Ultima carte de poeme bilingve, româno- germane ce poartă numele „Poemele ființei”, a celui ce este jurnalist, om de televiziune,
poet, critic literar și prozator, Ioan Romeo Roșiianu în colecția Biblioteca literatura română, editura Amanda Edit, București 2015, mi-a oferit prilejul de a pătrunde în
universul poetic al domniei sale, din care doar sporadic am citit pe internet
câteva poeme ce m-au tulburat și m-au făcut să-mi doresc a ține în mână un
volum întreg de poezii.
Citind acest volum
l-am văzut parcă aievea pe poet cu „crucea” în spate, huiduit, răstignit „de cuvinte”: o
bucată de pâine c-o jumară de viaţă/ am la Cina de Taină unde stau numai eu/ n-am
apostoli cu mine nu-s apostol nici eu/ şi totuşi Cuvântul cândva mă va vinde/ şi
totuşi de unul singur m-oi duce curând/ în locuri cu pete de soare şi umbre de
vânt/ în locuri cu pete de umbre şi resturi de gând./( Poeme cu aromă de vis neîmplinit),
căzând și ridicându-se mereu cu privirea
și sufletul spre un Dumezeu atât de apropiat dar totuși, atât de-anevoie de-ajuns.
O carte de poezie
ce te pune pe gânduri, grea, încărcată de apăsătoare tristeți, sensuri profunde,
frământări și căutare a răspunsurilor la marile întrebări ale lumii.
Ion Romeo Roșiianu este un poet ce trăiește la granița dintre sacru
și profan:”Aş fi putut crede încă
o vreme în îngeri şi demoni/ Dar
seara-şi întinsese umbrele multe pe cerul privirii/ Era ca un blestem întunericul era greu/ Totul mustea de tăceri şi de zgomote
stinse”(Cerul înalt dintre visele noastre). Mereu are sufletul agățat de
Dumnezeu ce este pretutindeni în poezia
sa: “Doamne,
lasă-mă să-ncerc mântuirea în viaţă/ lasă-mă s-arăt lumii că Eşti/ lasă-mă să spun întunericului ce
ne-nconjoară/ despre frumuseţea şi
despre lumina TA/ lasă-mă să spun celor
slabi şi bolnavi/ despre forţa, puterea
şi despre vindecarea Ta”( Prelunga
secundă a morții) , de la care însă nu cere niciodată nimic.
Poetul e un
demiurg, un vultur înțelept și singuratec dar trist, pentru care viața e un război personal pe care
îl duce cu sine și cu lumea, întru atingerea desăvârșirii spre care aspiră cu
durere. Si nu lungimea drumului îl înspăimântă ori
neputința de a ajuge la desavârșire, cât apropierea morții, scurtimea vieții,
timpul prea puțin al popasului aici, pe Pământ:”Mai lasă-mă, Doamne până descifra-voi lumea şi seara/ zborul păsării printre ceruri neprietene şi
’nalte înalte/ susurul liniştii-n
pădurea cu frunze şi ramuri căzute/
pacea din altar şi neliniştea lumii în come/ şi să aflu ce rost are viaţa în lume/ fără-nţelegerea Ta şi fără dragostea Ta.”(
Poem despre o singură viață)
Poetul Ioan Romeo Roșiianu
este profund credincios. Iată doar două exemple (dar sunt mult mai multe în
această carte), întru susținerea afirmației mele: “Din visul greu m-am trezit cu sufletul în mâini/ aveam inima-n ceruri şi lumina-ntre
pleoape/ Dumnezeu mă ţinea pe genunchi
îngerii-mi făceau cu mâna/ raiul dorit avea
încă porţile deschise-ntre vremi.”(Pe strada mea a trecut un demon cu aripi), ori:
“Lângă umărul Tău, Doamne/ ne-am nins nefericirile/ învăţând să zâmbim în lumina -Ţi
profundă/ să facem din suflet
balsam/ pentru rănile lumii/ să cântăm simfonia iubirii fie/ şi pe-o singură coardă de suflet.(Lângă
umărul Tău, Doamne).
În poemele de dragoste din acest volum, poetul caută de fapt
în femeia iubită acea iubire de dincolo de lut: Lumea-i mai strâmbă dimineaţa ca noaptea/ ziua-i păcat la-nserare-i
normal/ resturi de morală creştină înfrânează pornirea visată / ca o şoaptă e
fierberea-n vene întâi/ ca o furtună şi patimă noaptea/ sub umbrela
întunericului cu cearceaful în cap/ fiece om e liber de lume e liber de el/ cu
de la sine putere îşi ia dreptul la viaţă/ la plăcerea damnată de toţi şi de
toate./(Pariul cu umba n-setată de lut).
Sunt oameni pe care
nu i-ai cunoscut, nu i-ai văzut niciodată. Ori poate, ai mers lângă ei în
tăcere o bucată de drum, fiecare purtând povară comoara de vise și gânduri,
ascunsă cu grijă în sufletul său. Câte priviri nu s-or fi întâlnit? Poate erau
suflete pereche căutându-se cu disperare: “Unde erai când inima mea era tristă/
unde eşti când inima mea este tristă / unde vei fi când inima mea va fi
tristă?” (Unde erai). Cine
știe câte lacrimi am plâns fiecare de s-au umplut pe Pământ atâtea oceane și
mări:“unde erai când ochiu-mi
plângea / până şi ultima jale ştiută “( Unde
erai), pentru neputința de-a nu fi putut ajunge la
iubirea aceea astrală pierdută odată cu fericirea edenică?
Mi se pare mie ori
poetul nu cere să-i fie împărtășită iubirea profană sau divină, ori rămâne
mereu și mereu un căutător al perfecțiunii. El iubește cu pumnii strânși și
inima deschisă, cu toată puterea ce-o conferă acest sentiment, iubește fără a
găsi:” N-am găsit niciodată femeia
din visul copilăriei / n-am găsit în trecerea lui vântul / n-am simţit în nemurirea
lui gândul/ am găsit ceaţa-ntre nori
lacrima-ntre gene/ şi-o amiază rănită de ploaie-am
trăit./”(Despre golul dintre placeri).
O tristețe grea,
apăsătoare, soră cu deznădejdea ce-i mai mare decât păcatul, pune stăpânire pe
sufletul poetului care se confundă și se afundă în masa amorfă de suflete din
juru-i: ‚În jurul meu o lume întreagă o ia razna/ fac parte din lume ca lumea întreagă şi sunt/
beau vin înjur iubesc şi urăsc totodată/
nimic din mine n-aduce-a divinitate/
mântuirea-i legendă şi vis/”(Martor la moartea din jur).
Acum câteva zile,
când poetul Ioan Romeo Roșiianu mi-a
scris că vrea să citesc și să scriu despre această carte, am fost uimită. Nu
sunt critic literar, nici filolog nu sunt, ci doar un aproape anonim poet și
prozator ce obosește tastatura multe ore pe zi, un mare iubitor de poezie dar
mai ales un colecționar de suflete frumoase ascunse în poezii. In cărțile prietenilor mei
dintre care pe cei mai mulți nu-i cunosc ca oameni, încerc să găsesc mărgăritarul
credinței și lupta dintre sacru și profan, Lumină și întuneric, moarte și
viață.
Închei aceste
rânduri pe care le-am scris cu un soi de sfială. A fost ca și cum mi s-ar fi
permis pentr-o clipă, să fac doar un pas în altarul vreunei biserici în care
nici picior de femeie nu a călcat. Citirea volumului„Poemele ființei” de Ioan
Romeo Roșiianu, a fost așa, ca și cum m-aș fi uitat într-o fântână adâncă unde
aș fi zărit stelele și luna în toiul zilei de vară.
De la primul și
până la ultimul poem am plâns un ne-al-meu
dar și-al-meu plâns, ca și cum ar
fi fost al tuturor poeților triști,
undeva, la poarta unui Rai și de mine pierdut: “De-acum toţi copacii se pot dezbrăca/ în public umbra nu-mi mai face
trebuinţă/ nimic nu mai răneşte făptura
ce-şi plânge/ în suflet iubirea pierdută
şi visul uscat.”(De acum toți copacii)
Dorina Stoica 9 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu