duminică, 19 august 2018

M-aș face din ce în ce mai subțire



Patruzeci de ani de zile și de cuvinte,
ca patruzeci de secunde au trecut.
În zile de post cădeam în brațele întinse
ale tuturor plăcerilor monitorizată
de Dumnezeul despre care
nu se preda nimic în școală.
Pe limba cu graiul de lemn,
cuvintele mele erau
ale celor ce-i hrăneau pe orășeni
cu “tachimuri’ și salam cu soia
ca să poată construi o țărișoară rotunda,
transfăgărășeană și transalpină peste munți,
cuminte cu păduri virgine
și ape minerale curate, nepoluate
pe care nimeni nu le închidea în peturi 
cu eticheta Izvorul Minunilor,
cu plajele însorite cu nume de planete
unde clasa muncitoare, bătrânii de azi
își bronzau an de an pruncii
aproape gratis, cu bilete de la sindicat și
care au devenit sclavii Europei,
când s-au făcut mari.
Tot din graiul acela de lemn creșteau
lanuri întinse de grâne aurii,
pictate cu maci sângerii și cu albăstrele.
Din graiul de lemn cu tonul ridicat s-au înălțat
hidrocentrale, canale și o Casă 
a Poporului foarte mare,
în care nu mai încape iubirea de țară și de neam.

Bătrânii cerșesc fiilor dragoste și
psihiatrilor pe rețetă Xanax, ca să scape de frica
de moarte  
de singurătate
de ziua de mâine
de vina 
de a fi fost fără vină.

Timidă ca un porumbel m-am făcut noapte
și apoi ziuă, și iar m-am făcut noapte.
Într-o dimineață am hătărât să mă fac Lumină!
 “ridica-voi ochii mei la Ceruri/
de unde va veni ajutorul meu”
Dumnezeu nu mai are loc
de atâtea religii
de atâția sateliți,
de extratereștri
de atâta toleranță. 
Aș vrea să-mi cadă mai repede de pe umeri
pielea ca de șarpe ispititor
și să nu mai mușc din mărul stricat
pe care la fiecare colț de stradă
o Evă privatizată mi-l întinde, mi-l vinde.

Eu nu m-am judecat cu nimeni
aici pe Pământ.
Din inimă îmi cresc uneori niște
cuvinte-rugăciuni în versuri cu rimă,
pe care unii mi le fură.
Dar ce nu se fură astăzi în Țara mea?  
M-as face din ce în ce mai subțire
ca să pot trece și eu prin urechile acului, dincolo,
în Împărăția lui Dumnezeu cea
fără de prihană,
fără peturi din plastic și pungi,
fără aditivi alimentari,
fără poluare,
fără rețele de socializare,
fără facebook,
fără Instagram,
fără politică.

Astăzi am amețit în mașină.
Un tânăr a spus:
“ se simte rău, o doamnă bătrână.”
M-a sprijinit cu o mână și mi-a cedat locul.
Acasă, în fața monitorului
m-am așezat în genunchi,
mi-am luat inima în dinți
și pentru prima data în viață
am dat like unei doamne foarte înalte,
ce ținea în mână o coasă
și care se afla de câțiva ani
în lista mea de prieteni virtuali.
Am făcut  aceasta deoarece
nu stau prea bine cu sănătatea.
De la un timp mă dor viespile,
șerpii, spinii și străinătatea. (Dorina Stoica)

duminică, 29 iulie 2018

Duminica



Bărbați ce pleacă spre biserică
și ajung la cârciumă
nu din vina lor ci a celor care au pus
cârciumi în drum!

Femei triste cu mâini uscate
de lipsa banilor,
și inimi secate de lipsa iubirii,
noapți albe  trase în fugă pe față,
cuvinte citite mecanic din cărțile
de rugăciune îmbrăcate direct
pe pielea plină de pofte.
Și somnul vâscos.

Din cauza soarelui ce se încinge
în fiecare dimineață prea tare și apoi 
stă pe capul oamenilor până la asfințit,
de parcă nu ar avea altceva mai bun de făcut
și o eclipsă de Lună prea lungă,
este necesară o spovedanie
a păcatelor întregii familii.
Dar mai ales a celor făcute
mai întâi cu voia,
iar apoi fără voia  
sticlei de doi litri jumătate de vin
golită în decurs de o oră.
*
Pentru eliminarea disconfortului
familiilor cu probleme apărute
cel mai ades dumi
nica, unii recomandă împletirea de
codițe din pletele sălciilor
de pe malul rîului în care se varsă
toate pârâurile de lacrimi căzute
din ochii femeilor măritate
cu bărbați bețivi.(Dorina Stoica)





duminică, 24 iunie 2018

Tertipuri cotidiene



Niște stele puse pe șotii fac trecătorilor cu ochiul.
Sunt atât de trează încât orașul îmi apare ireal
și mă înțeapă cu toate colțurile străzilor întunecate
prin care haite de câini se împerechează haotic.
Caut cu disperare o pastilă de diazepam.
O turmă de nori stau gata să se prăbușească peste oraș.
Soarele se adapă din fântâni din ce în ce mai adânci.
Matinală îmi scriu fără diacritice viața pe blog, apoi
scot aripile din șifonier. Sunt boțite și mâncate pe alocuri
de molii. Le scutur. În nări înflorește un lan de lavandă.
Cu ochii mijiți, mă privesc în oglindă. Mă văd
din ce in ce mai obosotă. Mi-aș dori să nu-mi mai cadă
toți pixelii în depresie, să nu mai plâng de mila licuricilor
când noapte de noapte îi  strivesc sub tălpile papucilor
din plastic. Încep o nouă zi cu catisme,
icosuri, condacuri, mătănii,
în dangăt de toacă
în sunet de clopot,
cu frenezie,
pănă la os,
până la rană,
până la lacrimă
îmi crește o biserică direct din inimă!
La spitalul de urgentă o mulțime de tinere
stau să nască niște copii ai fricii ce vor plânge
până vor primi o nouă șansă, ori până ce vor
găsi o țară normală și o casă a sperantei.(Dorina Stoica)




duminică, 17 iunie 2018

Femeia cenușie

În fiecare seară,
la oră târzie
prin parcul Eminescu
neobservată trece-o femeie cenușie.
Cu capu-n jos și haina pământie
duce în mână ceva,
prea mare și prea greu,
pășește aplecată
de parcă ar căra, tristețile de-o viață
cu ea.
Să nu-i dai de pomană și nu o ajuta!
Femeia locuiește de mult în lumea sa.
S-ascunde prin biserici
e-o umbra mergătoare.
Nu-i arsă de soare/
nici udată de ploaie/
nu are masă/
casă/
familie/
nici nume/
căci a uitat-o moartea/
de mult/
aici în lume.

Eu o cunosc de-o viață!
Cred că și ea mă știe.
Femeia se hrănește
cu vers de poezie.



https://www.facebook.com/dorina.stoica.338

joi, 7 iunie 2018

Gheorghe Gherghe olteano-moldoveanul ce poartă în inimă un steag tricolor


Scriitorul bârlădean, profesorul Gheorghe Gherghe olteanul zărcoian, neobosit cronicar,  îndrăgostit se pare de istoria meleagurilor moldave de pe valea Bârladului, se ocupă de mulți anii  de istoria satelor îngropate de  timp, reînviază și recompune din cioburi adunate de prin site-uri arheologice sau din propriile căutări prin arhive, istoria unor timpuri de mult apuse. O face cu atâta pasiune și dăruire ca și cum și-ar dori să adune într-un imens muzeu viu toată istoria acestor meleaguri. El petrece mult timp prin arhive având se pare drept scop în viață să nu permită uitării a se aștearne peste locuri și peste oameni.
Cartea pe care mi-a dăruit-o și pe care o țin cu mândrie în mână este îmbărăcată în strai aniversar în cinstea Centenarului Marii Uniri pe care îl sărbătorim în acest an.
Pe prima pagină sunt consemnate cele trei  evenimente legate de Marea Unirea ce este sărbătorită pe tot parcursul anului  2018 și care va culmina cu mult-așteptata sărbătoare de la 1 dec. ce marchează  Unirea Basarabiei cu România. Întitulată BANCA AȘEZĂRILE DE PE ȘES VOL I  cartea are specificat pe aceiași pagină și despre cele trei aniversări legate de Comuna Banca ce vor avea loc în anul 2019.
După cum se cuvine, următoarea pagină este dedicată sponsorilor și anume FĂNEL BOGOS patron SC. VAMBET SRL BANCA și doamnei prof. DOINIȚA GRIGORE care alături de SIDONIA ELENA DIACONU sunt coautorii ce au și trudit pentru apariția și tipărirea acestei cărți.
Memorialistul Ghe.Ghe. “întreține vie memoria noastră față de cultul celor de ieri”(după cum spunea prof GN). Participant la reuniuni, pasionat de arheologie, de istoria veche, de tot ce e legat de lăcașurile vechi de cult, biserici și mănăstiri este inițiatorul și creatorul “Academiei rurale” dar și a unei reviste a satului unde s-a născut pe care o întocmește și apoi o tipărește din banii domniei sale.
Iubitor de adevăr, cu o verticalitate ce poate stârni dușmănii dar și admirații, Ghe. Ghe. este acel care întodeauna va ieși din rând și va spune exact ce nu dorește să audă un anumit auditoriu care astăzi din nefericire este din ce în ce mai prezent în păturile de sus ale puterii. Riguros stiințific în toate lucrările sale, ordonat și coerent  poate uimi atunci când devine sentimental dovedind un evident talent de narator (aici mă refer la cartea “Parohia Zăicoi și neamul meu”, carte pe care am lecturat-o cu mult interes și cu plăcerea de a descoperi un scriitor sensibil și talentat ce ar putea foarte bine scrie chiar și romane de success, dar pe care nu le scrie căci nu ar fi atât de folositore cum sunt aceste monografii pe care le întocmește).
Cartea face parte dintr-un șir (cred că patru) de cărți publicate până în prezent despre Com. Banca, comună de care îl leagă acea perioadă  când a fost profesor, perioadă în care l-am și cunoscut. Pot spune că avem câteva lucruri în comun: scrisul și marea, foarte marea dragoste de adevăr și deloc de neglijat curajul de a-l spune în public.
Am avut privilegiul de a primi din mâna autorului aproape toate cărțile descoperind un intelectual care și-a păstrat însă nealterat și proaspăt sufletul de țăran și de oltean cinstit, franc în exprimare, iubitor de țară, mândru de rădăcinile sale, de neamul său, cu respect pentru păstrarea tradiție, pentru trecut dar și indignat pentru acest prezent decadent în care valorile autentice se diluiază  se globalizează și se pierd. Prin opera sa Ghe. Ghe. duce lupta sa personală cu acești dușmani din umbra, distrugători de identitate nationala, ce vor să îngroape trecutul pentru a înstaura globalismul în care tradiția si specificul național să nu mai conteze ca să se poată impune un soi de dictatură a banului, a libertinajului de orice natură, un simulacru de liberate.
Pragmatic dar și sentimental, pe alocuri agnostic dar scoțând la iveală vechi așezăminte bisericești și monahale din zona comunei Banca precum măn. Pârvești, Bujoreni, Grăjdeni, Ibănești face un important serviciu bisericii dând posibilitatea celor din parohiile despre care scrie să cunoască vechimea și istoria acelor lăcașe de cult ortodoxe.
Pornind de la afirmația lui Nicolae Iorga “…vom avea o adevărată istorie națională, când vom avea o istorie pentru fiecare localitate”  Ghe. Ghe. face de ani buni o astfel de lucrare pentru Bârlad și localitățile din acestă zonă. Să-i dea Dumnezeu sănătate să o poată duce la bun sfârșit.
Îndrăgostit de sat, oriunde s-ar afla el în România motivându-o (dacă e nevoie de o motivare) prin citatul lui Blaga „veșnicia s-a născut la sat” face apel la neuitare prin cuvintele “când vom uita de mămăligă nu vom mai fi români”. Autorul își exprimă o suferință pe care o cunosc din conversațiile cu domnia sa exprimată și în luările de cuvânt cu ocazia unor evenimnte culturale.  “Suntem supuși unui genocid ca neam, genocid acceptat inconștient, tineretul nu se gândește decât la plecare, suntem pândiți de virusul pierzaniei.”…”neamul românesc piere…”.
Ghe. Ghe. pledează vehement pentru principiile creștine, pentru păstrarea lor, “omului îi trebuie atât de puțin ca să trăiască”, omul trăiește spiritual nu numai fizic”, “ trebuie să ne cunoaștem neamul să-i respectăm bucuriile și suferințele, să-l iubim”, “ai noștri sunt în cimitirul satului. Daca mori acasă și vei fi îngropat în cimitirul strămoșilor, sufletul tau nu va rătăci, sufletele celor îngropați îți  vor veni în întâmpinare” ( “Acasă însemnă present, dar cel mai mult înseamnă trecut./ E suma a tot ce în viață am trăit și a tot ce până azi am făcut./ Acasă e locul acela tainic unde cerul se coboară pe pământ./ E bunica, e mama, e tata, e leagănul copilăriei și este mormânt/”)(Acasă de DS) 
 “…cine esti tu în acele străinătăți?  Un eventual răspuns ar putea fi poezia din cartea mea “Pâinea lui Bragi” pe care am publicat-o în 1016 (“…badante în Torino/ femei învățate, educate cu mâinile umflate de la spălat călcat, ridicat/ merg ușor aplecate/ de parcă ar duce în spate/ toți bolnavii de azheimer/ de pe planetă/ ori saci de păcate/ adunate de prin țările Europei/ unde-au plecat după facultate/, (deși întrebarea este retorică!)
Autorul face afirmația măgulitore, onorantă în prefata cartii “avem cel mai frumos steag din lume”, “Dar noi nu vedem ca România este ca un soare?” Comparție mămăligii cu soarele și cu galbenul din steagul tricolor este genială, dureros de adevărată.
Trebuie să recunoștem că există în societatea românească un duh al zavistiei, al dezbinării și  al răutății de marginalizare și chiar excludere a celor care (din ce în ce mai puțini) au curajul de a spune în public adevărul, printre aceștia puțini numărându-se și autorul cărții pe care o prezentăm.
Pe întreg parcursul cărții autorul ne poartă cu meticulozitate de cronicar harnic prin istoria locurilor prezentându-ne descrierea așezării geografice, relieful, hidrografia, solul flora și fauna, căile de comunicatie începând cu neoliticul, continuând cu epoca metalelor, de prin sec 3 până prin sec 8, Valea Bârladului cu pământurile, așezările și locuitorii, ocupațiile, biserica, etnografie și folclor. Continuă cu satele de pe șesul Bârladului   existente dar și cu cele mai vechi, unele disparate, precum și lăcașurile de cult, aspectele demografice dar și neamuri care nu trebuiesc uitate .
Suntem purtați prin istoria ținuturilor moldave. Sunt folosite citate cu impresii ale unor călători străini și cronicari români ai timpului, acestea făcând lectura facilă și plăcută. Devine foarte lesne a înțelege de ce România era socotită țara unde curgea lapte și miere. Iată doar un scurt fragment din carte edificator în acest sens: “Toate satele moldovenești aveau iazuri mari, prisăci. Călătorii străini dar și Dimitrie Cantemir au descris în termeni impresionanți și elogioși îndeletnicirile românilor – ex. Creșterea albinelor: “Locuitorii țării trag foarte multe foloase de pe urma lor , toate câmpurile sunt pline de flori dintre cele mai frumose, mai plăcute iar pădurile dau necontenit hrană îndestulătore ca să-și străngă ceara și mierea. “
Cu toate că aș putea continua pledoaria mea despre acestă carte și autorul ei mă opresc aici,  dar nu înainte de a face o afirmație care nu-mi dă pace de când am închis cartea lui Ghe. Ghe: autorul a vrut să ne sugereze cât de naiv și ușor de amăgit este acest popor atunci când aleargă după “lapte și miere” prin lumea largă când acestea de fapt se găsesc în satul de unde au plecat în pribegie prin lumea largă.
Și vreau sa-i întăresc spusele prin cuvintele mele dintr-o alta poezie “Ne lăsam tara, părintii, sfintii și mergem încolonați să fim servitori în Europa”.
Il felicit pe autor pentru strădanie, pentru curajul de a spune adevărul și pentru toată activitatea sa, dorindu-i multă sănătate trupului, ca să poată servi minții și spiritului spre înalțare și implinirea misiunii sale aici pe Pământ.
Dorina Stoica 6 iunie 2018