joi, 8 august 2019

,,Fiecare întâmplare povestită este o rană deschisă care încă doare” de Gabriela Ana Balan Dorina Stoica, Bietul om sub vremi, Editura Pim 2012




Am citit volumul de povestiri semnat de scriitoarea Dorina Stoica, mărturisesc, chiar cu acest gând, oare cum mă va surprinde în proza sa o poetă care trece cu dexteritate de la clasicul vers al poeziei sale religioase la poezia post-modernistă citadină? Am citit-o și pe Dorina Stoica, premiata cu trofeul Festivalului de poezie religioasă
Credo” dar și pe Dorina Stoica, poeta publicată cu volum personal la Editura Cartea Românească, în Colecția “Qpoem” sau autoarea unei cărți de cronici literare. Am crezut că le știu pe toate! În acest moment, citind ,,Bietul om sub vremi” am descoperit că mai am multe de aflat, și despre om, și despre vremi.
Am primit cartea la care fac referire ca premiu la concursul de creație literaturitate.ro. Fără să intuiască la cine va ajunge volumul, autoarea semnase autograful cu textul ,,vremuri, oameni și iar vremuri și iar oameni”.
Argumentul cel mai solid care stă la baza existenței acestui volum este mărturisit de autoare într-o “Precuvântare” cu valoare de argument ,,Nu scriam niciodată această carte dacă nu aş fi aflat de pe diferite site
uri de socializare, părerile unor tineri născuți prin anii 1985 – 1990 despre acele timpuri pe care nu le-au trăit. Lipsiți acum la 23 de ani de la evenimentele din 1989 de perspectivă și de speranța în viitor, mulți dintre ei spun: era mai bine pe vremea comuniștilor”. Cititorul descoperă că volumul devine o situație de conștiință, moment de reflecție în faţa oglinzii, țipătul prin care adevărul iese la lumină. Dorina Stoica știe să surprindă latura morală a adevărului care nu poate fi îngropat. ,,Fiecare întâmplare povestită este o rană deschisă care încă doare”. Suita de întâmplări devine astfel un şir de relatări cu valoare istorică. Autoarea apelează la o părere avizată a unui specialist care parafează ,,Volumul domniei sale face mai mult decât o duzină de teze de doctorat, scrise și publicate în țară sau în afară, pe tema prăbușirii comunismului românesc” (Dr. Liviu Țăranu, Consilier superior, CNSAS, București). Specialistul consideră că volumul Dorinei Stoica poate fi un scenariu de film, să sperăm că apucăm să îl vedem pe marile ecrane. Specialistul ține să sublinieze valoarea istorică și literară a textelor.
Volumul autobiografic, scris cu implicare maximă, are ca personaj principal o primăriță culeasă din rândurile muncitorimii, clasa sănătoasă, unsă cu alifia morbului politic, la comandă și instaurată după normele dictaturii, în fruntea obștei, într-un sat, în ultimii ani ai regimului comunist. Prilej pentru protagonistă să întrebe azi, deasupra vremurilor, cum a fost posibil?
Dincolo de drama politică și socială, autoarea pune pe tapet condiția femeii în acea societate, în acele vremuri îngropate sub papucul femeii supreme, autointitulata Elena Ceaușescu.. ,,Evenimentele din 1989 o găsesc pe femeie complet nepregătită, valul de ură și de răutate o spulberă”. Dar deasupra tuturor, peste oameni și vremi, ca un steag alb se ridică, biruitoare, femeia morală, model uman,, mama care poate și-a neglijat educația copilului din cauza grelelor sarcini de partid, activista care s-a dedicat complet muncii sale, dar care ,,nu a reușit în ultimii ani ai comunismului românesc, cât a deținut funcții în partid, să devină ceea ce doreau comuniștii, omul lipsit de personalitate”.
O dramă greu de redat în cuvinte, țesută în povestiri care se succed ca secvențe cinematografice ale filmului care începe cu mohorâta zi de 21 decembrie, ziua căderii comunismului, și se sfârșește cu o întrebare grea cât toate filele cărții – “Oare unde o duc?” + subiectul cărţii conduce, aşa cum observă şi Geta Modiga în “Postfaţă”, spre ,,ziua judecăţii” în care făuritorii epocii de aur ruginit sunt chemați la bara istoriei.
Fiind o carte ieșită din mâinile unei fine mânuitoare de condei care scrie cu sufletul deschis, se citește lesne, cu plăcere sporită de autenticitatea personajelor care lasă o amprentă puternică. Lectura nu se îngreunează pentru că stilul literar e bine stăpânit chiar și când se descriu situații oripilante. Să dăm un exemplu aleatoriu, secvența în care ghicitoarea Maria îi conturează destinul primăriței ,,Păi să știi matale că nu apuci Anul Nou aici în casa asta și nici în satul ăsta! N–ai să pleci cum ai venit! Or să te alunge! Ești la o școală înaltă, dar nu o termini, că școala aia nu o să mai fie. Matale ai suflet bun și îi iubești pe toți, dar nimeni nu te iubește, să știi”.
De remarcat registrul simplității cu care limbajul se adaptează personajelor în funcție de rangul pe care îl poartă, în dialoguri mânuite cu abilitatea păpușarului care cunoaște bine scena.
,, - Măi, tovarăși, ați auzit de icoana aceea, de la Poieni, care aduce ploaia?
- N-am auzit, i-am răspuns, mirată.
- Trimiteți pe cineva să vorbească cu popa de acolo, să aducă icoana, să vă trimită Dumnezeu ploaie, că muriți de foame.”
Personajul pozitiv întruchipat de primăriță este dublat pe scenă de personaje care devin simboluri ale răului din interiorul omului, din interiorul epocii. Facem cunoștință cu Omul Negru, activistul de temut și demn de dezgust dar și cu personaje mărunte gen ceapistele care fură cașul să îl vândă în piață. Polițistul, învățătoarea, secretara, preotul etc sunt personaje reale decupate din tabloul de epocă.
Autoarea îți structurează volumul în patru capitole sugestiv intitulate, “Vremea schimbării”, “De la oraș la sat”, “Primărița”, “Bietul om sub vremi”. Între paginile acestora, cartea este o icoană pe care omul bun își bate în cuie credința că dacă el e bun, totul în jur trebuie să fie bun. Iluzii, speranțe, vise, împliniri, dezamăgiri, unse toate cu mirul încrederii în marea schimbare, într-o lume mai bună. Un destin la răscruce de vremi. Cartea Dorinei Stoica mă impresionează plăcut. Un premiu pentru care a meritat să mă lupt într-o competiție literară pentru că eu, una din miile de tineri care au participat la revoluție, mi-am recâștigat încrederea în ideea că sacrificiul de sânge al tinerilor din 89 nu a fost în zadar!


joi, 25 iulie 2019

Ioan Șt. Pocovnicu, un învingător!



            Se spune că orice om ce intră la un moment dat în viața noastră este trimis de Dumnezeu cu un scop anume. Cu doi ani în urmă, mai exact pe la mijlocul lunii iunie, când erau toți teii în floare, prin intermediul preotului Sorin Adrian Filimon l-am cunoscut pe acel care a fost, dar nu mai este, căci a plecat din această lume tot într-o zi de vară, acum câteva zile, lăsând în urma sa în jur de 1400 de pagini ce au văzut lumina tiparului în acești ultimi doi ani ai vieții sale, din miile de pagini ale manuscriselor pe care și-ar fi dorit atât de mult să le tipărească ori să le încredințeze cuiva pentru ca să devină cărți.
            Moartea acestui truditor în ale scrisului, căci nu știu cum altfel aș putea numi un om atât de preocupat de a citi și a scrie, foarte puțin cunoscut în Bârlad, deoarece domnia sa, după ce a primit cărțile de la editura Sfera, cu care a lucrat în tot acest timp, le-a dăruit unor apropiați și nu a fost câtuși de puțin interesat de a-și face imagine, nici măcar printr-o lansare de carte ori fiind cooperant în a face un interviu pentru presă prin care să-l facem cunoscut celor din Bârlad. I-am respectat modestia, dar acum regret că nu am fost cu mult mai insistentă în a face acel interviu atunci când era încă în viață.
      Din mulțimea de manuscrise pe care mi le-a arătat în acea zi de iunie am ales a mă ocupa de cartea „Corecta interpretare a unor practici în Biserica Ortodoxă”, volum realizat în cooperare cu Ziarul Lumina și având binecuvântare din partea Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, iar ca lector de carte pe pr. Cosmin Gubernat, consilier Cultural și Comunicații Media al Episcopiei Hușilor. Cartea a avut un tiraj de 400 de exemplare, din care o mare parte au fost donate Protopopiatului Bârlad spre a fi date în mod gratuit preoților, o mai mică parte la Episcopie, iar altele la Ziarul Lumina al Patriarhiei Române. Pentru truda domniei sale a primit „Scrisori de mulțumire” atât din partea Protopopiatului, cât și din partea Episcopiei.
            În autograful de pe exemparul ce mi-a fost dăruit de autor, cu inconfundabilul său scris de mână, Ioan Șt. Pocovnicu mă numește „nașa” acestei cărți, „mama lui duhovnicească”, deoarece nu numai că este cartea sa de debut, dar s-au parcurs toate etapele pentru ca legea colportajului să fie respectată putându-se încadra în categoria cărților de învățătură ortodoxă. O consider o carte utilă iar gestul de a o dărui se încadează în faptele milosteniei, căci a făcut-o în mod foarte discret și cu bucuria celui care dăruiește și nu așteaptă plată ori laude de la oameni, cu nădejdea de a face o faptă plăcută înaintea lui Dumnezeu și spre folosul oamenilor ce vor să trăiască ortodoxia corect și mult folositor.
            Domnul Ioan Pocovnicu era extrem de grăbit și graba făcea uneori dificilă, dacă nu chiar imposibilă colaborarea cu domnia sa timp de câteva zile, după care redevenea calm, blând și extrem de politicos! Pesemne era presat de timpul ce se scurta cu fiecare zi și orice minunt era important. Deoarece nu am mai putut să mă ocup de următorele manuscrise după cum i-am promis, i-am recomandat-o pe profesoara Emilia Bîrgău care, cu un efort însemnat, căci avea și sarcini de serviciu, i-a tehnoredactat cartea „Comori în cer”, două volume cuprinzând 717 pagini de memorii, amintiri, unele romanțate, poze de familie, documente, scrisori, un adevărat jurnal de viață cu bune și cu rele, cu împliniri, căderi, bucurii, dar mai ales cu pagini multe despre religia ortodoxă, despre rude, prieteni, oamnei deosebiți sau obisnuiti ce au trecut prin viața sa și pe care i-a considerat demni de a fi amintiți în carte.
            „De la nihil, la nihil sine Deo”, așa a fost viața doamnului Ioan Șt. Pocovnicu după cum bine a sintetizat prof. Emilia Bîrgău în titlul eseului ce prezintă cartea de memorii intitulată „Comori în cer“. ,,Autodidact, spirit competitiv, cu o modestie izvorâtă din smerenie, fin observator al realităților contemporane, trage un semnal de alarmă cu privire la ignoranța din societatea contemporană. A  încercat să scoată în evidență frumosul din om,  din lume și din viață în contradicțe cu anomaliile cu care se confruntă societatea actuală cu scopul evident de conștientizare  a acestora de către cititori și de ameliorare a lor. În cele două volume dezbate și subiecte cobtroversate precum: evoluționismul, spiritismul, homosexualitatea, incestul, sectele neoprotestante, ecumenismul, misterul morții lui Eminescu etc.” (prof. Emilia Bîrgău)
            Și ultima carte publicată a fost „Sfântul Obijduiților”, 253 pagini. „O pagină din istoria noastră adevărată altfel decât aceea ce ne-a fost și ne este încă predată. Căci cine nu-și cunoaște istoria (trecutul) este precum un copil care nu-și cunoaște părinții.” (Nicolae Iorga)
            Tehnoredactarea și culegerea textului aparține domnului Costel Romete. Este un punct de vedere personal și asumat despre o personalitate mult disputată  de pe meleagurile Hușilor, Corneliu Zelea Codreanu, scrisă și apoi publicată cu acel curaj pe care îl au oamenii ce știu că nu mai au nimic de pierdut sau de câștigat, că nimeni nu le mai poate face nici răul și nici binele, deoarece sfârșitul vieții lor pe acest pământ va veni la scurt timp după publicrea cărții.
            Domnul Ioan Șt. Pocovnicu mi-a demonstrat prin atitudina sa (deși nu cred că a avut intenția să demonstreze ceva cuiva) că nimic nu este imposibil când îți dorești cu adevărat să realizezi ceva, dar aceasta presupune dorință, voință, efort intelectual și mai ales perseverență, chiar dacă ai sănătatea șubredă. Nu știu în câte biblioteci au ajuns cărțile acestui cititor de profesie și scriitor de manuscrise, dar știu că tot ce a scris este o parte din rodul muncii sale de o viață petrecută printre cărți, printre oameni de valoare și în ultima parte a vieții în multă rugăcine, pocăință, apropiere de biserică și de Sfintele Taine ale Spovedaniei și Euharistiei.
            Onorată de a-l fi cunoscut în ultimii ani ai vieții sale, de a fi avut interminabile convorbiri telefonice și de a mă fi bucurat de deplina sa apreciere pentru calitatea mea de om, de creștin ortodox practicant, dar și de scriitor.
            Oarecare regret am însă că nu am reușit să-l ajut ca tot ce a avut de publicat să cunoască lumina tiparului! Au rămas în urma sa peste o mie de pagini de manuscris, o bibliotecă impresionantă, a rămas un spirit luminos și în sufletul celor câțiva bârlădeni care i-au cunoscut latura scriitoricească (demn de amintit este redactorul șef al revistei „Baaadul literar”, revistă în care a fost  publicat de mai multe ori, care atunci când a aflat despre moartea sa mi-a spus „l-am apreciat”, ceea ce nu este puțin lucru dacă avem în vedere cât de greu este să te bucuri de aprecierea domnului Gruia Novac!), părintele Adrian Sorin Filimon care i-a fost și duhovnic, Bogdan Artene de la Editura „Sfera” cu care a avut o foarte bună colaborare, prof. Emilia Bîrgău, eu și alții, nu prea mulți, dar oameni de calitate.
            Prin activitatea sa din ultimii doi ani de viață octogenarul Ioan Șt. Povovnicu ne-a demonstrat nouă, celor care îl vom păstra, dacă nu în inimile și în gândurile noastre, ci măcar în amintire, că totul este posibil dacă îți dorești cu adevărat. Pentru mine Ioan Șt. Pocovnicu este un învingător!
Dorina Stoica  

vineri, 7 iunie 2019

Șarpele și licuriciul




Lunecând prin iarba deasă,
undeva pe lâng-o casă,
un șarpe veninos
a văzut sclipind pe jos
mititel un licurici,
luminând printre furnici
și-a-nceput a-l urmări,
cu gândul de-al înghiți.


Licuriciul cam mirat
știind că nu-i de mâncat
pe șarpe l-a întrebat:
- “Sunt gustos nevoie mare?
Ți-am făcut vreo supărare?
cu limba-ncerci să m-ajungi
ai de gând să mă mănânci?”
- Nu, nici vorbă de mâncare,
strălucești însă prea tare.
Vreau să dispari în burta mea
cu tot cu lumina ta
să nu te mai pot vedea!

MORALA
Un șarpe veninos
ce se tărăște pe jos,
chiar de-nghite o lumină
va râmâne tot jivină!(Dorina Stoica)


 Povestirea am găsit-o pe blogul "Lumină pentru candela din suflet")






duminică, 14 aprilie 2019

Banul văduvei



Imagine preluată de pe internet

Pe mama Florica am cunoscut-o acum câțiva ani, la biserică. E singură. Bărbatul ei s-a dus de câțiva ani buni, iar copii nu i-a dat Dumnezeu. De zece ani nu mai lucrează, are o pensie mică, pe caz de boală, care abia îi ajunge pentru a-și duce traiul de zi cu zi. Cu toate acestea n-o auzi că-și face griji pentru ziua de mâine! Nădejdea ei este numai la Dumnezeu, care n-a părăsit-o niciodată, ajutând-o mereu să treacă senină peste lipsuri și necazuri. De fiecare dată când stau de vorbă cu ea, îmi vin în minte cuvintele Sfintei Evanghelii “…nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?” (Matei cap. 6)
Când este zi de biserică de cum se crapă de ziuă după ce își face rugăciunile de dimineață se îmbracă cu hainele cele bune și pornește spre biserică. Umbra ei subțire cu batic pe cap stă nemișcată pe ușa bisericii până ce aceasta se deschide. După ce face trei plecăciuni în pridvor începe să se roage pe la icoane pentru toți acei pe care îi cunoaște. Și îi cunoaște pe toți! Murmură zeci de nume și face mătănii mari. La plecare printre ultimii, cu părere de rău, iese pe ușă ducând în sacoșa decolorată o pâine, câteva mere sau o portocală, niște colivă, anafură, o sticlă cu aghiazmă, uneori un prosop sau o batistă și alte bunătăți primite de la acei care au făcut vreo pomenire pentru cineva din familie.
Toată slujba stă în genunchi. În strană nu se așează, deși adeseori este invitată să ia loc. Nu a dat bani, atunci când s-au făcut cele noi din lemn de stejar. Le priveșe cu drag cât sunt de frumos dantelate gândind că sunt lucrate de îngeri, nu de oameni! Cum să se așeze pe așa minunăție? Se bucură însă tare mult când e chemată să ajute la curățenie. Atunci, cu o carpa moale le sterge așa de blând, de parcă le-ar mângăia.
De câteva luni, mama Florica e tare mâhnită! În biserică s-a început resturarea catapetesmei și în fiecare duminică se mai descoperă o bucățică din aceasta. E atât de frumoasă după restaurare încât se gândește că așa o fi arătând Împărăția Cerurilor!
Seara, dupa rugăciune, mai înainte de a dormi își contabilizează banii. Socotește și se tot gândește la ce ar putea renunța pentru a da și ea ceva bani la biserică, să știe că, măcar câteva frunzulițe aurite, din minunata catapeteasmă sunt plătite din banul ei. Va renunța la  mere! Da, la mere! Ii plac foarte mult merele. Dar odată hotărârea luată, pentru ea e lege! Și iată că după un timp, suma de bani pe care își propusese să o dea la biserică a fost adunată.
Cu banul strâns în mână, abia așteaptă să se termine slujba, pentru a-l duce la Sfântul Altar. Biserica s-a golit putin câte puțin. Fără voia sa, aude convorbierea dintre preot și o persoană care dorește să dea pentru biserică o sumă mare de bani. Nu se grăbea să plece, dar, dintr-odată, s-a rușinat de banii puțini pe care îi ține strâns în palmă și, făcând o cruce și o plecăciune, se îndreaptă spre ieșire pe vârfuri, pentru a nu deranja convorbirea preotului cu doamna cea bogată.
Când să iasă din biserică, aude glasul preotului:
- Unde fugi mam’ Florica! Ia întoarce-te-napoi! Îți place catapeteasma?
Atunci femeia a prins curaj și i-a dat banii.
Preotul a binecuvântat-o și a stat fără grabă de vorba cu cele două femei spunându-le cum va arata biserica, atunci când va fi gata.
Mama Florica a plecat fericită spre casa, parcă zburând, iar preotul acela în timp ce punea banii în “cutia milei” de la icoana Maicii Domnului, i-a spus femeii celei  bogate:
- Acesta este cu adevărat “banul văduvei”!
"Și sezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulțimea arunca cu bani în cutie. Și mulți bogați aruncau mult. Și venind o văduvă săracă a aruncat doi bani (adică un codrant).
Și chemând la sine pe ucenicii săi, le-a zis: Adevărat grăiesc vouă, că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toți ceilalți. Pentru că toți au aruncat din prinosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuția sa." (Sfanta Evanghelie dupa Marcu - Banul vaduvei)
(Aceasta este o povestire adevărată)
Dorina Stoica