Nina Elena Plopeanu-”Vise în cioburi de oglindă”-Editura editgraph Buzău-notă de lectură *( Dorina Stoica)

Profesor de istorie la Colegiul Tehnic ”Gheorghe Asachi” din Focșani, scriitoarea Nina Elena Plopeanu, pe lângă performanțele profesionale remarcabile, desfășoară o susținută și meritorie activitate culturală fiind autoare de cărți, de numeroase articole publicate în reviste literare, naționale dar și în presa scrisă locală. Este coordonatoare a Cenaclului ”Dimitrie Dăscălescu” de pe lîngă Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” din anul 2022 și face parte din redacția cunoscutei reviste, ”Cioara vopsită” Pe lângă cele două cărți, ”Personalități vrâncene de ieri și de azi”, Editura Olimpus din Râmnicu Sărat-2010 și ”Itinerarii istorice și spirituale”, Ed. Pim, Iași, 2017, lucrare de reportaje, eseuri și scrieri cu caracter istorico-geografic, publică trei cărți de proză (beletristică) și anume: *”Vise în cioburi de oglindă”, proză scurtă, apărută în 2013 la Editura Editgraph, Buzău.* ”Moirele și alte povestiri” la Editura Pim-2018 și* ”Solomonarul”, carte de proză scurtă pentru copii și tineret, publicată la Editura ”Salonul literar”, 2021. Talentul, seriozitatea și calitatea certă a scrierilor autoarei Nina Elena Plopeanu sunt calități recunoscute și validate printr-o serie de premii obținute la concursuri naționale de literatură. Am citit de curînd cartea de proză scurtă ”Vise în cioburi de oglindă”, pot spune pe nerăsuflate cele unsprezece povestiri scrise în stil minimalist, scrise excelent, povestiri ce pot capta interesul oricărui cititor pasionat de lectură. Veți înțelege sensul titlului abia după ce veți parcurge povestirile din această carte, iar după ce îl veți înțelege vă veți întoarce să recitiți unele dintre ele prin prisma acestor două componente ale titlului și anume: ”visul” ca un fel de realitate paralelă și ”oglnida” ca un portal spre o posibilă altă dimensiune! Lecturarea acestor proze mi-a amintit de cartea renumitului scriitor american Raymond Carver, ”Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire”, o carte, despre lumea (trecută sau prezentă), în care ne învîrtim fiecare dintre noi, o lume obișnuită, aparent banală ce ascunde însă, povești de viață incredibile, fascinante, misterioase de cele mai multe, ori tragice, cu final neașteptat ce lasă imaginaâia să lucreze, așa cum sunt și cele din cartea doamnei Elena Plopeanu. Minimalisul este un curent literar ce a apărut ăn America secolului 20, având și în proza românească scriitori reprezentativi precum: Dan Lungu, Radu Paraschivescu, Marius Chivu, Lucian Dan Teodorovici și alții și este caracterizat prin simplitatea exprimării, avînd drept oglindirea esenței, a misterului, precum și a unicității vietii de zi cu zi. Citind cartea doamnei Elena Plopeanu descoperi o proză pe alocuri poetizată, metafore surprinzătoare, o adevărată artă de a creea din oameni neînsemnați personaje insolite ce ies la un moment dat în evidență, doar pentru ca prin ei să se înfăptuiască miraculos, dreptatea lui Dumnzeu. Citez un scurt fragment din povestirea ”Ciobul de oglindă”: ”Era vară şi era soare, aşa că n-au stat prea mult în locul de popas. Când fata a urcat în căruţă, din buzunar i-a alunecat pe nesimţite ciobul de oglindă adunat din şanţ. A căzut pe asfaltul fierbinte şi din el au început să iasă raze mari de foc ce s-au oprit pe cabina unui camion care se apropia grăbit din spate. Şoferul şi-a pus amândouă mâinile peste ochi în timp ce camionul s-a prăvălit în şanţ şi luat foc. Căruţa a apucat să se îndepărteze îndeajuns încât Gheorghe şi Monica să scape de primejdie. Au apucat să strige într-un glas: - Vai, doamne!.” Pentru descifrarea mesajului celor unsprezece texte literare, felul în care interpretează cititorul este vital și îndrăznesc să afirm că aceste povestiri pot satisface pretențiile unui cititor experimentat și cunoscător, oferind bucuria unei lecturi de calitate. Personajele, deși nu sunt descrise cu foarte multe amănunte au trăsături pregnante, ele rămân în mintea cititorului mult timp după terminarea lecturii, iar situațiile în care îi pune viața, sunt cu adevărat fortuite. Pe marginea oricărei poevestiri din această carte ar putea fi purtate discuții interesante despre sensurile existenței, despre rolul divinității, si chiar despre misterul vieții și al morții, despre vis ori oglindă, presupuse potaluri spre o altă lume. Aș vrea să rețin atenția cititorilor cu un fragment din povestirea ”Doftoroaia”, o povestire despre altruism, miracol,bunătate, har de la Dumnezeu, dragoste nepusă de oameni și reacția oamenilor atunci când primesc un mesaju profetic și totodată să recomand cu toată convingerea cartea ”Vise în cioburi de oglindă”. ”Într-una din serile liniștite în care stătea la taifas cu păsările ce-și aveau cuiburile de mulți ani între ramurile bradulu fără sfârșit, a aflat despre molima fără leac ce se răspândea cu repeziciune nemaiîntâlnită și lovea fără cruțare. Cântecul morții cu chip de ciumă ce se apropia grăbită de cei pe care doftoroaia îi avea în grijă. ...... - Sunteți în mare primejdie. Dacă vreți să trăiți și voi și copii voștri, veniți cu mine în pădure unde molima ce se apropie nu va putea ajunge. - Ce? Ce tot spune Marița? A luat-o razna, au început să îngaime oamenii, care priveau mirați spre chipul răvășit, cu părulvâlvoi al femeii-vraci. - Ascultați-mă bine, nu vă spun minciuni, vrăjitoarea cu coasa este foarte aproape și nu va cruța pe nimeni. - Nu e zdravănă. S-a sălbăticit asemeni locurilor prin care trăiește. Nu-i mai ascultați poveștile. Lăsați-o în plata necuratului și haideți să ne vedem de treburi s-a auzit vocea preotului. - Are dreptate părintele a ținut să-i întărească vorbele doctorița, nemulțumită de influența pe care tușa Marița o avea printre săteni. - Ia, mai lasă-ne, hârco. Du-te de unde ai venit și nu ne mai tulbura tihna cu profețiile tale mincinoase, a adăugat Dodiță milițianul și s-a îndepărtat scuipând și înjurând, cu ceilalți săteni după el. - Stați, stați, a încercat să-i oprească doftoroaia. Nu vă luați după unul și după altul, a încercat ea să-i oprească. Câțiva dintre cei tineri și fără minte, au început, mai în joacă mai în serios, să arunce cu pietre în bătrâna ce abia mai avea putere să îngaime: - Vă rog, veniți cu mine, ascultați-mă, veniți în pădure. Vorbele i s-au stins pe buzele uscate, când o piatră colțuroasă i s-a oprit drept în frunte. S-a prăbușit cu gura deschisă, mușcând din praful drumului, cu brațele desfăcute îmbrățișând pământul, ca o cruce deasupra mormântului, singurul de la care mai aștepta alinare. Ochii întunecați ai cerului își prăvăleau lacrimile amare și grele peste trupul contorsionat al doftoroaiei. De după un nor plumburiu, un cap de înger cu scutece albe îi zâmbea printre suspine.” Discretă în lumea virtuală și chiar în viața de zi cu zi, Nina Elena Plopeanu este înzestrată cu inteligență peste medie, cu multă profunzime și cu acel talent narativ rar, dăruit de Dumnezeu spiritelor alese.

Simplitata, ca o haină curată a poeziei ”Sfinte simplități”-Ionel Rusu-Editura ”Ecou Transilvan! Cluj Napoca-2024

Cunoscut în lumea artistică din zona Galați (și nu numai) fiind aproape nelipsit de la cele mai multe manfestări culturale, pasionat de lectură, de artă, poezie, muzică, implicat și ca organizator de evenimente culturale, preotul poet Ionel Rusu, ce slujește la parohia „Sfânta Ana„ din municipiul Galați, este născut în Tecuci, jud. Galați, la data de 5 septembrie 1969 și a început să publice cărți din anul 2014. Publică atât cărți de proză, cît și de poezie, la care iată, se poate adauga volumul antologic publicat în prima parte a anului 2024, la editura ”Ecou Transilvan” din Cluj Napoca, sub titlul sugestiv, ”Sfinte Simplități”, un volum elegant, de 135 pagini unde putem lectura o selectie personală de poezii, publicate de-a lungul timpului în volume de autor. Cartea de poezie are o frumoasă dedicație adresată I.P.S Casian al Dunării de Jos, familiei, părintelui duhovnic Toader , fiilor duhovnicești și binefăcătorilor săi. ”Tradiție și spiritualitate în poezia lui Ionel Rusu„ acesta este titlul eseului scris de Ladislau Daradici, membru al Uniunii Scriitorilor din România ce prefațează volumul antologic de versuri, cuprinzând referiri detaliate asupra liricii preotului poet. ”În poemele sale, Ionel Rusu se adresează, cu sinceritate și sensibilitate, publicului larg, poemele sale nefiind pretențioase, pe înțelesul tuturor, folosirea versului popular imprimându-le un iz arhaic, un farmec aparte.” Am citit cu plăcere și fără nici un efort volumul de poezie, ”Sfinte simplități” și cred că este necesară abordarea preț de măcar o frază a acestui mod de a scrie. Deși preotul I. R are un doctorat în teologie și o activitate cultural-literară și publicistică impresionantă, totuși temele abordate și felul cum se adresează cititorului denotă modestie, chiar smerenie și mult respect pentru omul obișnuit, credincios, trăitor al vieții liturgice, implicat în viața bisericii al cărei slujitor este. Pot spune că, poezia acestul truditor al condeiului este canonică, respectă dogmele impuse de dreapta credință, prin aceasta scriitorul de poezie rămâne preot și în scrierile sale, conștient fiind că va da socoteală în fața Dreptului Judecător și pentru cuvintele scrise, Dumnezeu fiind Cuvîntul! ”La început era Cuvântul, și Cuvîntul era Dumnezeu.„ Ioan 1;1-14 Călătoria prin anotimpuri, ca reper a trecerii inevitabile a timpului devine prilej de reverie, de bucurie, tristețe, melancolii, aduceri aminte a unui timp trecut, iar omul, mai ales cel credincios, se află mereu în centrul acelui magic univers, cu predilecție rural, ca un fel de permanentă copilărire în vatra sfântă, simplă dar atît de frumoasă a satului romînesc. ”Creștinul veghează,/ Viața-i trepidează,/ Ochi-i lăcrimează,/ I se-ngemănează/ Cu cerul… ”(Brumar, pag 13). Tot în același tonalitate lirică: ”Cireșar”, ”La colindat”, ”Portret”, ”Primii fulgi de nea”, ”Troița”, ”Gutuiul copilăriei”, ”Moșii de iarnă”, ”In ajun de Rusalii”. Citez din poezia ”Gutuiul copilăriei”, pag 23: ”Il știu din copilărie.../ N-a fost an ca-n el să fie/ Doar o singură gutuie,/ De aia dulce, amăruie,/ Ci mai multe, multe, multe.../ ”. Urmează începând cu pagina 28 o serie de poeme narative despre locuri duhovnicești precum: ”Athos, grădina sfântă , a Maicii Domnului oglindă/ An de an tu mă încîntă cu podoaba ta străfundă,/ Loc de rugă...”, ”Eghina”-Un mic pământ, înconjurat de mare,”...unde Sfântul Nectarie a colindat în sus și-n jos”, ”Un colț de rai, pămînt de altădat,/ Sfințit de Dumnezeu preaminunat” (pag 30), “Prodromița”, printr-un poem, asemenea baladelor populare, preotul Ionel Rusu ne povestește în versuri despre minunea prin care s-a pictat singur chipul Maicii Domnului și ce minuni a săvârșit aceasă icoană făcătoare de minuni ce purtată în pelerinaj a ajuns și la Huși, Bârlad dar și în alte multe locuri din țara noastră. Numind aceste creații, ” Sfinte simplități”, autorul ne dă de înțeles că, transmiterea mesajului mistic (creștin ortodox), prin poezia sa este o datorie a preoției sale. Este lămuritoare în acest sens poezia ”Rugă”, de la pag 47, din care citez: ”Doamne, nu lăsa să fie/ Lumea Ta o nebunie,/ Plimbă-te în ea cum vrei,/ Ca albina-n flori de tei.// ...Doamne, trezește-o odată,/ Calea dreaptă i-o arată!/ Dă, Doamne să nu sorbească/ Otrava ereticească.//...Mai dă-i Doamne, simplitate,/ scap-o de duplicitate,/ Dă-i picioare ca să meargă,/ Nicidecum pe calea largă.” Familia, sărbătorile, anotimpurile, răgazul destinat rugăciunii personale, bucuria harului ce vine uneori să mângâie, toate acestea mișcă roata vieții ca într-un tainic, ”cerc încă ascuns”: ”Oamenii mor și-nviază./ Muncile în loc nu se opresc,/ Verbul a fi se conjugă greșit,/ Într-un cerc prea închis.” ( Un cerc încă ascuns, pag68) ”Chilia românească”, ”Miniacatist”, ”Sub pavilion românesc”, ”Odă României,” ”Balada românului înstrăinat”, ”Românească mănăstire”, ”Ostrovul românilor,” și altele, până pe la pag. 120 sunt titluri ale unor poezii ce oglindesc liric sentimentul autentic al dragostei de neam și de țară. Ca preot și duhovnic, observator deloc indiferent al acestor vremuri decadente, dar și cunoscător al suferințelor contemporanilor, preotul scriitor Ionel Rusu, prin poemele acestui volum ni se prezintă ca un harnic truditor al condeiului, priceput la rime și bun povestitor în versuri. Lăudabil este curajul de a prezenta vicii ale lumii contemporane precum: respingerea ori minimizarea credinței ca o componentă importantă în educarea tinerilor, pierderea timpului fără rost, incultura, corupția din sistemul de educație și de formare a tinerilor, fumatul, avortul, și mai nou neglijarea, chiar abandonarea familiei, a părinților batrâni prin plecarea în alte țări, după bani mai multi, după un trai mai altfel decât cel din țară, iluzorie aspirație ce duce de multe ori la destrămarea familiei, la pierderea identității naționale, personale ori religioase. Fără nici o intenție de a fi in tonul acestor vremuri, ci poate, doar cu intenția de a face să ajungă la cititori mesajul scrierilor sale, preotul scriitor Ionel Rusu face prin poezia sa un soi de catiheză, de slujire de după slujire, neputândui-se reproșa vreo abatere de la invățăturile de credință, ori vreo deviere teologică. Poezia pr. Ionel Rusu poate fi o lectură plăcută și folositoare tinerilor, celor ce se apropie de senectute, credincioșilor ce participă la viața bisericii, dar nu va fi deloc pe placul necredincioșilor, neiubitorilor de Dumnezeu de sfinți și de Maica Domnului, neiubitorilor de neam și de țară, de biserica lui Iisus Hristos, neiubitorilor de a purta haina curată a simplității. Dorina Stoica

"Și nu m-am săturat de poezie!"(de Dorina Stoica)

Catedrala dintre stihuri- Ionica Bandrabur- Editura Armonii Culturale- 2023) Tradiție și credință, prezent și trecut, copilărie și maturitate, cuvinte din care poeta Ionica Bandrabur construiește o “Catedrală între stihuri”. Acesta este titlul celei mai recente cărți de poezie, publicată de autoare în anul 2023, la Editura “Armonii Culturale” ilustrată cu imagini color ale unora dintre picturile sale. Ionica Bandrabur are origini gălățene (comuna Fârțănești, județul Galați), pictează, publică poezie din anul 2016 (debut Editura ‘Minela” București- “Caută-mă printre rânduri”). A mai publicat zece cărți de poezie: “Minutele condamnă”, “Între Alfa și Omega”, “Notele vocii mele”, “Miresmele toamnei”, “Eu-Io”(roman-englez), “Sentimente și definiții”-“Sentiments et definision”-“Sentimenti e difinizioni”, “Privind dincolo de azi”, “În vârtejul timpului”, “Contemplare”, “101pași spre nemurire”, “Cu florile amintirii la ureche”, “Privighetorile nu plâng”. A coordonat două antologii de poezie și este inclusă în 40 antologii cu versuri, unele dintre ele bilingve și chiar trilingve. Ionica Bandrabur este și animator cultural în localitatea unde își are în prezent domiciliul, orașul-stațiune Slănic Moldova ocupându-se de buna desfășurare a Festivalului-concurs “Freamăt de codri și ape”, aflat la cea de-a doua ediție. Înzestrată cu harul poeziei, Ionica este și pictoriță talentată ilustrându-și cărțile de poezie cu fotocopii ale tablourilor sale. În luna iunie a acestui an a coordonat în localitatea natală o tabără de pictură pentru elevi de gimnaziu. Iubitoare a liricii eminesciene, în stil clasic, poeta scrie o poezie frumoasă, bogată în metafore surprinzătoare, deloc banale, fiind evidentă plăcerea lecturii din lirica lumii și din poezia clasicilor și poeților contemporani Iubitoare de natură, de tradiție, familistă, cu simț patriotic și atentă la spectacolul magic al defilării anotimpurilor ce-i măsoară viața, această poetă pare o extensie a frumuseții naturii fiind parte din ea, rod al unor meleaguri de vis pe care le locuiește. Aflată între meleagurile natale danubiene și zona pitorească, muntoasă a Moldovei viața sa artisitică nu este câtuși de puțin banală. “Un singur vers citit la înserare,/ Vulcani de râuri cu maci vor ierupe,/ Căzând pe trupul fraged să mi-l pupe,/ În loc de noapte bună, la culcare.”(Un singur vers-pag. 9). Temele abordate sunt natura, dragostea eross uneori neîmplinită, dureroasa trecere a timpului ce curge ireversibil spre senectutea pe care e hotărâtă să o înfrunte ca un temerar locuitor al “catedralei” magice zidită din cuvinte, vremelnicia vieții terestre din iarnă în primăvară și din primăvară în altă primăvară și toamnă, desigur. „Noiembrie”, „Ploaia”, „În târgul de la poalele Nemirei”, „Nuntiri cu flori de-april”, „Barbați de zăpadă voiam să înalț”, sunt doar câteva titluri de frumoase poezii, despre anotimpuri, din care voi cita câte o strofă: „Și nu mă las strivită de dorințe,/ Pe umeri voi căra toamnele toate,/ Că-n primăvară-oi semăna semințe/ Și-or germina pe câmpuri nearate./”(În mintea mea-pag. 14); “Iar razele pe frunte să-mi coboare/ Să cresc odată cu lăstari și muguri,/ Să priveghez a ierbii, verzi, covoare/ Șă scald în vară și-ale toamnei ruguri.”(Priveam pe geam-pag .28); “ Și spală ploaia,/ tămâia nearsă/ Din brazi bătrâni, rămași de sacrificiu/ Drujbei cu lama neunsă, neștearsă…”(Ploaia-pag. 29); “Sub aripi de cocori, fremătătoare,/ Ce zboară peste frunzele de ceară/ Se-nalță tronuri, peste primăvară,/ Nuntiri cu flori de-april, amăgitoare”(Nuntiri cu flori de-april-pag 31). O temă predilectă este cea a evocării părinților ca piloni de bază ai existenței și transmițători ai tuturor harurilor si darurilor primite de la Dumnezeu, prin ei celor născuți de dânșii. Chipul mamei este asemenea sunetului de clopot ce cheamă la Sfânta Liturghie, ochiul mamei este “ochiul apei din fântâni-ruine”, existența ei în viața fiicelor și fiilor, sfântă sărbătoare! Mamei ce a purtat-o în pântec îi cere, în vers duios, iertare și îi mărturisește infinita, veșnica sa iubire. Mă gândesc ce bucurie, ce simțăminte profunde are o femeie ce a născut o fată, iar aceasta îi declară în versuri de iubire profunda recunoștință, versuri ce sună astfel: “Să-i cer iertare, sărutându-i mâna/ Ce m-a hrănit și înfășat în scutec,/ Că mamă pe pământ am numai una,/ Femeia care m-a purtat în scutec.”(Femeii care m-a purtat în pântec-pag. 45). O altă temă abordată de autoare este cea a trecerii timpului. Fără a intra în teorii filosofice complicate, aparent împăcată, acceptând schimbările pe care le aduce timpul, Ionica Bandarbur poeta, asociază senectutea cu o iarnă geroasă, cu lună plină, „Să îmi dezlege farmecele rele;/ Blestem al fetelor nemăritate,/ Să nu-mi pierd visurile în ulcele,/ Că-s muritoare, nu o zeitate.”(Sunt muritoare-pag. 50), sau cu o toamnă prin care e atât de lesne să se rătăcească: “Acum, mă rătăcesc în altă toamnă/ Spunând dorința oricărei frunze,/ O spun încet, cu zâmbetul pe buze,/ C-aș fi rămas în pântecul de mamă”(Mă rătăcesc în toamnă- pag. 51) și cuprinsă de nostalgia trinereții trecute scrie: “Îmbătrânesc precum frunza de vie/ După culesul boabelor de struguri,/ Mai ieri am fost floare din muguri/ Și sărbătoare-cânt de ciocârlie”(Pământul doare - pag. 54) Poezia se naște cel mai adesea din suferință, în singurătate așa cum aflăm din poezia ‘Când rămân cu mine”-pag. 63 sau din poezia “Liniștea celulei oarbe”- pag. 56. Bucuria de a trăi, de a iubi, la care se adaugă harul poeziei primit de la Dumnezeu spre mângăiere, măiestria penelului pe pânză, sunt izvoare din care poeta își potolește zilnic setea de frumos, de împlinire în lumea materială, dar și căi spre a aspira spreconsacrare, perfecțiune, mânturire prin credință, așa cum aflăm din poezia “Neîmplinire”, ce este un adevărat crez poetic:”Și nu m-am săturat să privesc omul/ Ce-și cară crucea ca pe o povară/ Iubește și îmbătrânește precum pomul/ Și scrisul fără vorbe de ocară.// Și nu m-am săturat de poezie/ De vânt în șuier și plăcuta-i boare/ Căci am pictat și am scris cu frenezie/ Bocesc în urma zilei care moare”. Și nu pot să închei fără a cita și câteva versuri din poezia, “Unde am înălțat casă”-pag.169. “Pământul, negru, unde-a arat plugul/ Și semănat-am grâu și flori de soare,/ Udatu-l-am cu lacrime vioare/ Să poată lucra moara tot belșugul.// Să se hrănească păsări, să-și ia zborul/ Cu trupul meu în ghearele-ncleștate,/ Să-mi crească aripi către libertate,/ Să nu-mi mai calce pe pământ piciorul.” Recomand cu toată convingerea acest nou volum de poezie de bună calitate publicat de poeta Ionica Bandrabur, poetă adevărată, autentică, având multă pricepere har în arta scrisului, cu un limbaj poetic bogat, cu poezii de dragoste de un un erotism discret cantabile, ușor de reținut pe care am remarcat-o chiar înainte de a o cunoaște citindu-i câteva poeziiîn mediul on-line. Prin scrisul său te face să simți fiorul credinței, al dragostei, al iubirii de oameni, de părinți, de rădăcini, de țară, de Dumnezeu, de biserică, de locuitorii satului ce-si rânduiesc viața după tradiția moștenită din străbuni. (Dorina Stoica)

O carte care-mi place! - Ionel Popa

Zilele acestea am găsit timp să parcurg o carte pe care am primit-o chiar de la autoare. E vorba de volumul de poezii „Ferestre în ziduri”, autoarea fiind poeta Dorina Stoica din Bârlad. Cartea a obtinut premiul Nicolae Dabija la Festivalul International de Creatie Literarã „Titel Constantinescu” , editia a XVI-a 2023, de la Râmnicu Sãrat, proiect apartinând editurii Rafet. Soarta a făcut să cunosc autoarea înainte de a-i ști măcar o parte din poezii. Ne-am cunoscut la Mănăstirea Bogdănița, acolo d-na Dorina venind în pelerinaj. Precizez că împreună cu soția, frecvent participăm la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Bogdănița. După slujbă, d-na Dorina ne-a recitat una din propriile creații. O să-mi permit să scriu câteva rânduri despre felul cum am perceput eu poeziile din volumul „Ferestre în ziduri”, în calitate de consumator de cultură. Nu am pregătire filologică și nici nu am pretenții de scriitor. Totuși, îmi permit să evidențiez o carte dacă citind acea carte îmi produce anumite simțiri. D-na Dorina Stoica este cunoscută ca autoare de literatură religioasă. Poeziile din volumul „Ferestre în ziduri” nu se încadrează la acest gen de literatură însă ne-o descoperă pe autoare ca profund creștină! Poeziile din acest volum sunt despre EA, poeta Dorina Stoica. Poeziile sunt foarte plăcute, incitante! Ne arată trăirile unui creator care scrie pentru că are de oferit ceva semenilor. Nu se sfiește să-și arate slăbiciunile umane. Este conștientă că un poet adevărat nu poate să spună decât adevărul! Consideră că „Poetul e un căutător de perle îngropate într-un ocean de falsitate, ură, nedreptate, complot și minciună. Poetul e vocea Crist-alină a Universului pe care niciun zgomot nu o poate acoperi!” Fragment din poezia „Un poet…” Ne prezintă crâmpeie din copilărie, din viața de zi cu zi, din care reiese trăirea creștină.Scrie despre mamă, despre tată, despre primăvară, renaștere, înviere…, copilărie… „Dar nu azi! Mâine e sărbătoare, mâine toate se pot întâmpla cu bucurie, cu durere, cu întârziere, cu voia lui Dumnezeu care ne trimite ploaie ca să înflorească ferestrele.” Fragment din poezia „Mâine”. Dorina Stoica nu e roasă de ambiții. Nu i se vede suferința pe care o trăiesc unii autori și care lasă să li se vadă frustrarea…Trebuie spus că nici la creatorii de operă literară lucrurile nu merg „uns” de fiecare dată. Există multă muncă pentru a da forma dorită! De aceea, vedem că mulți scriitori se pierd cu firea. Unii devin ipohondri, li se pare că au înțepături la inimă, unii devin irascibili, se ceartă cu toată lumea din te miri ce motiv, iar alții devin paranoici. Unii își fac statui încă din timpul vieții! Nu au răbdare ca opera să „construiască” statuia! Dorina Stoica e altfel. Și când e rănită(adevărul doare, nu-i așa?), poeta Dorină Stoica nu dă frâu urii. Cum răspunde Dorina Stoica detractorilor? „Dacă tu ai avea doar un metru cincizeci înălțime și toți s-ar mira când te văd pentru prima oară nu în virtual, ci în carne și oase, ai dovedi că ai înmulțit frumos talantul pe care și l-a dat Dumnezeu, ei tot ar râde de tine și te-ar numi, mai întâi, când nu-i auzi, iar apoi în față, cu dispreț, piticanie, iar tu te-au ruga din toată inima să le ierte Dumnezeu răutatea, în timp ce ei se așteaptă să le faci vreun rău!” Poezia se numește „În timp ce ei” . Se poate un răspuns mai frumos? De aceea, iubim poeziile Dorinei Stoica! Acestea sunt ca o alifie pentru suflet. Dau speranță, motivează! Închei cu o poezie cunoscută de-a poetei Dorina Stoica, potrivită Săbătorilor Pascale: ÎȚI MULȚUMESC, DOAMNE Autor Dorina Stoica Îţi multumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine. Îţi multumesc că am pe masă o pâine. Îţi multumesc pentru stropii de ploaie, Pentru fructe, păsări şi flori, Pentru soarele care răsare în zori, Pentru cerul cu licăr de stele, Pentru toate zilele vieţii mele, Pentru firul de apă izvorât din fântână, Pentru harul ce-mi poartă a mea mână Pe-arcuş de vioară, pe pânză, pe piatră, Pentru viersul ce curge din mine spre Cer. Multumesc pentru omul blajin şi sincer. Multumesc pentru haina pe care o port, Pentru tot ce mă doare şi totuşi suport. Îţi multumesc pentru cântecul de păsărele Pentru toate încercările vieţii mele. Mulţumesc pentru puiul de om ce se va naşte. Îţi multumesc că ai Înviat în noaptea de Paşte. Am atâtea lucruri pentru care să-ţi mulţumesc, Că nu ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc ! Constantin Marafet spunea la lansarea cărții în 2023: „Poetul este lumina dintre generatii, este cel care drãgosteste cuvinte spre înmuierea sufletelor pãgâne, este cel de deasupra cuvintelor, cel care împrãstie umbra din jurul lor si le dã strãlucirea cuvenitã. Poetul luptã cu inertia, cu lasitatea si cu ipocrizia. Poetul luptã cu toate durerile lumii pentru noi. Sã-i fim alãturi!” Așa spun și eu: Să-i fim alături!

"Harisme firești"- de Mihaela Moisa

Ferestre în ziduri Dorina Stoica Am cunoscut-o pe doamna Dorina Stoica în urma cu aproape doi ani, la hramul Catedralei Episcopale din Huși. În jur erau diverse personaje, mai mult sau mai puțin cunoscute, însă „mirosul” domniei sale era cel pe care voiam să-l simt în acele momente. Nu puțini din cei care au cunoscut-o pe Dorina Stoica și au scris despre ea, au regăsit-o în propriile-i versuri „Un poet poate fi recunoscut/ după felul cum miroase. El are mirosul unei/ camere bine aerisite în cea mai geroasă/ dimineață de februarie.” (Un poet…volumul Ferestre în ziduri, Editura Rafet, 2023) O mână de om, doi ochi ce vor să cuprindă doar frumosul lumii din jur, o voce care îngenunchează insensibilitatea, o smerenie care te obligă să-i afli resursele…asta aveam în fața mea și-mi doream să cunosc mai mult. Ceva ne-a legat de la început. Să fie amprenta împrejurimilor băcăuane unde amândouă am văzut lumina zilei, să fie o nevoie de a-L descoperi, în permanență, pe Dumnezeu? Cineva ne-a adus împreună… Nu era nici locul, nici timpul, dar nici nu a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a întrevedea, împreună, întâlniri viitoare. Și nu, nu pentru noi, nu pentru a sorbi împreună o ceașcă de cafea, ci pentru a deschide larg ferestrele unor suflete împietrite, chircite de vină și de dor în spatele unor ziduri gri, prin care șuieră singurătatea, neîncrederea și deznădejdea. Într-un mediu blamat, în care tulburările de comportament nasc monștri dacă generalizăm, etichetăm și rejectăm fără măcar a înțelege și a pansa, doamna Dorina Stoica, „condamnată la închisoare pe viață,/ în trupul prea mic pentru o inimă/ atât de mare” (În orașul acesta… volumul Ferestre în ziduri, Editura Rafet, 2023), a avut bunăvoința de a păși cu încredere. Entuziasmul propriu și dorința de a schimba percepții au adus laolaltă membri ai Cenaclului Alexandru Vlahuță și artiști amatori din Bârlad, spărgând zidurile (pre)judecăților umane. Sfântul Paisie Aghiritul spunea: „Mărimea de suflet și sensibilitatea sunt harisme firești…Dacă un astfel de om ar pune în valoare sensibilitatea moștenită, ea ar deveni cerească”. Astfel, în incinta Penitenciarului Vaslui, versul rostit sau cântat a ținut loc de rugăciune pentru zeci de persoane private de libertate prezente la două activități organizate în colaborare cu doamna Dorina Stoica. „Nu psihicul tulburat constituie adevărata problemă, ci sufletele deconectate relațional. Avem nevoie de comunități vindecătoare în care să ne conectăm profund unii cu alții” spune dr. Larry Crabb în „Conectarea interpersonală – O viziune absolut nouă”. „A primi și a dărui căldură, în aceste momente, înseamnă enorm” a scris un deținut într-o felicitare pe care, tremurând, i-a înmânat-o doamnei Dorina, în numele celor prezenți. Când doamna Dorina Stoica m-a rugat să vorbesc astăzi despre cartea domniei sale, Ferestre în ziduri, am fost puțin descumpănită. M-am întrebat de unde venea încrederea de a-și lăsa opera, gândurile, trăirile pe seama cuvintelor mele. Căutând înțelesul versurilor sale, am pătruns tot mai adânc în propriile trăiri, unele amorțite de vreme și vremuri. Mihaela Moisa

Îți mulțumesc, Doamne (Rugăciunea mulțumirilor)

* DE LA POEZIE LA RUGĂCIUNE autor DORINA STOICA (ediția a 2-a)-2010, Editura "Sfera"- Bârlad, pag 31, atribuită în mod eronat, cu scopul folosirii acestui text pentru a promova imaginea preotul Arsenie Boca și în alte scopuri comerciale, de prin anul 2011. ISBN 978-973-1771-56-4 / 821.135.1-141

"Zbor mutilat"- Viorica Serban, notă de lectură la cartea "Zbor cu aripi de lut", de Dorina Stoica, Editura Ro.cart-București 2020

Născută în anul 1952, martie, 14, Răchitoasa, Bacău. Debutează în revista Liceului Ghe. Roșca Codreanu "Debuturi şi tradiții", 1970. Debutează editorial în 2008 cu volumul "De la poezie la rugăciune", Editura Sfera, Bârlad. Are o sumedenie de cărți editate, colaborator sau redactor la multe reviste. Posesoare a multor premii importante. Despre cărțile sale au scris mulți critici literari și scriitori de seamă. Este membră a mai multor cenacluri literare. De altfel, așa am cunoscut-o pe Dorina Stoica, la cenaclul ”Lecția de poezie” organizat de Societatea Culturală ”Apollon” la București, prilej cu care am fot premiate amândouă pentru proză, m-a atras de cum am văzut-o. Modestia, cumințenia din ochii ei, m-au făcut să o privesc mai atent. Nu mică mi-a fost surpriza să aflu că este moldoveancă de-a mea. Ne-am apropiat mai mult cu ocazia vizitei de la Chișinău la Biblioteca Națională și la Centrul Internațional ”Mihai Eminescu” unde aceeași societate a organizat o “Lecție de poezie”. După ce am schimbat și câteva mesaje, dar mai ales după ce am citit cartea ”Zbor cu aripi de lut”, am realizat că este un scriitor adevărat, plin de har. În textul ce urmează sunt câteva impresii asupra unor proze scurte din această carte. Proza Dorinei Stoica este eminamente lirică. Te încântă prin limbaj și prin curgerea cuvintelor ca adevărate poeme. Interesant cum, adesea, autoarea îmbină proza cu versul, adică prozele sale sunt precedate de versuri lirice. Despre trecute vremuri și provinciale străzi/ “Bârladul oraș de dureri, împliniri și visări,/ trec și trec anii noștri asemenea,/ unui zbor de păsări migratoare, spre zări”. Ce frumos, ce nostalgic, spun eu. ”Metraje multicolore, covoare, perdele, parfumuri, săpunuri, mirodenii, oale, farfurii, olițe de noapte, scaune, dulciuri, halva turcească, marmeladă, susan, halviță, covrigi, saci cu seminte, mezeluri, cărnuri, scrumbii și țâri, pește proaspăt, brânzeturi și câte altele, așezate de-a valma în fața magazinelor. Și peste toate mirosul de gogoși, vată de zahăr și de mici. Nu erau vitrine, nici frigidere, ci cuburi de gheață pentru ca marfa perisabilă să nu se strice, totul la vedere, la pipăit, mirosit, gustat, negociat și în cele din urmă cumpărat.” Dorina Stoica ne povestește despre atmosfera Bârladului de demult, de pe vremea când era copil. Când mirosul parfumurilor, a gogoșilor și multe alte bunătăți i-au încântat copilăria. Când vitrinele încărcate cu lucruri elegante, făceau moda la acea vreme. Dar și concurența între funiile cu rufe. ” Una era să pui la uscat un capot lung din zanana cu trandafiri roșii, cu care puteai să mergi și la Alimentara sau la sifoane, și alta să pui la uscat un capot din diftină ieftină sau din monton, și acela decolorat. După cum, una era să ai pe sârmă ciorapi lungi din bumbac, găuriți în talpă și alta era să ai pe sârmă ciorapi fini cu dungă, din mătase sau musulină. Una era să pui pe sârmă o rochie din tafta, stofă ori catifea din mătase și alta să pui la uscat o rochie din țesătură Borsec sau din doc.” Poate nici nu fusese caietul ei! O povestioară despre un caiet în care Olga, eroina acestei schițe, pe vremea când era elevă, își scria gândurile, trăirile ei interioare, păreri despre colegi, dar și despre profesori. Din acest motiv, profesorii o privesc sever, iar colegii se îndepărtează de ea. Apoi, la un moment dat, caietul acesta dispare. Peste ani mulți i se pare că își zărește caietul, murdar și ros de timp, dar nu e sigură că este al ei; ea nu mai putea să vadă bine… ” Peste timp, abia ieșită la pensie după mulți ani lucrați într-un serviciu banal, întoarsă în orașul unde făcuse liceul, într-o biserică, când se închina la Maica Domnului, Olga a văzut un caiet făcut sul și i s-a părut că își recunoaște scrisul aplecat spre dreapta. Și-a adus aminte de caietul acela din liceu. Vederea îi slăbise, nu avea ochelari, drept pentru care caietul a rămas acolo. Poate nici nu fusese caietul ei…” Doar el i-a spus Teadora ”Plouă? Tu plângi? Nu eu! Stelele plâng și plouă cu stele.” ” Lumea o știe de Tea. Cei apropiați îi spun Dora. Doar el i-a spus Teadora! Teadora-adorata!” Tea, ajunsă la o vârstă înaintată, pleacă la o mănăstire la Gura Secului să se spovedească. Era îndrăgostită. În tren ar vrea să citească dintr-o carte primită prin poștă de la el. Primele rânduri o fac să intre în lumea personajelor, dar trenul se oprește, ajunsese la Iași. De aici trebuia să meargă cu mașina. Se gândește la cartea începută în tren. Își dă seama că e în post, se rușinează. La mănăstire, în genunchi în fața părinteleui, mărturisește că e îndrăgostită. Reacția acestuia ”femeie bătrână…” o face să se rușineze de sentimentele ei. La mormântul părintelui Cleopa aprinde lumânările :”Una pentru mama, una pentru fiu, una pentru ea, alta pentru soț. Ei îi spun Dora. La urmă, una pentru el. Numai el i-a spus Teadora!” Infidelitate ”Și pentru că mi-e teamă să urc pe scara/ ce duce la sufletul tău, îți voi arunca frânghia/ legată de bucata mea de cer ca să cobori în mine.” Dana voia doar să fie iubită de soțul ei. Dar soțul ei rămânea indiferent la dorința ei. Lucrând în schimburi diferite, se întâlneau doar noaptea când, de regulă, soțul ei adormea lângă ea. Pleacă în concediu la mare. În tren se întâlnește cu un fost coleg de care fusese îndrăgostită. Mirajul iubirii i-au cuprins, dar s-au despărțit, el promițându-i că o va căuta și măcar o noapte tot o va fura. Și o caută, și petrec o noapte de basm la un hotel. Dar în gară geanta îi este furată. O altă femeie tânără îi cumpără un bilet și astfel Dana ajunge acasă. Urcând scările gândește „Ce mult mi s-ar schimba viața, dacă am face doar schimbul unu!” Haina roșie de catifea/ Este scrisă la persoana a-ntâia. Ea este îndrăgostită de o haină roșie dintr-o vitrină de pe Lipscani. Își cumpără haina și o poartă o vreme. I se părea că lumea îi acordă mai multă atenție. Femeile o priveau cu invidie, iar bărbații îi zâmbeau, mai ales cei însurați… A purtat mulți ani haina, până când niște derbedei trag de haină și-i strigă : ” Ole-ole, se mai schimbă mode-le și orânduiri-le! Ole-ole, trăiască go-lă-ni-i-le!” După un timp, un prieten îi spune că îi stătea bine cu haina roșie. Povestitoarea o scoate din ladă și constată că e ciupită de molii. Fredonează tricolorul. O perie și o așează la loc, printre hainele mamei, s-o păstreze că cine știe, cândva, cineva va face una cu mult mai frumoasă după modelul ei. Viață de emigrant/ ”Fie pâinea cât de rea/ semnul crucii-l fac pe ea/ și-o mănânc în țara mea!” O poveste dureroasă a unei familii de emigranți. LILIN încă mai scrie poezii/ O poveste, o fantezie. O poveste de dragoste plină de mister. …”într-o lume eterică, eram esență, eram vis, eram iubire. Eram fericită! Eram altcineva. Altceva! Nu mă atingea decât aeru din jurul meu, dar acesta parcă avea degete lungi, stravezii și catifelate.” P.99. Poezia lui LILIN se transmite după moartea ei, altei fete cu aceeași obstinație muribundă. ”Mă urmămrește/ noapte de noapte/ sufletul poetei/ captiv între două lumi, ceață albă aleargă după mine/ strig/ e prizonieră/ stigătul i-e mut,/ acolo nimeni nu aude/ e poeta fără trup, aleargă/ vrea trupul meu pentru păcate/ are nevoie urgentă de el…” Magdalena trebuia să copie în calculator poeziile scrise în două caiete. Misterul acestor poezii îi trezește dintr-o dată dorința de a scrie și ea poezii, umplând un caiet întreg cu ele. Se îndrăgostește de același bărbat care o îmbrăcă în fiecare seară cu chimonoul și peruca celei moarte. Magdalena spală chimonoul, și-atunci vraja se rupe. Lipsa mirosului natural al celei iubite, lui Sen, bărbatul matur, îi determină o criză de inimă. Magdalena a înțeles că bărbatul o iubea doar pe Linlin, poeta ce a umplut cele două caiete de poezi. Fuge acasă. Scrie un bilet Corei, celei căreia îi povestise drama ei, colega ei de pat dintr-un spital de psihiatrie, apoi se sinucide. În bilet, Cora este rugată să se ducă la Sen să-i dea banii datorați pe copierea în calculator a poeziilor lui Linlin. Cora, intrând pe aleea casei acestuia, are sentimentul că mai fusese acolo… ” Nu știa de ce, dar inima i-a tresărit de parcă mai văzuse de multe ori acel loc ce era pentru privirea ei cât se poate de familiar…” Linlin, Magdalena și Cora erau una și aceeași ființă fragilă, cu mintea rătăcită, bolnavă de dragoste. Zbor cu aripi de lut/ ”Suflet rănit, scos la vânzare pus pe tarabă, Pipăit de ochi și de mâini murdare.” Cu aceste versuri de la pag. 121, începe partea a doua a cărții Dorinei Stoica. O poveste reală. În aceste versuri cuprinde toată durerea și mizeria unei lumi murdare, cea care i-a furat copilul. Da, copilul. De ce!? Fiindcă scriitorul își consideră creația drept copilul lui, pentru că totul izvorăște din el, din sufletul și imaginația sa, din fiecare celulă a ființei sale. Creația lui nu poate fi a altuia așa cum nici copilul nu poate fi al altuia. Dar mai sunt și hoți de copii, sau mai sunt și din cei care înfiiază copilul altuia cu acordul părinteleui. Aici, însă, nu este vorba de înfiere, ci de furt pur și simplu. În corespondența publicată în aceste pagini de Dorina Stoica vom afla cum copilul ei de suflet, rugăciunea ”Îți mulțumesc, Doamne!”, i-a fost pur și simplu furat sau mai bine zis însușit de altcineva. Cu atât mai mult este grav cu cât hoțul, hoții, sunt păzitorii credinței. Astăzi, poezia cu pricina, circulă în lume ca fiind creația părintelui Arsenie Boca. Nu el este hoțul, nu avea cum, ci afaceriștii infractori care au vrut să-i dea o aură ireală doar pentru câștig. Dar să analizăm poezia. Observăm, întâi de toate, că versurile nu sunt religioase. Ele au o încărcătură romantică, artistică, de poet, pictor, sculptor, muzician. ” Pentru harul ce-mi poartă a mea mână,/ Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,/ Pentru viersul ce curge spre mine spre cer.” ………/ ” Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele,/ Pentru toate încercările vieții mele.” Aceste cuvinte ne spun cine este creatorul! Ar fi scris un preot astfel de versuri!? Nicicum. Mă întreb ce ar spune Arsenie Boca de tot bâlciul acesta provocat de aceste versuri alipite ilegal aurei lui de sfânt!? Citind cartea, veți înțelege că Dorina Stoica demonstrează cu dovezi incontestabile pe parcursul a mai multor ani că ea este singurul creator al acestei rugăciuni-poezie întitulată ”Îți mulțumesc, Doamne!/ Îți mulțumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine./ Îți mulțumesc, că am pe masă o pâine,/ Îți mulțumesc pentru stropii de ploaie,/ Pentru fructe, păsări, flori, Pentru soarele care răsare în zori,/ Pentru cerul cu licăr de stele,/ Pentru toate zilele vieții mele,/ Pentru firul de apă izvorât din fântână,/ Pentru harul ce-mi poartă a mea mână,/ Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,/ Pentru viersul ce curge spre mine spre cer./ Mulțumesc pentru omul blajin și sincer./ Mulțumesc pentru haina pe care o port,/ Pentru tot ce mă doare și totuși suport./ Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele,/ Pentru toate încercările vieții mele./ Mulțumesc pentru puiul de om ce se va naște./ Mulțumesc că ai Înviat în noaptea de Paște./ Am atâtea lucruri pentru care să-ți mulțumesc,/ Că nu ar fi deajuns o mie de ani să trăiesc!” ”Zbor cu aripi de lut”, un zbor în derivă, un zbor imposibil. Lutul aripilor este minciuna unor așa ziși sfinți cu aură fadă! Felicitări Dorina Stoica, pentru această rugăciune ce este pe buzele tuturor izvorâtă din străfundurile minții tale. Felicitări pentru această carte care m-a făcut să zâmbesc, să tresar, să lăcrimez… Viorica ȘERBAN