”Buletinul de identitate” - Din cartea ”Bietul om sub vremi”, de Dorina Stoica

De cum a intrat pe uşă, Mihai mi-a spus: - Mamă, eu trebuie să-mi scot buletin, săptămâna asta. A venit astăzi la şcoală şeful de post cu un tabel pe care erau trecuţi toţi copiii care au împlinit paisprezece ani. - Vorbesc eu cu şeful să văd ce spune. A doua zi, când şeful de post a intrat în birou, mi-am amintit de buletin: - Dacă eu am domiciliul în comună şi soţul în oraş, copilul unde va avea domiciliu pe buletin? - Cel mai bine ar fi să mergeţi în oraş, la Evidenţa Populaţiei, şi să discutaţi cu ofiţerul de acolo. După ce miliţianul a ieşit din birou, o nelinişte mare a pus stăpânire pe mine. Nu mai puteam lucra nimic în ziua aceea. Am căutat o maşină şi într-o oră eram în oraş, la Evidenţa Populaţiei. I-am spus funcţionarei de la ghişeu cine sunt şi am fost primită de şeful oficiului destul de repede. I-am prezentat situaţia, vorbind precipitat. - Tovarăşul ofiţer, ce domiciliu va avea fiul meu dacă eu locuiesc în comună, iar soţul în oraş? - În comună, tovarăşa, în comună! Mata ai fost de acord să te muţi cu familia în comună când te-au făcut primar. De ce soţul are domiciliul în oraş şi de ce nu ai predat apartamentul, aşa cum ţi s-a cerut? Ia daţi-mi buletinele! - Îi voi raporta primului secretar că nu v-aţi mutat cu familia în comună, a spus şi mi-a pus în faţă o hârtie. Aceasta este hotărârea C.C. al P.C.R privind stabilirea domiciliului cadrelor de partid. - Nu vă dau nici un buletin, am spus cu glas ridicat. Puteţi să raportaţi şi la Bucureşti. Cine eşti dumneata să mă întrebi despre aceasta? Simţeam că nu mă mai pot controla şi eram gata să izbucnesc în plâns. Minciuna legată de mutarea familiei mele în comună era descoperită. Fără a mai aştepta răspunsul ofiţerului, am ieşit din biroul acestuia şi am plecat spre gară înghiţindu-mi lacrimile. Supărarea mea poate era sau nu justificată, dar mi se părea nedrept ca fiul meu să aibă pe buletin un sat în care aveam un domiciliu vremelnic şi unde locuiam într-o casă a primăriei. M-am urcat în primul tren care mergea spre judeţ. În anticamera primului secretar m-a întâmpinat consilierul acestuia. Fără a-l saluta, m-am îndreptat hotărâtă spre uşa mai marelui judeţului şi am vrut să intru. - Stai, tovarăşa primăriţă! Unde intri mata aşa, fără să spui nimic? Eu ce sunt aici? a spus şi m-a apucat strâns de braţ. - Daţi-mi drumul, că iese scandal! Vreau să intru la primul secretar! - Nu poţi intra fără să fii anunţată. - Anunţaţi-mă atunci, am strigat printre lacrimi. Auzind pesemne zgomot sau fiind informat de la Bârlad de către ofiţerul de la Evidenţa Populaţiei de revolta mea, primul secretar, care era de curând instalat în funcţie pe principiul „rotirii cadrelor", a apărut în uşa biroului şi m-a invitat politicos să intru. Era a doua oară când intram în acel birou imens, elegant, prea elegant pentru acele vremuri. Noul prim secretar Pavel, nu era prea înalt, avea tenul măsliniu şi o figură care nu exprima nimic, nici bucurie, nici supărare, nici tristeţe. În acele clipe, nu mă interesa decât buletinul fiului meu. Eram hotărâtă să renunţ la primărie şi să mă întorc la vechiul loc de muncă, dacă pe buletin va fi alt domiciliu decât cel din oraş. - Mata ai încălcat legea şi ai minţit, tovarăşa Stoica, a spus după ce a studiat actele de identitate pe care mi le-a cerut. De ce nu ţi-ai adus soţul în comună? Legea e lege şi trebuie să o respecţi. Ce exemplu dai subalternilor? - Vreau să plec înapoi, în fabrică. Cei de la ţară plătesc bani grei să aibă buletinul în oraş, să lucreze într-o fabrică şi să aibă un apartament, iar eu mă mut la ţară? Ce lege e asta? Ce caut eu la ţară, tovarăşul prim secretar? M-aţi trimis acolo să-l învăţ pe agronom cum să cultive porumbul sau pe zootehnist cum să crească animale? Am venit să vă informez că de mâine eu nu mă mai duc la serviciu. Mi-aţi dat o funcţie mai mare cu răspunderi complexe, dar retribuţia a rămas aceeaşi. - Cum a rămas aceeaşi? - Aceeaşi cu cea pe care o aveam când am plecat din fabrică. Pentru ce să mă chinui la ţară şi să-mi nenorocesc familia? Primul secretar m-a ascultat tăcut, iar când am terminat m-a privit lung. Figura inexpresivă a căpătat puţină culoare. Începuse să semene a om. - Aşteaptă puţin în anticameră, mi-a spus cu telefonul în mână şi mi-a făcut semn să ies din încăpere. În anticameră, consilierul zâmbitor m-a întrebat: - Vă servesc cu o cafea, ca să vă mai liniştiţi? Mirosul de cafea naturală şi apoi gustul minunat al acesteia, dar şi speranţa că problema se va rezolva, mi-au subţiat supărarea. - Mergi mâine cu actele apartamentului, cu buletinul soţului şi cu certificatul de naştere al copilului la Evidenţa Populaţiei. Va avea buletinul pe domiciliul din oraşul Bârlad. Începând cu luna ianuarie a anului care vine retribuţia îţi va fi mărită. Soţul va face doar schimbul unu în fabrică. Să facă naveta în fiecare zi, ca să fiţi împreună. Să te ţii de treabă şi să iei note mari la facultate. Avem nevoie de femei tinere şi energice pentru construirea socialismului, a adăugat bombastic primul secretar, în timp ce mă conducea spre ieşire. Lacrimile de supărare s-au transformat în lacrimi de bucurie. Prinzând curaj, i-am spus în uşă: - Tovarăşu' prim, am nevoie de o butelie pentru aragaz. - Nu ai nici o butelie? - Am una în oraş, dar când mergem la ţară luăm butelia în spate? - Treci pe la tovarăşa secretară cu socialul, Tamaș Georgeta şi lasă o cerere să vă dea o butelie pentru camera oficială de la primărie, pe care să o foloseşti mata. În acea zi, în clădirea Consiliului Judeţean, în spatele uşilor de la birouri, mă întâmpinau numai figuri zâmbitoare. Ajunsă în gară, mă încerca părerea de rău că nu am cerut primului secretar şi nişte cafea de la bufetul din incinta Consiliului Judeţean, unde se găsea tot ce lipsea din magazine, dar nu primeam nimic decât cu aprobarea primului secretar. Ar fi trebuit să învăţ multe în acea zi despre relaţia mea cu cei din Palat! Din păcate, odată problemele momentului rezolvate, am redevenit acelaşi activist supus, umil, cuminte, mulţumit cu firmiturile care cădeau de la masa stăpânilor judeţului.

Nina Elena Plopeanu-”Vise în cioburi de oglindă”-Editura editgraph Buzău-notă de lectură *( Dorina Stoica)

Profesor de istorie la Colegiul Tehnic ”Gheorghe Asachi” din Focșani, scriitoarea Nina Elena Plopeanu, pe lângă performanțele profesionale remarcabile, desfășoară o susținută și meritorie activitate culturală fiind autoare de cărți, de numeroase articole publicate în reviste literare, naționale dar și în presa scrisă locală. Este coordonatoare a Cenaclului ”Dimitrie Dăscălescu” de pe lîngă Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” din anul 2022 și face parte din redacția cunoscutei reviste, ”Cioara vopsită” Pe lângă cele două cărți, ”Personalități vrâncene de ieri și de azi”, Editura Olimpus din Râmnicu Sărat-2010 și ”Itinerarii istorice și spirituale”, Ed. Pim, Iași, 2017, lucrare de reportaje, eseuri și scrieri cu caracter istorico-geografic, publică trei cărți de proză (beletristică) și anume: *”Vise în cioburi de oglindă”, proză scurtă, apărută în 2013 la Editura Editgraph, Buzău.* ”Moirele și alte povestiri” la Editura Pim-2018 și* ”Solomonarul”, carte de proză scurtă pentru copii și tineret, publicată la Editura ”Salonul literar”, 2021. Talentul, seriozitatea și calitatea certă a scrierilor autoarei Nina Elena Plopeanu sunt calități recunoscute și validate printr-o serie de premii obținute la concursuri naționale de literatură. Am citit de curînd cartea de proză scurtă ”Vise în cioburi de oglindă”, pot spune pe nerăsuflate cele unsprezece povestiri scrise în stil minimalist, scrise excelent, povestiri ce pot capta interesul oricărui cititor pasionat de lectură. Veți înțelege sensul titlului abia după ce veți parcurge povestirile din această carte, iar după ce îl veți înțelege vă veți întoarce să recitiți unele dintre ele prin prisma acestor două componente ale titlului și anume: ”visul” ca un fel de realitate paralelă și ”oglnida” ca un portal spre o posibilă altă dimensiune! Lecturarea acestor proze mi-a amintit de cartea renumitului scriitor american Raymond Carver, ”Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire”, o carte, despre lumea (trecută sau prezentă), în care ne învîrtim fiecare dintre noi, o lume obișnuită, aparent banală ce ascunde însă, povești de viață incredibile, fascinante, misterioase de cele mai multe, ori tragice, cu final neașteptat ce lasă imaginaâia să lucreze, așa cum sunt și cele din cartea doamnei Elena Plopeanu. Minimalisul este un curent literar ce a apărut ăn America secolului 20, având și în proza românească scriitori reprezentativi precum: Dan Lungu, Radu Paraschivescu, Marius Chivu, Lucian Dan Teodorovici și alții și este caracterizat prin simplitatea exprimării, avînd drept oglindirea esenței, a misterului, precum și a unicității vietii de zi cu zi. Citind cartea doamnei Elena Plopeanu descoperi o proză pe alocuri poetizată, metafore surprinzătoare, o adevărată artă de a creea din oameni neînsemnați personaje insolite ce ies la un moment dat în evidență, doar pentru ca prin ei să se înfăptuiască miraculos, dreptatea lui Dumnzeu. Citez un scurt fragment din povestirea ”Ciobul de oglindă”: ”Era vară şi era soare, aşa că n-au stat prea mult în locul de popas. Când fata a urcat în căruţă, din buzunar i-a alunecat pe nesimţite ciobul de oglindă adunat din şanţ. A căzut pe asfaltul fierbinte şi din el au început să iasă raze mari de foc ce s-au oprit pe cabina unui camion care se apropia grăbit din spate. Şoferul şi-a pus amândouă mâinile peste ochi în timp ce camionul s-a prăvălit în şanţ şi luat foc. Căruţa a apucat să se îndepărteze îndeajuns încât Gheorghe şi Monica să scape de primejdie. Au apucat să strige într-un glas: - Vai, doamne!.” Pentru descifrarea mesajului celor unsprezece texte literare, felul în care interpretează cititorul este vital și îndrăznesc să afirm că aceste povestiri pot satisface pretențiile unui cititor experimentat și cunoscător, oferind bucuria unei lecturi de calitate. Personajele, deși nu sunt descrise cu foarte multe amănunte au trăsături pregnante, ele rămân în mintea cititorului mult timp după terminarea lecturii, iar situațiile în care îi pune viața, sunt cu adevărat fortuite. Pe marginea oricărei poevestiri din această carte ar putea fi purtate discuții interesante despre sensurile existenței, despre rolul divinității, si chiar despre misterul vieții și al morții, despre vis ori oglindă, presupuse potaluri spre o altă lume. Aș vrea să rețin atenția cititorilor cu un fragment din povestirea ”Doftoroaia”, o povestire despre altruism, miracol,bunătate, har de la Dumnezeu, dragoste nepusă de oameni și reacția oamenilor atunci când primesc un mesaju profetic și totodată să recomand cu toată convingerea cartea ”Vise în cioburi de oglindă”. ”Într-una din serile liniștite în care stătea la taifas cu păsările ce-și aveau cuiburile de mulți ani între ramurile bradulu fără sfârșit, a aflat despre molima fără leac ce se răspândea cu repeziciune nemaiîntâlnită și lovea fără cruțare. Cântecul morții cu chip de ciumă ce se apropia grăbită de cei pe care doftoroaia îi avea în grijă. ...... - Sunteți în mare primejdie. Dacă vreți să trăiți și voi și copii voștri, veniți cu mine în pădure unde molima ce se apropie nu va putea ajunge. - Ce? Ce tot spune Marița? A luat-o razna, au început să îngaime oamenii, care priveau mirați spre chipul răvășit, cu părulvâlvoi al femeii-vraci. - Ascultați-mă bine, nu vă spun minciuni, vrăjitoarea cu coasa este foarte aproape și nu va cruța pe nimeni. - Nu e zdravănă. S-a sălbăticit asemeni locurilor prin care trăiește. Nu-i mai ascultați poveștile. Lăsați-o în plata necuratului și haideți să ne vedem de treburi s-a auzit vocea preotului. - Are dreptate părintele a ținut să-i întărească vorbele doctorița, nemulțumită de influența pe care tușa Marița o avea printre săteni. - Ia, mai lasă-ne, hârco. Du-te de unde ai venit și nu ne mai tulbura tihna cu profețiile tale mincinoase, a adăugat Dodiță milițianul și s-a îndepărtat scuipând și înjurând, cu ceilalți săteni după el. - Stați, stați, a încercat să-i oprească doftoroaia. Nu vă luați după unul și după altul, a încercat ea să-i oprească. Câțiva dintre cei tineri și fără minte, au început, mai în joacă mai în serios, să arunce cu pietre în bătrâna ce abia mai avea putere să îngaime: - Vă rog, veniți cu mine, ascultați-mă, veniți în pădure. Vorbele i s-au stins pe buzele uscate, când o piatră colțuroasă i s-a oprit drept în frunte. S-a prăbușit cu gura deschisă, mușcând din praful drumului, cu brațele desfăcute îmbrățișând pământul, ca o cruce deasupra mormântului, singurul de la care mai aștepta alinare. Ochii întunecați ai cerului își prăvăleau lacrimile amare și grele peste trupul contorsionat al doftoroaiei. De după un nor plumburiu, un cap de înger cu scutece albe îi zâmbea printre suspine.” Discretă în lumea virtuală și chiar în viața de zi cu zi, Nina Elena Plopeanu este înzestrată cu inteligență peste medie, cu multă profunzime și cu acel talent narativ rar, dăruit de Dumnezeu spiritelor alese.

Simplitata, ca o haină curată a poeziei ”Sfinte simplități”-Ionel Rusu-Editura ”Ecou Transilvan! Cluj Napoca-2024

Cunoscut în lumea artistică din zona Galați (și nu numai) fiind aproape nelipsit de la cele mai multe manfestări culturale, pasionat de lectură, de artă, poezie, muzică, implicat și ca organizator de evenimente culturale, preotul poet Ionel Rusu, ce slujește la parohia „Sfânta Ana„ din municipiul Galați, este născut în Tecuci, jud. Galați, la data de 5 septembrie 1969 și a început să publice cărți din anul 2014. Publică atât cărți de proză, cît și de poezie, la care iată, se poate adauga volumul antologic publicat în prima parte a anului 2024, la editura ”Ecou Transilvan” din Cluj Napoca, sub titlul sugestiv, ”Sfinte Simplități”, un volum elegant, de 135 pagini unde putem lectura o selectie personală de poezii, publicate de-a lungul timpului în volume de autor. Cartea de poezie are o frumoasă dedicație adresată I.P.S Casian al Dunării de Jos, familiei, părintelui duhovnic Toader , fiilor duhovnicești și binefăcătorilor săi. ”Tradiție și spiritualitate în poezia lui Ionel Rusu„ acesta este titlul eseului scris de Ladislau Daradici, membru al Uniunii Scriitorilor din România ce prefațează volumul antologic de versuri, cuprinzând referiri detaliate asupra liricii preotului poet. ”În poemele sale, Ionel Rusu se adresează, cu sinceritate și sensibilitate, publicului larg, poemele sale nefiind pretențioase, pe înțelesul tuturor, folosirea versului popular imprimându-le un iz arhaic, un farmec aparte.” Am citit cu plăcere și fără nici un efort volumul de poezie, ”Sfinte simplități” și cred că este necesară abordarea preț de măcar o frază a acestui mod de a scrie. Deși preotul I. R are un doctorat în teologie și o activitate cultural-literară și publicistică impresionantă, totuși temele abordate și felul cum se adresează cititorului denotă modestie, chiar smerenie și mult respect pentru omul obișnuit, credincios, trăitor al vieții liturgice, implicat în viața bisericii al cărei slujitor este. Pot spune că, poezia acestul truditor al condeiului este canonică, respectă dogmele impuse de dreapta credință, prin aceasta scriitorul de poezie rămâne preot și în scrierile sale, conștient fiind că va da socoteală în fața Dreptului Judecător și pentru cuvintele scrise, Dumnezeu fiind Cuvîntul! ”La început era Cuvântul, și Cuvîntul era Dumnezeu.„ Ioan 1;1-14 Călătoria prin anotimpuri, ca reper a trecerii inevitabile a timpului devine prilej de reverie, de bucurie, tristețe, melancolii, aduceri aminte a unui timp trecut, iar omul, mai ales cel credincios, se află mereu în centrul acelui magic univers, cu predilecție rural, ca un fel de permanentă copilărire în vatra sfântă, simplă dar atît de frumoasă a satului romînesc. ”Creștinul veghează,/ Viața-i trepidează,/ Ochi-i lăcrimează,/ I se-ngemănează/ Cu cerul… ”(Brumar, pag 13). Tot în același tonalitate lirică: ”Cireșar”, ”La colindat”, ”Portret”, ”Primii fulgi de nea”, ”Troița”, ”Gutuiul copilăriei”, ”Moșii de iarnă”, ”In ajun de Rusalii”. Citez din poezia ”Gutuiul copilăriei”, pag 23: ”Il știu din copilărie.../ N-a fost an ca-n el să fie/ Doar o singură gutuie,/ De aia dulce, amăruie,/ Ci mai multe, multe, multe.../ ”. Urmează începând cu pagina 28 o serie de poeme narative despre locuri duhovnicești precum: ”Athos, grădina sfântă , a Maicii Domnului oglindă/ An de an tu mă încîntă cu podoaba ta străfundă,/ Loc de rugă...”, ”Eghina”-Un mic pământ, înconjurat de mare,”...unde Sfântul Nectarie a colindat în sus și-n jos”, ”Un colț de rai, pămînt de altădat,/ Sfințit de Dumnezeu preaminunat” (pag 30), “Prodromița”, printr-un poem, asemenea baladelor populare, preotul Ionel Rusu ne povestește în versuri despre minunea prin care s-a pictat singur chipul Maicii Domnului și ce minuni a săvârșit aceasă icoană făcătoare de minuni ce purtată în pelerinaj a ajuns și la Huși, Bârlad dar și în alte multe locuri din țara noastră. Numind aceste creații, ” Sfinte simplități”, autorul ne dă de înțeles că, transmiterea mesajului mistic (creștin ortodox), prin poezia sa este o datorie a preoției sale. Este lămuritoare în acest sens poezia ”Rugă”, de la pag 47, din care citez: ”Doamne, nu lăsa să fie/ Lumea Ta o nebunie,/ Plimbă-te în ea cum vrei,/ Ca albina-n flori de tei.// ...Doamne, trezește-o odată,/ Calea dreaptă i-o arată!/ Dă, Doamne să nu sorbească/ Otrava ereticească.//...Mai dă-i Doamne, simplitate,/ scap-o de duplicitate,/ Dă-i picioare ca să meargă,/ Nicidecum pe calea largă.” Familia, sărbătorile, anotimpurile, răgazul destinat rugăciunii personale, bucuria harului ce vine uneori să mângâie, toate acestea mișcă roata vieții ca într-un tainic, ”cerc încă ascuns”: ”Oamenii mor și-nviază./ Muncile în loc nu se opresc,/ Verbul a fi se conjugă greșit,/ Într-un cerc prea închis.” ( Un cerc încă ascuns, pag68) ”Chilia românească”, ”Miniacatist”, ”Sub pavilion românesc”, ”Odă României,” ”Balada românului înstrăinat”, ”Românească mănăstire”, ”Ostrovul românilor,” și altele, până pe la pag. 120 sunt titluri ale unor poezii ce oglindesc liric sentimentul autentic al dragostei de neam și de țară. Ca preot și duhovnic, observator deloc indiferent al acestor vremuri decadente, dar și cunoscător al suferințelor contemporanilor, preotul scriitor Ionel Rusu, prin poemele acestui volum ni se prezintă ca un harnic truditor al condeiului, priceput la rime și bun povestitor în versuri. Lăudabil este curajul de a prezenta vicii ale lumii contemporane precum: respingerea ori minimizarea credinței ca o componentă importantă în educarea tinerilor, pierderea timpului fără rost, incultura, corupția din sistemul de educație și de formare a tinerilor, fumatul, avortul, și mai nou neglijarea, chiar abandonarea familiei, a părinților batrâni prin plecarea în alte țări, după bani mai multi, după un trai mai altfel decât cel din țară, iluzorie aspirație ce duce de multe ori la destrămarea familiei, la pierderea identității naționale, personale ori religioase. Fără nici o intenție de a fi in tonul acestor vremuri, ci poate, doar cu intenția de a face să ajungă la cititori mesajul scrierilor sale, preotul scriitor Ionel Rusu face prin poezia sa un soi de catiheză, de slujire de după slujire, neputândui-se reproșa vreo abatere de la invățăturile de credință, ori vreo deviere teologică. Poezia pr. Ionel Rusu poate fi o lectură plăcută și folositoare tinerilor, celor ce se apropie de senectute, credincioșilor ce participă la viața bisericii, dar nu va fi deloc pe placul necredincioșilor, neiubitorilor de Dumnezeu de sfinți și de Maica Domnului, neiubitorilor de neam și de țară, de biserica lui Iisus Hristos, neiubitorilor de a purta haina curată a simplității. Dorina Stoica

"Și nu m-am săturat de poezie!"(de Dorina Stoica)

Catedrala dintre stihuri- Ionica Bandrabur- Editura Armonii Culturale- 2023) Tradiție și credință, prezent și trecut, copilărie și maturitate, cuvinte din care poeta Ionica Bandrabur construiește o “Catedrală între stihuri”. Acesta este titlul celei mai recente cărți de poezie, publicată de autoare în anul 2023, la Editura “Armonii Culturale” ilustrată cu imagini color ale unora dintre picturile sale. Ionica Bandrabur are origini gălățene (comuna Fârțănești, județul Galați), pictează, publică poezie din anul 2016 (debut Editura ‘Minela” București- “Caută-mă printre rânduri”). A mai publicat zece cărți de poezie: “Minutele condamnă”, “Între Alfa și Omega”, “Notele vocii mele”, “Miresmele toamnei”, “Eu-Io”(roman-englez), “Sentimente și definiții”-“Sentiments et definision”-“Sentimenti e difinizioni”, “Privind dincolo de azi”, “În vârtejul timpului”, “Contemplare”, “101pași spre nemurire”, “Cu florile amintirii la ureche”, “Privighetorile nu plâng”. A coordonat două antologii de poezie și este inclusă în 40 antologii cu versuri, unele dintre ele bilingve și chiar trilingve. Ionica Bandrabur este și animator cultural în localitatea unde își are în prezent domiciliul, orașul-stațiune Slănic Moldova ocupându-se de buna desfășurare a Festivalului-concurs “Freamăt de codri și ape”, aflat la cea de-a doua ediție. Înzestrată cu harul poeziei, Ionica este și pictoriță talentată ilustrându-și cărțile de poezie cu fotocopii ale tablourilor sale. În luna iunie a acestui an a coordonat în localitatea natală o tabără de pictură pentru elevi de gimnaziu. Iubitoare a liricii eminesciene, în stil clasic, poeta scrie o poezie frumoasă, bogată în metafore surprinzătoare, deloc banale, fiind evidentă plăcerea lecturii din lirica lumii și din poezia clasicilor și poeților contemporani Iubitoare de natură, de tradiție, familistă, cu simț patriotic și atentă la spectacolul magic al defilării anotimpurilor ce-i măsoară viața, această poetă pare o extensie a frumuseții naturii fiind parte din ea, rod al unor meleaguri de vis pe care le locuiește. Aflată între meleagurile natale danubiene și zona pitorească, muntoasă a Moldovei viața sa artisitică nu este câtuși de puțin banală. “Un singur vers citit la înserare,/ Vulcani de râuri cu maci vor ierupe,/ Căzând pe trupul fraged să mi-l pupe,/ În loc de noapte bună, la culcare.”(Un singur vers-pag. 9). Temele abordate sunt natura, dragostea eross uneori neîmplinită, dureroasa trecere a timpului ce curge ireversibil spre senectutea pe care e hotărâtă să o înfrunte ca un temerar locuitor al “catedralei” magice zidită din cuvinte, vremelnicia vieții terestre din iarnă în primăvară și din primăvară în altă primăvară și toamnă, desigur. „Noiembrie”, „Ploaia”, „În târgul de la poalele Nemirei”, „Nuntiri cu flori de-april”, „Barbați de zăpadă voiam să înalț”, sunt doar câteva titluri de frumoase poezii, despre anotimpuri, din care voi cita câte o strofă: „Și nu mă las strivită de dorințe,/ Pe umeri voi căra toamnele toate,/ Că-n primăvară-oi semăna semințe/ Și-or germina pe câmpuri nearate./”(În mintea mea-pag. 14); “Iar razele pe frunte să-mi coboare/ Să cresc odată cu lăstari și muguri,/ Să priveghez a ierbii, verzi, covoare/ Șă scald în vară și-ale toamnei ruguri.”(Priveam pe geam-pag .28); “ Și spală ploaia,/ tămâia nearsă/ Din brazi bătrâni, rămași de sacrificiu/ Drujbei cu lama neunsă, neștearsă…”(Ploaia-pag. 29); “Sub aripi de cocori, fremătătoare,/ Ce zboară peste frunzele de ceară/ Se-nalță tronuri, peste primăvară,/ Nuntiri cu flori de-april, amăgitoare”(Nuntiri cu flori de-april-pag 31). O temă predilectă este cea a evocării părinților ca piloni de bază ai existenței și transmițători ai tuturor harurilor si darurilor primite de la Dumnezeu, prin ei celor născuți de dânșii. Chipul mamei este asemenea sunetului de clopot ce cheamă la Sfânta Liturghie, ochiul mamei este “ochiul apei din fântâni-ruine”, existența ei în viața fiicelor și fiilor, sfântă sărbătoare! Mamei ce a purtat-o în pântec îi cere, în vers duios, iertare și îi mărturisește infinita, veșnica sa iubire. Mă gândesc ce bucurie, ce simțăminte profunde are o femeie ce a născut o fată, iar aceasta îi declară în versuri de iubire profunda recunoștință, versuri ce sună astfel: “Să-i cer iertare, sărutându-i mâna/ Ce m-a hrănit și înfășat în scutec,/ Că mamă pe pământ am numai una,/ Femeia care m-a purtat în scutec.”(Femeii care m-a purtat în pântec-pag. 45). O altă temă abordată de autoare este cea a trecerii timpului. Fără a intra în teorii filosofice complicate, aparent împăcată, acceptând schimbările pe care le aduce timpul, Ionica Bandarbur poeta, asociază senectutea cu o iarnă geroasă, cu lună plină, „Să îmi dezlege farmecele rele;/ Blestem al fetelor nemăritate,/ Să nu-mi pierd visurile în ulcele,/ Că-s muritoare, nu o zeitate.”(Sunt muritoare-pag. 50), sau cu o toamnă prin care e atât de lesne să se rătăcească: “Acum, mă rătăcesc în altă toamnă/ Spunând dorința oricărei frunze,/ O spun încet, cu zâmbetul pe buze,/ C-aș fi rămas în pântecul de mamă”(Mă rătăcesc în toamnă- pag. 51) și cuprinsă de nostalgia trinereții trecute scrie: “Îmbătrânesc precum frunza de vie/ După culesul boabelor de struguri,/ Mai ieri am fost floare din muguri/ Și sărbătoare-cânt de ciocârlie”(Pământul doare - pag. 54) Poezia se naște cel mai adesea din suferință, în singurătate așa cum aflăm din poezia ‘Când rămân cu mine”-pag. 63 sau din poezia “Liniștea celulei oarbe”- pag. 56. Bucuria de a trăi, de a iubi, la care se adaugă harul poeziei primit de la Dumnezeu spre mângăiere, măiestria penelului pe pânză, sunt izvoare din care poeta își potolește zilnic setea de frumos, de împlinire în lumea materială, dar și căi spre a aspira spreconsacrare, perfecțiune, mânturire prin credință, așa cum aflăm din poezia “Neîmplinire”, ce este un adevărat crez poetic:”Și nu m-am săturat să privesc omul/ Ce-și cară crucea ca pe o povară/ Iubește și îmbătrânește precum pomul/ Și scrisul fără vorbe de ocară.// Și nu m-am săturat de poezie/ De vânt în șuier și plăcuta-i boare/ Căci am pictat și am scris cu frenezie/ Bocesc în urma zilei care moare”. Și nu pot să închei fără a cita și câteva versuri din poezia, “Unde am înălțat casă”-pag.169. “Pământul, negru, unde-a arat plugul/ Și semănat-am grâu și flori de soare,/ Udatu-l-am cu lacrime vioare/ Să poată lucra moara tot belșugul.// Să se hrănească păsări, să-și ia zborul/ Cu trupul meu în ghearele-ncleștate,/ Să-mi crească aripi către libertate,/ Să nu-mi mai calce pe pământ piciorul.” Recomand cu toată convingerea acest nou volum de poezie de bună calitate publicat de poeta Ionica Bandrabur, poetă adevărată, autentică, având multă pricepere har în arta scrisului, cu un limbaj poetic bogat, cu poezii de dragoste de un un erotism discret cantabile, ușor de reținut pe care am remarcat-o chiar înainte de a o cunoaște citindu-i câteva poeziiîn mediul on-line. Prin scrisul său te face să simți fiorul credinței, al dragostei, al iubirii de oameni, de părinți, de rădăcini, de țară, de Dumnezeu, de biserică, de locuitorii satului ce-si rânduiesc viața după tradiția moștenită din străbuni. (Dorina Stoica)

O carte care-mi place! - Ionel Popa

Zilele acestea am găsit timp să parcurg o carte pe care am primit-o chiar de la autoare. E vorba de volumul de poezii „Ferestre în ziduri”, autoarea fiind poeta Dorina Stoica din Bârlad. Cartea a obtinut premiul Nicolae Dabija la Festivalul International de Creatie Literarã „Titel Constantinescu” , editia a XVI-a 2023, de la Râmnicu Sãrat, proiect apartinând editurii Rafet. Soarta a făcut să cunosc autoarea înainte de a-i ști măcar o parte din poezii. Ne-am cunoscut la Mănăstirea Bogdănița, acolo d-na Dorina venind în pelerinaj. Precizez că împreună cu soția, frecvent participăm la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Bogdănița. După slujbă, d-na Dorina ne-a recitat una din propriile creații. O să-mi permit să scriu câteva rânduri despre felul cum am perceput eu poeziile din volumul „Ferestre în ziduri”, în calitate de consumator de cultură. Nu am pregătire filologică și nici nu am pretenții de scriitor. Totuși, îmi permit să evidențiez o carte dacă citind acea carte îmi produce anumite simțiri. D-na Dorina Stoica este cunoscută ca autoare de literatură religioasă. Poeziile din volumul „Ferestre în ziduri” nu se încadrează la acest gen de literatură însă ne-o descoperă pe autoare ca profund creștină! Poeziile din acest volum sunt despre EA, poeta Dorina Stoica. Poeziile sunt foarte plăcute, incitante! Ne arată trăirile unui creator care scrie pentru că are de oferit ceva semenilor. Nu se sfiește să-și arate slăbiciunile umane. Este conștientă că un poet adevărat nu poate să spună decât adevărul! Consideră că „Poetul e un căutător de perle îngropate într-un ocean de falsitate, ură, nedreptate, complot și minciună. Poetul e vocea Crist-alină a Universului pe care niciun zgomot nu o poate acoperi!” Fragment din poezia „Un poet…” Ne prezintă crâmpeie din copilărie, din viața de zi cu zi, din care reiese trăirea creștină.Scrie despre mamă, despre tată, despre primăvară, renaștere, înviere…, copilărie… „Dar nu azi! Mâine e sărbătoare, mâine toate se pot întâmpla cu bucurie, cu durere, cu întârziere, cu voia lui Dumnezeu care ne trimite ploaie ca să înflorească ferestrele.” Fragment din poezia „Mâine”. Dorina Stoica nu e roasă de ambiții. Nu i se vede suferința pe care o trăiesc unii autori și care lasă să li se vadă frustrarea…Trebuie spus că nici la creatorii de operă literară lucrurile nu merg „uns” de fiecare dată. Există multă muncă pentru a da forma dorită! De aceea, vedem că mulți scriitori se pierd cu firea. Unii devin ipohondri, li se pare că au înțepături la inimă, unii devin irascibili, se ceartă cu toată lumea din te miri ce motiv, iar alții devin paranoici. Unii își fac statui încă din timpul vieții! Nu au răbdare ca opera să „construiască” statuia! Dorina Stoica e altfel. Și când e rănită(adevărul doare, nu-i așa?), poeta Dorină Stoica nu dă frâu urii. Cum răspunde Dorina Stoica detractorilor? „Dacă tu ai avea doar un metru cincizeci înălțime și toți s-ar mira când te văd pentru prima oară nu în virtual, ci în carne și oase, ai dovedi că ai înmulțit frumos talantul pe care și l-a dat Dumnezeu, ei tot ar râde de tine și te-ar numi, mai întâi, când nu-i auzi, iar apoi în față, cu dispreț, piticanie, iar tu te-au ruga din toată inima să le ierte Dumnezeu răutatea, în timp ce ei se așteaptă să le faci vreun rău!” Poezia se numește „În timp ce ei” . Se poate un răspuns mai frumos? De aceea, iubim poeziile Dorinei Stoica! Acestea sunt ca o alifie pentru suflet. Dau speranță, motivează! Închei cu o poezie cunoscută de-a poetei Dorina Stoica, potrivită Săbătorilor Pascale: ÎȚI MULȚUMESC, DOAMNE Autor Dorina Stoica Îţi multumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine. Îţi multumesc că am pe masă o pâine. Îţi multumesc pentru stropii de ploaie, Pentru fructe, păsări şi flori, Pentru soarele care răsare în zori, Pentru cerul cu licăr de stele, Pentru toate zilele vieţii mele, Pentru firul de apă izvorât din fântână, Pentru harul ce-mi poartă a mea mână Pe-arcuş de vioară, pe pânză, pe piatră, Pentru viersul ce curge din mine spre Cer. Multumesc pentru omul blajin şi sincer. Multumesc pentru haina pe care o port, Pentru tot ce mă doare şi totuşi suport. Îţi multumesc pentru cântecul de păsărele Pentru toate încercările vieţii mele. Mulţumesc pentru puiul de om ce se va naşte. Îţi multumesc că ai Înviat în noaptea de Paşte. Am atâtea lucruri pentru care să-ţi mulţumesc, Că nu ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc ! Constantin Marafet spunea la lansarea cărții în 2023: „Poetul este lumina dintre generatii, este cel care drãgosteste cuvinte spre înmuierea sufletelor pãgâne, este cel de deasupra cuvintelor, cel care împrãstie umbra din jurul lor si le dã strãlucirea cuvenitã. Poetul luptã cu inertia, cu lasitatea si cu ipocrizia. Poetul luptã cu toate durerile lumii pentru noi. Sã-i fim alãturi!” Așa spun și eu: Să-i fim alături!

"Harisme firești"- de Mihaela Moisa

Ferestre în ziduri Dorina Stoica Am cunoscut-o pe doamna Dorina Stoica în urma cu aproape doi ani, la hramul Catedralei Episcopale din Huși. În jur erau diverse personaje, mai mult sau mai puțin cunoscute, însă „mirosul” domniei sale era cel pe care voiam să-l simt în acele momente. Nu puțini din cei care au cunoscut-o pe Dorina Stoica și au scris despre ea, au regăsit-o în propriile-i versuri „Un poet poate fi recunoscut/ după felul cum miroase. El are mirosul unei/ camere bine aerisite în cea mai geroasă/ dimineață de februarie.” (Un poet…volumul Ferestre în ziduri, Editura Rafet, 2023) O mână de om, doi ochi ce vor să cuprindă doar frumosul lumii din jur, o voce care îngenunchează insensibilitatea, o smerenie care te obligă să-i afli resursele…asta aveam în fața mea și-mi doream să cunosc mai mult. Ceva ne-a legat de la început. Să fie amprenta împrejurimilor băcăuane unde amândouă am văzut lumina zilei, să fie o nevoie de a-L descoperi, în permanență, pe Dumnezeu? Cineva ne-a adus împreună… Nu era nici locul, nici timpul, dar nici nu a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a întrevedea, împreună, întâlniri viitoare. Și nu, nu pentru noi, nu pentru a sorbi împreună o ceașcă de cafea, ci pentru a deschide larg ferestrele unor suflete împietrite, chircite de vină și de dor în spatele unor ziduri gri, prin care șuieră singurătatea, neîncrederea și deznădejdea. Într-un mediu blamat, în care tulburările de comportament nasc monștri dacă generalizăm, etichetăm și rejectăm fără măcar a înțelege și a pansa, doamna Dorina Stoica, „condamnată la închisoare pe viață,/ în trupul prea mic pentru o inimă/ atât de mare” (În orașul acesta… volumul Ferestre în ziduri, Editura Rafet, 2023), a avut bunăvoința de a păși cu încredere. Entuziasmul propriu și dorința de a schimba percepții au adus laolaltă membri ai Cenaclului Alexandru Vlahuță și artiști amatori din Bârlad, spărgând zidurile (pre)judecăților umane. Sfântul Paisie Aghiritul spunea: „Mărimea de suflet și sensibilitatea sunt harisme firești…Dacă un astfel de om ar pune în valoare sensibilitatea moștenită, ea ar deveni cerească”. Astfel, în incinta Penitenciarului Vaslui, versul rostit sau cântat a ținut loc de rugăciune pentru zeci de persoane private de libertate prezente la două activități organizate în colaborare cu doamna Dorina Stoica. „Nu psihicul tulburat constituie adevărata problemă, ci sufletele deconectate relațional. Avem nevoie de comunități vindecătoare în care să ne conectăm profund unii cu alții” spune dr. Larry Crabb în „Conectarea interpersonală – O viziune absolut nouă”. „A primi și a dărui căldură, în aceste momente, înseamnă enorm” a scris un deținut într-o felicitare pe care, tremurând, i-a înmânat-o doamnei Dorina, în numele celor prezenți. Când doamna Dorina Stoica m-a rugat să vorbesc astăzi despre cartea domniei sale, Ferestre în ziduri, am fost puțin descumpănită. M-am întrebat de unde venea încrederea de a-și lăsa opera, gândurile, trăirile pe seama cuvintelor mele. Căutând înțelesul versurilor sale, am pătruns tot mai adânc în propriile trăiri, unele amorțite de vreme și vremuri. Mihaela Moisa

Îți mulțumesc, Doamne (Rugăciunea mulțumirilor)

* DE LA POEZIE LA RUGĂCIUNE autor DORINA STOICA (ediția a 2-a)-2010, Editura "Sfera"- Bârlad, pag 31, atribuită în mod eronat, cu scopul folosirii acestui text pentru a promova imaginea preotul Arsenie Boca și în alte scopuri comerciale, de prin anul 2011. ISBN 978-973-1771-56-4 / 821.135.1-141