Am
certitudinea că la naștere, fiecare primim pe lângă Îngerul păzitor și un
Spirit creator. Purtăm cu noi acel talant încredințat întru împlinirea menirii ce
ne-a fost dată pe acest Pământ și anume aceea de a deveni nemuritori asemenea
Lui, celui Nemuritor.
Fără dor
și poate, Ion Țoanță a fost
înzestrat cu darul scrierii în versuri. Izvorul din care își adapă înspirația
este eterna, fascinanta minunată dragoste pentru femeia ce face să se miște
roata lumii.
Cel de-a
doilea volum de autor al poetului mai sus amintit poartă numele „Echinocțiu fragil”,și a apărut anul acesta, la
prestigioasa editură “Singur” din Târgoviște.
Cuvântul înainte “spre o
metaforică pornire”, scris chiar de autorul volumului este o doar aparentă explicitare a
continuării demersului poetic început cu „Templul
devenirii noastre”. Mai degrabă o invitație de a pătrunde în universul său poetic
plin de iubire, această pagină de proză ne demonstrează că poezia și proza pot
merge împreună și pot trece dintr-una în alta fără nici un efort atunci când
autorul e plin de har creator.
Dar să
intrăm fără teamă (ne este permis) în intimitatea trăirilor afective ale
poetului ale cărui sentimente au culoarea, temperatura și consistența
anotimpurilor dar și a timpurilor ce tot vin și se tot duc. Între un echinocțiu
și un solstițiu iubirea este mereu aceiași fără timp, fără loc și fără
astâmpăr.
Primăvara
timpurie, aduce mereu speranțe chiar și în tomnatecul anotimp din a doua
jumătatea vieții. Mereu căutând dar și găsind iubiriea, poetul Ion Țoanță se mișcă în voie printre
metafore, sensuri și subtilități, topind cu iubirea-i mereu vie zăpezile
indiferenței ce tind să acopere tot ce-i frumos în om. Pe poet îl recunoști în
fiecare poem, îi redescoperi altă și altă cută a sufletului de veșnic lucrător al
iubirii ca formă supremă de înălțare deasupra cenușiului cotidian
În
poezia lui Ion Țoanță, iubirea este
omniprezentă, aproape mereu împlinită . Prin ger, zăpezi, prin arșiță și prin
ploile tomnatece iubirea plutește liberă, fără opreliști, fără inhibiții așa
după cum ne sugerează și imaginea copertei 1 a cărții în discuție. Nu am găsit
nici o urmă de pesimism și nici vreo suferință determinată de vreo iubire ce nu se vrea consumată. Este
motivul pentru care aș afirma că poeziile din acest volum sunt o biruiță a
vieții asupra nevieții și a iubirii asupra indiferenței.
„Și Dumnezeu a creat femeia”, atât de unică fiecare în felul
ei, cum sunt florile câmpului vara, încât este greu să te oprești la una
singură. Astfel, precum albina ce culege nectarul din toate florile si poetul
înmănunchiază într-un minunat buchet pe Eva
cea dintr-“un paradis provizoriu”, pe Ana pe care “ar zidi-o în ziduri năruite ca meșterul Manole”, pe Adela maculată -n “imaculate zăpezi”,dar și pe Alice „simțindu-se iubită„,
pe Diana ce „croșetează vise”, Dida cu
“zâmbetul ...rază de soare”, Doina “de la Doine, de la
Doine”, Camelia “efemeră, inaccesibilă ca un fir de păpădie”,
Elisabeta “înmiresată ca roua lui
april”, Emilia, Elvira, Gisela,
pe Kati din “vremea rok and roll-ului”, precum și pe Lucia, Magdalena, Malvina, Mihaela, Mirela, Nadia, Olga, Penelopa,
Simona ori Teodora. Nu le uită
nici pe Valentina, Vera, Viviana
femei deopotrivă rupte din “tabloul
grigorescian” iubite, dorite ori visate în nopți și
zile, în primăveri, veri, toamne și ierni.
Poetul
este discret, iubirea este aproape heruvinică iar dorința carnală se lasă
discret subînțeleasă în versurile pline de sensibilitate, situată undeva la
granița dintre teliric și astral. Aceste poeme ce au ca titluiri nume de femeie
mi-au creat senzația că pot pătrunde pe o poartă imaginară, în lumea intimă a
iubirii masculine pe care nu am înțeles-o niciodată, o portă spre lumea
îngerilor ce musai trebuie să aibă chipuri si trupuri de femeie.
Partea a
doua a volumului ce poartă titlul „Echinocțiu
fragil”, oferă poetului dar și cititorului spațiul de preumblare din
anotimpurile firii, în anotimpurile iubirii spre anotimpurile devenirii.
Adeseori
zăpezile din martie sunt obositoare, alteori anotimpurile amare, vara devine
prea fierbinte pentru a coace „pâinea cea
de toate zilele”. În luna lui Brumar „Fantezii autumnale”, „mi se face de poezie”, ( „Nervi
de brumar”).iar în timp ce „îngerii stau liniștiti la o șeptică”
Brumarul e sentimental( „Brumar
sentimental”). E timpul când „e prea
multă liniște” iar „sentimentele s-au
răcit de ceva vreme”. Cât despre iarnă, „e nașpa” deoarece poetul e
lefter,” iar n-am nici măcar de-o bere”,
( „Nașpa e iarna”).
Om cu cu
bun simț, trăitor al acestor vremuri ciudate cu unele neîmpliniri, cu visuri
nerealizate, cu datorii materiale și spirituale, incertitudini și multe
întrebări, poetul rămâne optimist având totuși o revoltă interioară înăbușită
care va erupe sunt aproape sigură într-un viitor volum de poezie!
„Cu suflet de copil răsfățat” (”Mi-e dor de mine”) este totuși bărbat împlinit, cu multe iubiri
împărtășite, cele mai multe consumate cu acea bucurie infantilă, a celui ce
manacă în taină bomboanele luate pe furis din galantarul cu multe și felurite
bunătăți, al vieții.
„Cruciada
îngerilor” este cea de-a treia parte a volumului și ultima. E o poezie puțin
mai trista, atinsă de o boare de pesimism determinat se pare de lipsa de
veridicitatea a unor iubiri ce par profunde doar la prima vedere. Poetul a
intrat deja într-o fază de căutare a absolutului, sătul se pare de frivolitatea
ofertei cotidiene mulțumitoare cândva. El devine conștient într-o oarecare
măsură de nimicnicia vieții, de decăderea sa, de nivelul spiritual scazut la
care se află. „Mă preumblu/ prin pădurea
păcatelor”
Fără a
avea nimic senzațional, poezia poetului Ion Țoanță îl individualizează prin
conținutul său, prin modul de exprimare lirică a sentimnetului pur oamensc,
iubirea pentru femeie.
În
ultimele poezii influentat de o poezie religioasă de bună calitate, ori de
oarecare trezire a misticului, el încearcă a face un soi de târg cu îngerii în
scopul netezirii drumului spre cele înalte. De fapt nici nu este foarte
interesat de aceasta („Aripi de înger”),
dovadă fiind faptul că aripile și le-ar dori doar pentru a zbura nu spre
Dumnezeu ci “spre iubita-mi/ rătăcită printre constelații” pentru
a ne scrie o „istorie universală de amor
fără frontiere”.
Adusă la
rangul de religie, aș spune, iubirea în poezia lui Ion Țoanță scuză totul,
iartă totul, chiar și păcatul de a fi căzut în ispita acelor ”dulci păcate”.
O poezie
plăcută, cu metafore surprinzătoare, acesibilă dar cu unele subtilități, este
închinată eternului, fascinantului, veșnicului feminin. Ea este actuală
precum iubirea însăși e veșnic valabilă,și nu ține cont de ani, de timpuri ori de alte
îngrădiri.
Cu
poezia „Mă iartă Doamne”, poetul ne
declară răspicat că este un bun cetățean și un bun creștin dar s-a cam săturat
de “vremurile
acestea când toți analfabeții ce ne controlează destinele/ în numele/ unor
diplome cumpărate / pe bani murdari/”.
În acest volum de poezie citit cu
interes, așa cum citesc orice carte primită de la prietenii mei, am descoperit
un poet autentic, căruia îi prevăd un loc de seama printre poeții contemporani.
Pentru mine însă se naște o tardivă întrebare. Cine îl va înaripa până la urmă pe
acest poet, femeia sau credința? Să stăm deci răbdători, „În
așteptarea celei ce mă înaripează”
A citit și comentat cu drag la
cererea poetului Ion Țoanță,
Dorina Stoica
31 august 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu