O lucrare a celor simțite odinioară cu frăgezime - de prof. Gheorghe Clapa

Dorina Stoica, „Raiul în care am fost”, povestiri;

 prefață Simion Bogdănescu, Editura Sfera Bârlad 2011

GHEORGHE CLAPA

Motto “Fii întodeauna poet chiar și în proză”(Charles Bodelaire)

Copilăria reprezintă o temă foarte valoroasă prin caracterul accesibil, atractiv și interesant. Sufletul unui copil este ca un bulgăre de aur, care crește din truda tuturor sau se macină din ignoranța celor din preajmă. Dacă vrei să vezi fericirea, privește în ochi de copil! Fiecare aspect le produce uimire și încântare. Anii copilăriei sunt anii inițierii, sunt cei mai scumpi, care nu trebuiesc uitați nicicând, că nicodată nu putem retrăi clipele copilăriei, deși fiecare dintre noi în sine-și dorește asta mereu, dar nimeni nu poate lua acești ani, frânturi ale copilăriei mereu ne-nveselesc în momente de răstriște din viață.

“Fericit este copilul care găsește în fiecare etapă a drumului său pe educatorul capabil să-i insufle treptat forța și elanul necesare împlinirii destinului său ca om”( Maurice Debesse). Nici un om nu este numit om mare dacă și-a pierdut sufletul de copil “Numai în surâsul copilului poți avea încredere nelimitată”.(M. Voiculescu). “Nu știu alții cum sunt, dare eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească…parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”. Așa mărturisea în “Amintirile” lui, Ion Creangă, și așa cred că ne amintim cu toții, cu drag, de anii copilăriei, de satul natal, de școală.

Este atât de greu să se scrie pentru copii, Mult mai greu decât pentru cei mari? Nu este ușor nici pentru unii, nici pentru alții, scrisul fără har rămâne text neâsuflețit. Adevărul nu-i permite să afirme că este una și aceiași persoană cu eroul lui. Acest personaj putea fi oricare altul, un cunosut sau un necunoscut, un prieten, un conațional, sau pur și simplu un copil de pe planetă. Eroul, însă, trebuie să se deosebească de toți ceilalți, să aducă ceva nou și neașteptat, iar apetența pentru poveste, această continua și fascinantă vânătoare de imagini așezate între real și ficțiune , nu poate să lipsească din peisajul literaturii pentru cei mici. Dorina Stoica a pătruns în intimitatea acestui univers, în surprinderea sufletului curat, nesupus încă realității dure, oferind o stare de spirit pe măsură, ceea ce numai scrisul pornit dintr-o mare dragoste și înțelegere o poate face. Prin cartea “Raiul în care am fost” , copilăria a aprins o candela, o flacără de aur în altarul limbii române. Prozatoarea are fantezie, are o limbă frumoasă și un umor de calitate. Dorina Stoica e o scriitoare din familia nobilă a lui Ion Creangă copilărită prin părțile Vasluiului, acolo unde miturile vechii lumi reale luptă cu tragedia unei istorii salbatice. 

Cartea scriitoarei Dorina Stoica este ca o corabie care scoate copii în larg, ca să se întoarcă după alți copii. Forța și influența care pornesc din cartea minunată a Dorinei Stoica rezidă din raportul ei determinat cu un anume cititor tip - cititorul copil. Așa se explică și principiul descoperirii, stunci când apar acele pagini captivante care dezvoltă micilor cititori spiritual de aventură, fantezia și imaginația.

Dorina Stoica și-a structurat cartea Raiul în care am fost după o idee, după un criteriu proiectat cu atenție în virtutea talentului ei literar. De aici și forța cărții, valoarea sa literară , talentul de bună povestitoare. Sunt mici povestiri despre copilărie, părinți, amici și inamici. Comunismul cu toate ale lui etc., devin microeseuri sau microscenete-acolo unde verva și forța unor dialoguri dau spectaculozitate textului. Și peste toate plutește un parfum de esență poematică. Nostalgia copilăriei, a anilor de școală, dragostea de viață sub toate formele ei, pacea domestică printre cei dragi, apropiați, printre flori și animale, iubirea și respectul față de ființa apropiată, față de prieteni, dulcile dar (și înverșunatele) clipe de filosofie, de căutare, revolta și visarea, distracția și relașul-iată câteva punctuații în care poetizează textul și cu care Dorina Stoica jalonează personalitatea de om și artist, aceasta conturându-se astfel într-un adevărat personaj principal al cărții în jurul căruia gravitează , o întreagă viață, purtând ampreta harului autoarei.

Sunt cărți bune, cărți frumoase și cărți care îți merg la inimă. După ce ai terminat de citit cartea , parcă ai vrea să cunoști autorul, și te surprinzi întrebându-te dacă omul din spatele rânduriloe seaman cu acel “eu” din carte. Este acesta un “effect” de autenticitate?  Cred că dincolo de orice subiectivitate sau tipologie emoțională “Raiul în care am fost” de Dorina Stoica, e o carte care atinge profunzime, o carte foarte palpitantă și care activează zone mai rar accesate ale memoriei afective a cititorului. Mă refer la memoria senzațiilor, emoțiilor, trăirilor copilăriei-o memorie pe care o trucăm pe măsură ce creștem, suprapunând peste momoria “evenimntelor”, povestiri, vise, închipuiri. Sunt emoții cvasipierdute pe care le căutăm în memories în suflet și pe care uneori literature nu le amintește sau reactivează. Aici ar trebui căutată performanța acestei cărți. În orice caz, zona pe care o acoperă este destul de inedită în literartura română contemporană, iar miza și reușita ei estetică provin din inventarea unui stil copilăresc. Nu atât “universul” copilăriei este cel care garantează ingenuitatea , ci limbajul, natura percepției, reușita autoarei în a-și reactiva “organele” copilărești, modul de a privi, simți ca un copil.

În prozele scurte ale Dorinei Stoica alternează, omul matur, cel care își reamintește, și copilul care trăiește. Totuși, alternanța aceasta este aproape insesizabilă stylistic, maturul și copilul fiind încă inseparabil și alunecând continu dintr-unul în altul, această alunecare constituind uneori chiar “scenariul” prozei , care debutează cu o amintire și sfârșește cu o (re)trăire a unui moment al copilăriei. Cele mai impresionante microeseuri ră,ân totuși cele cufundate de-a-ntregul în copilărie- în care mama e o figură de o acuitate răscolitpare “liniștită” și care știe întodeauna să apere și să aline.

Scriitura Dorinei Stoica reânvie anii propriei copilării ce-au îmbogățit și-au înflorit pe plauri Vasluene, acolo unde miasme aducătoare de rod au pecetluit asupra-i valorile morale – fereastră deschisă spre lumea hultanicului zbor. Toate aceste prefaceri învăluie, uneori nostalgic, alteori meditativ, ființa scriitoarei. Și astfel, trecutul devine prezent, devine mireasmă binefăcătoare, iar prezentul său nu mai poate respira fără a reface, iar și iar acele clipe de poveste simplistă , poate pentru unii, vremelnică pentru alții. „În organizarea temporală a lumii noastre interioare, copilăria precede vârsta adultă nu fiindcă s-a petrecut într-o perioadă istorică anterioară, ci fiindcă ea a lăsat urme asupra configurației psihospirituale de la maturitate. Cel puțin o parte din ceea ce a simțit, gândit, năzuit, iubit ori detestat de la începuturile existenței noastre și până astăzi și-a lăsat într-un fel sau altul, ampreta asupra a tot ce simțim și gândim acum. Starea actuală a eului nostru și implicit, a lumii noastre e <consubstanțială> spiritului nostru, poartă în ea vestigiile tuturor stărilor trecute” (Mihai Dinu, „Chronoscopia”, Editura Fundației Culturale Române, București, 2002, p 69). Pe măsură ce trecutul sporește, el se și conservă neâncetat ,“Trecutul ne urmărește în fiecare clipă”. De la implicațiile în miezul acestui existential cu fior de politic, de social, bulversant, contondent, de cele mai multe ori ne obligă a ne refugia spre o treaptă ce a rămas( și va rămâne întodeauna) în ființa noastră, pur și neântinat.

Viața autoarei nu a fost scutită de neajunsuri, insatisfacții și de o anumită revoltă interioară. Vocația narativă și plăcerea actului narativ reprezintă o linie de forță a prozei Dorinei Stoica. Volumul “Raiul în care am fost” consemnează atât faptele petrecute în lumea exterioară , cât și în lumea lăuntrică a autoarei. Cartea, de o apreciabilă anvergură epică este o creație plurivalentă și exprimă în ansamblu un mod personal de raportare a autoarei la fenomenul existenței, în tot ceea ce implică acest lucru. Dar dincolo de multitudinea uneori deconcertată  a temelor, ideilor sau motivelor care compun textura complexă a cărții , pot fi identificate câteva dimensiuni tematice domnante prin amploare și recurență; evocarea copilăriei și a primei tinereți, imaginea mamei și pe întinderea întregului volum critica fără menajamente a societății românești.

Pentru autoare anii copilăriei și ai adolescenței ocupă un loc special în spațiul memoriei afective. Autoarea scoate la lumină secvențe memorabile. Cu aceiași vervă sunt evocate întâmplări veridice cu o sinceritate dezarmantă și naivă, așa cum de altfel este memoria turturor. Alte episoade au un conținunt mai grav și, într-un fel mai profund. Pe de altă parte este de remarcat cum autoarea prezentându-se pe sine în epoca în care s-a format sufletește , se face purtătoare de cuvânt al generației sale , pe care o portretizează în medalioane reușite. Ca pondere tematică și afectivă, una din secțiunile volumului este fără îndoială dedicată mamei. Al cărei portret din tinerețe apare în mod emblematic, în chip de omagiu. Autoarea reușește astfel o recuperare a acelor ani și o redesenare a profilului matern cu ochii de altădată a copilului inocent: ”Locul copilăriei este centrul universului, kilometrul zero, de unde, odată poposiți în această lume, începem călătoria mai lungă sau mai scurtă spre finalul care nu este decât un nou început (Mamei mele cu drag)”.

Autoarea a trait destul și a văzut   multe de aceia nu omite nimic și nu cere nimic din ceea ce i se pare în răspăr ca ordine firească a lucrurilor. De acord nu putem fi întodeauna cu ce afirmă și ce gândește , ea însăși nu ridică nicăieri pretenția că opiniile sale sunt emanația adevărului divin și absolut (se mai înșeală omul în viață), dar buna sa credință nu se pune la îndoială. Stilul său este vin și într-o bună trediție culturală autohtonă. Vocația de povestitoare pe care o reconfirmă Dorina Stoica odată cu apariția volumului  „Raiul în care am fost”este dublată de un rafinament cultural special și de o savantă punere în scenă a actului narativ. Stilul narativ pe care Dorina Stoica îl reinventează în paginile acestei cărți de referință între scrierile sale, merită cu siguranță atenția publicului cititor de azi indiferent de partizanatele sale de ordin politic, cultural sau literar.

“Raiul în care am fost” este o carte scrisă de Dorina Stoica întru limpezirea eului scurs de sub pleoapa destinului . O carte de suflet și pentru suflet. Cartea lasă pe cititor să desprindă binele de rău, întunericul de lumină, dezamăgirea de speranța care moare ultima. Chiar dacă amintirile aparțin mai mult trecutului, prin cuvântul scris mai are adepți ce poartă nostalgia valorilor reale. Pentru că amintirile noastre sunt cărbuni încinși, niciodată stinși sub cenușa anilor, gata oricând să se reaprindă când un vânt favorabil se ivește, așa cum prozatoarea Dorina Stoica, prin aceste scrieri , alungă, cu raza chatartică a luminii  cuvântului, infernală umbra a uitării. Rând pe rând a înviat delicii epice cuprinzând documente de viață, adevărate instrumente de cunoaștere a naturii umane pline de surprize și sensibilitați eruptive, știe că nimeni altcineva nu lucrează lacrima, bucuria secretă, neliniștea embrionară a iubirilor, la anii la care simte prezentul ca pe o sondare a trecutului. Scrisul a devenit torță, imn sufletesc, de la sfială la siguranță de sine, plăsmuire ca o uvertură la răgaz sufletesc. Cred că e și un urcuș pe calea sufletului, ploaie binefăcătoare în arșița inimii pentru cel  avid de cunoașterea îmbrăcată în frumos.

Am descoperit o vivace forță   în ordonarea extremelor și o mare capacitate de echilibru. Și nu în ultimul rând, a reușit să unească dezertația speculative , pe care o au toți scriitorii, cu fapte concrete, cu trăiri reale.

Am fost fascinat cum această minunată scriitoare găsește întodeauna forme sugestive de reprezentare, de a lupta pentru supraviețuire, la ritualuri, portrete umane, sau pledoarie pentru prietenie și solodaritate umane. Atunci când scriitorul nu are scopul de a arăta cât de cultivat este , ci mai degrabă are ceva de povestit despre alții, cu ideile sale și cu discreția parfumului trecut prin împrejurul său, atunci scriitorul reușește pe deplin, Cartea pe care o prezint acum are toate aceste attribute. Dubla identitate autoarei, cea socială și cea creativeă se îmbină armonios într-un spațiu intim protector. De mare ajutor ca să-și ducă la bun sfârșit trevaliul scriitoricesc i-a fost satul.

Îndemn la citirea acestei cărți, carte ușor de citit de la primele rânduri, descoperi raportul dintre realitate și ficțiune, convertirea unor strategii narative la o convenție literară de vector al lecturii. Scriitoarei Dorina Stoica  îi urăm o continua capacitate de a inventa alte și alte povești spre deliciul copiilor și de ce nu și a noastră.

O poetă înharismată: Dorina Stoica

                  De când omul vieţueşte pe acest pământ singura lui certitudine dar şi singura sa îndoială a fost, este şi va fi dacă el, omul, este singur pe lume sau Cineva acolo sus îi dăltuieşte destinul în lemn, apă, foc sau pamânt.

                  Poeţii au fost şi vor fi cei mai tenace în a-şi pune întrebarea dacă Dumnezeu veghează sau oţios îşi priveşte Creaţia.

                  Dorina Stoica, face parte cu onoare am putea-o spune din categoria nobilă a poeţilor înharismaţi, dăruiţi de Pronie cu melosul şi incantaţia provenite dintr-un respir atoatebiruitor.

                  Năzuinţele sale, aşteptările sale, cutezanţele sale, nefiind altceva decât un strigăt, o clamare dar nu in desertum, fiindcă nostalgia după absolutul credinţei, după certitudinea unei rugăciuni ridicate către un cer tot mai pustiit nu sunt altceva decât temele operante ale liricii sale, lirică care consubstanţializează cu năzuinţa, cu fervoarea mistică, cu interogaţiile speculative, cu mereu încercatele poveri ale mereu truditelor tâmple, lângă care strigătul către un Dumnezeu revelat pot deveni incantaţii sublime, rizomi muzicali, harfe resfirate pe o tânguire celestă al cărei diapazon vibrează cu un Dumnezeu, care, poate cândva se va coborî din Proniatorul Său nemărginit şi va păşi agale, nestingher lângă turma sa, turmă care pe zi ce trece tot mai debusolată, tot mai angoasată, tot mai disperată îşi strigă Păstorul.

                   Toate aceste trăiri le regăsim şi în volumul de versuri intitulat sugestiv “Daruri”, publicat la prestigioasa editură ieşeană Cronica. Ce este inspiraţia pentru poet, ce este trăirea mistică pentru anahoret, ce este chinul interogativ al gânditorului, ce sunt spaima şi neputiinţa omului sub veacuri, dacă nu daruri? Poeta, Dorina Stoica stăpâneşte cu har, cu melodicitatea versului, cu intransigenţa omului de cultură, care ştie că numai melosul poate îmblânzi fiara din  om, stăpâneşte cum ziceam gradarea emoţiei mistice consecventă fiind cu statutul său De Poeta Vates. Iată un poem revalatoriu care poate să susţină toate aserţiunile noatre “ În curtea/ casei mele /cresc flori/ din alte lumi/ În casa mea/ În icoane/Învie/ Sfiinţii buni/ E-o lume/Închisa-n lume/ E lumea mea/ Perfecta/ Iar dincolo/ De poartă/ E lumea/ Imperfectă/”

            

                  Suntem îndriduiţi în a crede că şi în viitor poeta va rămâne în aceeiaşi stare de mirare, de contemplare mistică, la fel cum suntem convinşi de autenticitatea şi de fiorul liric al trărilor sale, trăiri cu care cu siguranţă va construi, va melodiza şi  în viitor un alt discurs poetic, poate mai înălţător, mai profund care să se ridice la cer, precum se ridica în vechime fumul de jertfă al sacrificatelor ofrande către un Dumnezeu, care, acum pentru poeta noastră este o certitudine atât de puternică încât şi noi care îi citim poemele ajungem să fim părtaşi la această întuminecare care te înalţă şi te purifică.

                                                                        Marian Constandache

Cine nu vrea să vadă nu va vedea

In comuna Grivița am fost o singură dată, cu mulți ani in urma și doar în trecere. Iată impresia de atunci. Un sat, centru de comuna al anilor 85,  asemenea multora din județul Vaslui,  cu clădiri vechi,  cenușii, puțin mai răsărite  în centru și cu ulițe colbuite vara, unul dintre acele locuri pe lânga care treci de fiecare dată indiferent și plictisit și despre care îți spui în gând: „cum să fie, e ca la țară!”.

In primăvara acestui an, în cadrul proiectului „Școala altfel” domnul învațător Ionel Rășcanu, a avut buna idee de a mă invita, împreună cu artistul popular Dan Horgan  la o întâlnire cu elevii Școlii Gimnaziale Stroe. S. Belloescu din localitatea mai sus amintită. Nu știam cum se va desfășura activitatea, nu mi-am pregătit decât trei cărți pentru a le citi poezie religoasă copiilor, lăsând totul pe seama lui Dumnezeu care m-a ajutat și inspirat de fiecare dată când am vorbit în public.

Domnului D. Horgan i-a revenit sarcina de a-i iniția pe micuți în tainele încondierii oualelor, iar mie accea de a le vorbi copiilor despre poezia religioasă pe care o scriu, dar și de a le citi din creațiile mele.

Locul unde s-a desfașurat activitatea, la care au participat copii de la ciclul primar, dar și de la gimnaziu a fot minimuzeul satului, amenajat cu multă dragoste și implicare de către doamna directoare a Caminului Cultural, Brăescu  Daniela, o persoana devotată muncii sale pe care am îndrăgit-o din prima clipă.

Copiii, cei mai mulți îmbrăcați în costume naționale, completau ambianța creată de locul unde se desfățura activitatea, o cameră ce imita interiorul unei odăi țărănești de acum 60-70 de ani și care m-a făcut să mă întorc cu sufletul în vremea magică a propriei  copilării.

Deoarece acest loc mi-a lăsat o impresie puternica, il voi descrie în câteva fraze. Cele două paturi  din lemn,  au cearșafuri cu dantele albe colțurate croșetate de mână, cuverturi din lână țesute în război și perne mari cu fețe împodobite cu dantele, exact ca cele din casa răposatei mele bunici, descrise în cartea,” Raiul în care am fost” ce-mi aparține. Deasupra patului  se află un tablou cu o familie de țărani mandri și câteva icoane vechi,  iar lângă el, felurite obiecte de uz casnic și gospodăresc,  la fel de vechi, specifice zonei Moldovei. Țolicele din coade țesute în razboi și covoarele din lână acoperă  dușumeaua și sunt atât de frumoase încât, aproape nu-ți vine să calci pe ele. Aș putea să continui descrierea camerei muzeu, dar mă opresc aici, convinsă fiind că, am stârnit curiozitatea și dorința celor iubitori ai satului vechi și ai tradiției, de a vizita acest minunat loc.

Nu după mult timp, a apărut și doamna primar . Odată cu ea a pătruns în odaia muzeu plină de copii, de tradințional și de spiritul apropiatelor sarbători pascale, o undă de încredere, de siguranță și de pozitivism,  deoarece doamna primar Alina Mihaela Munteanu s-a adresat tuturor familial, cu vocea plăcută dar fermă,  asigurând și convingând pe toată lumea (pe mine în mod special) că destinele școlilor din comună dar și gospodărirea acesteia se află pe mâini bune.

Că spuseledoamnei primar nu sunt doar vorbe,  aveam să mă conving când, după terminarea activității cu elevii am vizitat  grădiniță, școala, centrul comunei și primăria.

Grădiniță nouă la standarde europene, cu băi și grupuri sanitare moderne, educatori tineri și bine pregătiți, copii mulți, curați și foarte veseli,  m-au făcut să uit că mă aflu într-o comună din județul Vaslui. Dealurile abia înverzite ce puteau fi văzute pe gemurile foarte mari și curate cu perdele pastelate, asortate cu zugrăveala pereților, m-au adus cu picoarele pe pământ. Da, e o realitate, în acest sat copii au condiții minunate de a fi educați, mai ceva ca la oraș, ne-visate acum 25 ani.

La fel de mult m-a impresionat și clădirea primăriei, relativ nouă, cu etaj, cu apă curentă, birouri spațioase mobilate  modern, holuri cu bănci pentru cetățeni, centrală termică, grupuri sanitare, sală de ședință și altele pe care nu le-am mai vizitat din lipsă de timp. La acestea se adaugă și mașinile din dotare pentru deplasarea celor din primărie (care au înlocuit căruța și șareta cu cai).

Deși grăbită, doamna primar (pe care atunci o cunoșteam deși bârlădeancă ca și mine), plină de entuziasm, ne-a vorbit  despre proiectele în derulare și despre planurile de viitor,  după care a alergat la treburile ei,  lăsându-ne în compania viceprimarului și a Danielei Brăescu, gazda noastră.

Am părăsit comuna, cu o impresie greu de descris în cuvinte și câteva zile aveam să tot fac o comparație, între condițiile oferite învățăceilor de astăzi din mediul rural și cele de dinainte de evenimentele din 89...

Peste doar două luni, am revenit în comuna Grivița de această dată la invitația doamnei primar Alina Mihaela Munteanu, care a vrut să ofere (din banii ei) elevilor cu rezultate deosebite în dar, trei dintre carțile mele, poezie religioasă și proză ( “De la poezie la rugăciune”, „Raiul în care am fost” și „De Florii în Țara lui Iisus”), cărții tipărite și editate la editura „Sfera” din Barlad.

Elevii din școlile Trestiana și Grivița, care au obținut cele mai bune note la toate materiile, remarcându-se  la concursuri școlare, au primit pe lângă diplome, carți de-ale  mele cu autograf,  oferite de Primărie prin doamna primăriță și directoarea Căminului cultural Daniela Brăescu.

“Am vrut ca de aceste frumoase poezii să nu mă bucur doar eu,ci să le împart cu cei mai tineri și mai dragi locuitori ai comunei  mele,  elevii premianți” a spus primărița, înainte de a-mi oferi posibilitatea de a citi (cu emoție, recunosc) în fața elevilor, a părinților și a profesorilor din cărțile ce urmau a fi dăruite.

În toți acești ani ce s-au scurs de când la rândul meu am fost în fruntea unei comune, am privit ca un simplu spectator la tot ce se întâmplă în jurul meu, de multe ori critic cu neâncredere și  lipsă de entuziasm,  asemenea celor mai mulți dintre contemporanii mei,  dar fără a mă implica în vreun fel .  Cele două vizite în acestă comună însă, au pus pentru mine, față în față trecutul nu prea îndepărtat și prezentul.  

Am putut să văd, să compar și să trag o concluzie. Aceasta sună cam așa: numai cine nu vrea să vadă nu va vedea!

Dorina Stoica

Interviu relizat de scriitor prof. Petruța Chiriac cu autoarea Dorina Stoica

Scriitoarea Petruța Chiriac

Reporter: Doamna Dorina Stoica, dacă urmărim presa actuală, respectiv aceea de după 1989, reținem în principal ideea, că trăim ani de răscruce.

Dureri de tot felul rămase încă din al II-lea război mondial, și de după, nescrise încă au dus la ideea unui secol religios. Ma refer la cel pe care-l trăim.

V-am citit evocările pe această temă, iar în literatura noastră, marii poeți și oameni de cultură au sensibilizat și au menținut, după cum se știe, respectul pentru sentimentul religios adresat tuturor vârstelor.

Ați scris poezie religioasă înainte de a găsi un drum spre cel social, sau prin aceasta ați realizat o contragreutate, un echilibru la unele brutalitați trăite în anii 1990, 1991?

Dorina Stoica: Religozitatea a fost o permanență a românilor și înainte de evenimentele din decembrie 1989, dar mai ales după. Generația mea nu a benficiat de educație religioasa în școala, însă părinții cei mai mulți au păstrat nealterată credința și mulți dintre ei în familie au  transmis copiilor atât cât stiau și ei din Sfânta Scriptura și din tradiție.  Educația ateistă din școala comunistă, a determinat formarea unei generații involuate spiritual, generația noastră.

Nu știu dacă secolul în care suntem este, sau va fi unul foarte religios. Ce pot să va spun din propriile observații asupra contemporanilor mei, este că s-au cristalizat deja doua categorii distincte și anume: acei care cred ca “Omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras) adica, fiecare individ îşi creează la nivel ideatic propriul său Univers pe măsura capacităţii sale subiective de imaginaţie şi gândire, adepti constienți sau nu ai Noii Ordini Mondiale, și a celor care trăiesc în și prin Dumnezeu “care este masura tuturor lucrurilor”. Fac parte din cea din urmă categorie, ma raportez la El. Și mai pot sa va spun  că deja se observă cum oamenii onești, care lucreaza binele sunt și vor fi din ce in ce mai vizibili si mai ascultați, într-o societate momentan, aproape lipsită de valori morale.

Am scris poezie din copilărie, dar am uitat de ea mulți ani, pentru a mă identifica din nou cu scrisul la vârsta maturității, când, citez,  “mi-am găsit matcă” primind un oarecare har datorită raportarii la valorile învățăturii creștin-ortodoxe. Poezia- rugăciune pe care o scriu e alinare, poate o evadare din cotidianul trist și dezamăgitor ce a urmat iluzoriei  libertăți dobândite în decembrie 1989. Este, aș putea spune fără teama de a greși o împlinire și confirmarea puterii tămăduitoare a credinței  asumate, ca mod de viață.

R. Credeți că mărturisirea ca exemplu persoanal, e singura cale de îndreptare a multor răutăți savârșite de tinerii din zilele noastre?

D. S Da, fără dor și poate a tuturor, nu numai a tinerilor, transformarea societății se produce începând cu schimbarea fiecărui îndivid.

Eu am convingerea că în această lume secularizată dar și demonizată, tinerii care au ales să trăiască așa cum îi învață  biserica și orele de religie din școală, preferând trăirea în virtute, căsătoria creștină când vine vremea întemierii unei familii, vor schimba în timp, complet, absolut totul.

Aceștia formează deja un fragment al populației țării noastre preponderent ortodoxă (deloc neglijabil), ce în 20-30 de ani vor fi altfel decât generația noastră (vreau să spun, mult mai evoluați spiritual). Unde sunt ei? Căutați-i în toate duminicile și în sărbătorile crestine în biserici și mănăstiri la Sfânta Liturghie. Veți fi uimiți cât sunt de mulți și de frumoși!

E bine să conștientizăm că în noi, doar în noi stă puterea de a hotărî cum va arăta viitorul. Să luăm aminte, și așa cum ne dorim  ca în  puținul timp petrecut aici pe pământ să ne fi bine în viața personală  și materială, să ne dorim ca prin exemplul viețuirii noastre ca hristofori, creați după chipul și asemanarea lui Dumnezeu, să-i facem și pe cei din jurul nostru să dorească a se schimba, pentru a se naște din Duh și din adevăr ce nu poate fi aflat decât printr-o viață creștină autentică.

R. Mulțumiri pentru frumoasele gânduri, și vă urăm succes în viața de familie și în urmatoarele scrieri.

Timpul pe care îl trăim

Dac-un om credincios e nebun

cel bun cum e oare?

Trăim într-o lume în care

a fi ticălos e fală-i onoare,

 iar cinstea e viciu suprem.

 Se fură, se minte se-nșeală

din zorii de zi până-n seară.

Iar cinstea e viciu suprem.

Iubirea de țară e desuetă

onoarea mască hidoasă de bal.

Se află la mare cinste

tot lucrul urât și murdar.

Ne-au luat ciocoii din țartă

Tot ce-a fost de valoare si bun

Dar sufletul n-au putut să-l ia

Ca-i sfânt și-i român!

La Dumnezeu e speranța

ridic ochii-n lacrimi spre cer

Maica mea buna, Sfanta curată

nu mă lăsa prada celui rau să pier.(de Dorina Stoica)

Vara

Mă-mbăt de miresme curate

De tainice sensuri mă-primăvăresc

Îl simt pe Creatorul meu în toate

Și n-am cuvinte să-i mulțumesc.

Sub ploaia de vară cu soare

Toți bobocii florilor se împlinesc

Vara e ca o femeie prin care

Perpetueaza neamul omenesc.

Juvenil înverzește an de an pășunea

Meii pe dealuri în turme copilăresc

Pentru mine fiecare vară e o minune

În fiecare vară întineresc.

(de Dorina Stoica)

Când plecă harul( in l. română și în l. engleză) traducere de Adriana Auraș

Când pleacă harul( în l. romana și l. engleză)

ziua se stinge în noapte
am atâtea să-Ți spun și nu ești
doar un pas e până la Tine
acest pas e un infinit.
un pas
doar un pas ne desparte
știu că Ești
dar nu pot să Te simt
mă sting ca o lumânare
Te rog
să-mi dai Harul înapoi
aș vrea să-mi arăți
Cărarea
în noapte să-mi fii
felinar
întinde-mi Doamne
o mână
și lasă să picure din ea
spre mine o boabă de Har
Ți-ai luat înapoi
ce nu-i al meu Doamne
Ți-ai luat înapoi
ce era doar al Tău
prea mult
fară să am vrednicie
din cele ale Tale
mereu mi-ai dat mie
iar eu
am uitat cine sunt
m-am crezut
Dumnezeu
în ceru-mi îngust
unde-ncap numai eu.
(de Dorina Stoica din Daruri)

When grace leaves (translate by Adriana Auras)
The day turns off into the night
I have so much to tell you and you're not
only one step is up to you
This step is an infinite
A step
Only one step separates us
I know you are
But I can’t feel You
I go out like a candle
I please you
To give my grace back
I wish you show me
The pathway
And in the night to be for me
Light
God stretch me
your hand
and leave to drip from it
to me a word of Grace
God you got back
What is not mine
You got back
that was just yours
too much
without even worthy
from those of your
You 've always given me
and I
forgot who I am
I believed myself God
in my narrow sky
where only I fit
(by Dorina Stoica of Daruri)