea “Eterna poezie” Lansarea antologiei de poezii “Doisprezece”

Gabriela Ana Balan

regină de gheaţă închisă-n colivie,

nu îţi dori să mori, noi încă te vrem vie,

ce unică aromă oferi în al tău vers,

aşa că “plimbă ursul”, mai ai încă de mers!

Corina Dimitriu

pe un câmp de lăcrămioare,

o poetă-educatoare

ne ridică versu-n soare

pentru clipa viitoare!

Dorina Stoica

modestă, deşi apare-n cincisprezece,

poetă publicată-n “doisprezece”;

noi, cei de-aici, recunoaştem valoarea peste ani,

ei, hai nu te mai plânge că-n jur ai şi… duşmani!

George Tei

prietene, ce mare-i bucuria că trăieşti,

că eşti şi Moş Crăciun, şi mentor,

şi stai şi-n Bucureşti,

urmează să mai vedem ce daruri scoţi din sac

şi ce divine versuri în suflet încă zac!

 Antologia “doisprezece”

12(doisprezece) înseamnă împlinire,

maturitate, dragoste, iubire.

Perfecţiunea spre care tindem toţi,

dar nu e de vânzare şi-n jur sunt numai hoţi!

Catrenist de serviciu, numai astăzi, 

*lăcrămioara-iolandina ivan*

"OCHIUL CURAT"- COMENTARIU- Constanța Abalașei Donosa

,, Ochiul curat este o carte de poeme, având ca autoar pe poeta Dorina Stoica.  Grafica cărții este semnată de graficianul Mihai Cătruna.  Cartea ,, Ochiul curat ,, este editată la Editura Pim, Iași, 2015. 

,, Curățește-mi ochii să văd cu ei, /  Frumusețea verii, florile de tei,/  Curcubeu boltit, colorat în zare,/  Răsăritul lunii, asfințit de soare. /  Ploaia mănoasă căzută-n zi de vară,/  Macii sângerii din lanul de secară,/  Grâul copt în holde să-l văd aurit,/   Unduind ca marea, când e de cosit./  Să văd pâinea bună, în spicul de grâu/  Și sămânța vieții în apa din râu./  Pe Iisus să-l văd, răstignit pe Cruce, /  În prescura care la altar s-aduce. ,, - Ochiul curat -   

Am început comentariul prin aceste versuri din ultimul capitol al cărții cu același nume “Ochiul curat”, considerând că poeta Dorina Stoica mânuiește cu pricepere cuvântul știind să scoată la iveală toate forțele lui, toate înțelesurile pentru a ne reda aspectele vieții și esența sa fermecată. Versurile din acest capitol sunt extrem de semnificative pentru autoare; versuri care constitue atât pentru mine cât și pentru cei ce lecturează cartea, calitatea cuvintelor puse sub forma poeziei. Cartea, se compune din 4 capitole: “Sentimente”, “Ce iubire e asta?”, “Exitus”, “Ochiul curat”. Citind și re-citind din poemele acestei cărți, am constatat că poeta Dorina Stoica, a devenit prin întreaga sa creație literară, un promotor al iubirii de Dumnezeu ! Dumnezeu, care nu ne lasă niciodată să ne abatem de la El, ori de la voia Sa.

 Dumnezeu, care ne dăruiește dragoste necuprinsă, invitându-ne să venim la El, fără diferența dintre noi ( bogați ori săraci ), fără insistența Sa, ci numai prin harul Său care se revarsă asupra noastră.   

,, La capăt de drum, ostenită / Cad ca și Tine,/  sub crucea grea./  Aștept cu răbdare, /  să mă faci viu, Doamne/  și iarăși să-Învie /  vie Împărăția/  Sfântă a Ta . ,, (Drumuri ).  

Capitolul ,, Sentimente ,, conține poezii cu dorinți; unele dintre ele se vor împlini, altele pot rămâne în necunoscut. De ce spun aceasta ?! fiindcă numai Dumnezeu știe cu desăvârșire ce poate veni asupra noastră ! De vom fi sănătoși să ne bucurăm de viață, ori poate mai păcătoși să plângem la Crucea Sa.   

,, scrie-mi ceva/  pe o aripă de înger / pe-un nor zbor/  scrie-mi orice/  chiar și ce mi-ai scris/  ieri alaltăieri/  că așa simt atingeri /  de nicăieri/  nu are rost să facem ceva/  cele ce trebuie să fie/  vor fi sau nu vor fi/   după cum Dumnezeu/  le va rândui ,, ( Scrie-mi)

Capitolului ,, Ce iubire e asta ? „ mă bâlbâi să dau un răspuns poetei. Conștiința nu mă lasă să vorbesc despre iubire la modul excepțional, deoarece eu consider, aceasta este de mai multe feluri. Însă, fără iubirea Domnului cum și autoarea știe, niciodată nu vom fi iubiți ! Dacă se întâmplă ca o oră să nu fim iubiți de Dumnezeu, acea oră se lungește la nesfârșit și simțim cum în jurul nostru apare plictiseala întunericului ori poate ni se taie respirația. Iubindu-l pe Dumnezeu, iubim cu adevărat semenii și tot ce ne-nconjoară. Așa poate avea iubirea nostră un sens adevărat ! Iubirea sinceră și adevărată cuprinde distanța dintre Pământ și Cer, și se poate răsfrânge asupra noastră prin lumină, dragoste, puterea înțelepciunii, puterea creației. Toate aceste rădăcini ale iubirii, par a fi traduse în cele două poezii: ,, Mă veșnicesc prin iubire ,, și ,, În altă viață ,, din toate cât sunt cuprinse în acest capitol.   

,, Pentru că eu sunt însuși DORUL,/  sunt tainicul, eternul feminin,/   zămislitoarea vieții, ulciorul /  în care ziditoru-a pus ce e divin.//  Sunt plinul casei, vatră sunt,/  sărutul ploii venită din senin,/  grâul copt, plecat către pământ,/  grădina cu mirosul alb de crin,//  sânul de la care-a supt copilul,/  ce astăzi e femeie ori bărbat./  Sunt soră, mamă, iubită, trupul/   femeii ce-n pântec te-a purtat.(  Mă veșnicesc prin iubire ).  

În capitolul ,, Exitus ,, văd concepția poetei despre bioistoria din cartea ,,Ochiul curat,, unde în succesiunea de versuri lumina coboară încet, încet precum o răzvrătire ori poate setea de a ne jertfi la Cruce, în carapacea greutăților vieții prinse prin toate experiențele acumulate. Cum nu putem număra firele de iarbă ale acestui pământ, așa nu putem număra gândurile cuiva !   

,, lăsăm uși deschise spre suflet /  nimeni nu intră pe ele/  de ce să adunăm atâtea lucruri /  atâta ură/  nu vom lua nimic cu noi /  la marea trecere/  tu cu tine/  eu cu eul meu/   și un pum de țărână în gură ,,(  Viața ca un balansoar

Din carapacea în care suntem îmbrăcați în această viață, consider credința un lucru de care nu mă pot lipsi. Pentru mine ori pentru tine, nemulțumirea, ura invidia, sunt de cele mai multe ori pe primul loc. Suntem nemulțumiți de orice. Oare de ce ? În afară de toate acestea, numai de noi înșine suntem mulțumiți ! 

Citind cartea poetei Dorina Stoica, putem înțelege mărimea gândului . 

alege doamnă ce vrei

praful mă-neacă am alergie Doamne ce porcărie i-aici
îmi scapă din mână o bluză fistichie o tânără o ia
fuge la probă e aglomerație marfa bună are căutare
jucării rochii bluze roz cu paiete și sclipici
paltoane geci colorate toate mărimile
să le iei acasă cu sacul unele noi
altele expirate cele mai multe purtate
parca-s descântate de travestiți
criminali în serie vânzători de hașiș
ori de femei ușoare în occident
asta-i prea mică asta-i mare vreau altă culoare
pantalonii aștia mă strâng
o femeie cu părul roșu a găsit o pălărie mov
n-aveți voie să probați suntem permanent monitorizați
duduia din showbiz cu ochelari fumurii
are gluga trasă pe frunte caută într-o ladă lenjerie intimă
tanga cu svarowschi și sutiene mărimea trei cu buret
pentru întâlnirea de seară cu scaraoțchi
să-l facă să se îndrăgostească de ea
alege doamnă ce vrei este marfă
româncele întotdeauna s-au îmbrăcat ieftin și bine
lenjeria asta ține iarna de cald și vara răcoarește
în punctele esențiale faceți economie la facturi
ce țară avem ce țară lăsați că-i bine
înainte nu aveam voie cu lucruri de-afară
era cenzură și dictatură ducă-se pe pustie
să nu mai fie în veci
o rujată fardată c-o bluză mulată și prea decoltată
întreabă șoptit jucării din acelea nu pentru copii
mai primiți vreau să învăț o meserie
pentru vechime în muncă se aude
că se fac angajări pe data de-ntâi la videochat
mi-ați spus să mai trec pe aici știți soțul m-a părăsit
a fugit în Olanda cu cel mai bun prieten
să fie fericiți doar ei doi până ce moartea îi va despărți
e grea doamnă viața nu sunt bani
și-i atât de mică pensia nici de țigări nu-mi ajunge
sunt pensionată medical de ani buni de la nebuni
începe sărmana să plângă de-ți vine să suni la 112
mi-am luat cu cinci lei o rochie de firmă
e pătată undeva pe la spate dar ce contează
se pliază pe starea națiunii de austeritate
se asortează cu gropile din asfalt cu prețul la carburant
și cu somnolența din parlament
mă strânge la piept mă pricep la modificat
s-o am în dulap am haine dar nu mă mai mai încap
trec pe lângă biserica Sfânta Marie din centru
e în renovare săraca de douăzeci de ani
fac o metanie până la pământ plus o cruce
“Piatra pe care au lepădat-o ziditorii”
lângă ușă mă așteaptă
o mătură și un făraș am uitat vai
e păcat faptul e deja consumat lumânăreasa m-a sunat
să dau o mână de ajutor la măturat aspirat și la spălat am remușcări
nu sunt vrednică să le șterg de praf chipul pictat în icoane sfinții
se făceau nebuni pentru Hristos umblau flamânzi, cu zdrențe pe ei
trupurile lor miroseau a aloe smirnă și-a floare de tei...( de Dorina Stoica

Top of Form

77 aprecieri 24 comentarii1 distribuire

Imagine de pe internet

Dragobete versus Zburător (de Roxana Galan)

            Dragobetele este o semidivinitate cu o biografie sofisticată  și relativ cunoscută, care pare să fie creată de Fârtat (creatorul) și reprezintă simbolul dragostei curate. El este un zân (corespondentul masculin al zânei).

            Dragobetele a reprezentat multă vreme sărbătoarea tradițională a capului de primăvară, ziua de trei martie, perioadă ce deschidea ritualul rutului la toate animalele. Sărbătoarea inițială a logodnei păsărilor, apoi a întregii naturi, a fost extinsă simbolic la oameni, ca perioadă a erotismului, a însurățirii fetelor și înfrățirii băieților, a logodnei.

            Făptura mitică, Dragobetele (zânul) desemnează o persoană dragă-Iova sau Dragobetele este considerat fiul Babei Dochia.

            Dragobetele e un tânăr frumos, voinic și bun, care inspiră fetelor și băieților dragoste curată. El patrona petrecerile de la 24 februarie. În ziua de Dragobete, gospodinele aruncau hrană erotogenică păsărilor domestice, iar celor sălbatice li se aruncau boabe de mei, orz, orez, secară; nu se sacrificau animale domestice nu se blestemau cele sălbatice și nu se vâna, pentru a nu se strica rostul împerecherilor.

            În ziua de Dragobete, tineri și tinere, îmbrăcați de sărbătoare se strângeau pe dealurile de pe lângă sate, în cete de vârstă și sex: fetele culegeau flori de primăvară iar băieții strângeau vreascuri  și aprindeau focuri, apoi, tot pe cete, se așezau și făceau glume pe seama băieților sau a fetelor pe care-i plăceau. La prânz, coborau alergând spre sat, băieții încercând să prindă și să sărute fetele preferate, care se lăsau sărutate, dacă, la rândul lor, le plăcea băiatul. Acest act, cu martori, era considerat un fel de logodnă. Faptul era prezentat părinților care confirmau sau nu alianța, după pretenții și se lăsa timp de gândire un an, pentru a materializa cununia. Ritualul prezentat, se numea în Mehedinți zburătorire.

            Tot de Dragobete se făceau și însurățirile dintre fete și înfrățirile dintre băieți. În fața grupului, cei doi își crestau brațul stâng până la sângerare, cu semnul crucii solare, suprapunându-le una peste alta și se declarau fârtați sau surate, apoi urmau juruințele de sinceritate și întrajutorare până la moarte. Dacă unul dintre ei murea era dezlegat, desfrățit sau desurățit în fața mormântuilui celui dispărut și își alegea altă soră sau frate, cât mai departe de mormânt. Cel înfrățit sau cea însurățită dădea o petrecere pentru prieteni, îndemnând și alți tineri din grup să se înfrățească sau însurățească.

            Dacă Dragobetele reprezintă dragostea tinerească și curată, Zburătorul este un daimon malefic ce are un corespondent feminin:Zburătoroaica. Aceștia practică o activitate dublă: de inițiere și întreținere (provocare) a patosului sexual. Se poate metamorfoza în șarpe sau sul de foc, scopul lui fiind pătrunderea în casa puberului sau a victimei pasionale cu scopul de a le tulbura, a le insufla o obsesie patologică, un neastâmpăr oniric. Uneori, putea lua înfățișarea ființei iubite și se deda la orgii toată noaptea. Ziua, cei chinuiți de Zburător sau Zburătoroaică se cunoșteau după dereglarea psihotică și după o anumită paloare a feței. Starea era permanent alimentată de vise erotice, de vrăji și descântece de dragoste, prin care putea fi adusă persoana iubită, încet, sau cu violență.

            Se luau măsuri de medicină magică împotriva dezburătoritului sau descântece, se ardeau diferite plante, se ungeau geamurile și ușile cu usturoi.

            Ambele semidivinități sunt creații binare, antagonice care aparțin acțiunii divine: Dragobetele este transpunerea iubirii Fârtatului, pe când Zburătorul  și Zburătoroaica sunt creațiile nereușite ale Nefârtatului, a celui ce nu poate fi nici frate nici colaborator, pentru că rezultatele creației lui sunt copia răului, a negatorului, permanent în opoziție cu Fârtatul, Binele. ( Roxana Galan)

Imagine de pe internet