luni, 3 decembrie 2018

Dor de mama, dor de tata, dor de dor, dor... Dorina Vârlan –Tăinuca


Pătrund cu pași ca de porumbel în universul poetic din cartea ce încă nu mirose a cerneală de tipar a Dorinei Vârlan o poetă de mult poetă, dar care abia acum când anii i-au pus argint în păr a îndrăznit să ia hotărârea de a-și publica poeziile tăinuite “în lădițe” mereu prea mici pentru trăiri atât de intense.
Poeta ne deschide ușile spre un univers casnic populat de bunică, mamă tată, anotimpuri, doruri, taine, dureri, visuri și nostalgii. Fiecare poem e o ușă pe care ne-o deschide dar atât de puțin încât doar umbrele se pot strecura pentru a trage cu ochiul. E o trăire într-un timp fără timp. Un timp ca o apă ce vine de niciunde și curge spre niciunde...
O tristețe pe alocuri apăsătoare ca atunci ai întors spatele lunii, te-ai încuiat în inimă ca într-o casă și ai aruncat cheile pe fereastră!
“De ce atâta bir pe trupul meu apasă?/  De ce eu pe Pământ nu mă mai simt acasă?/  Azi văzut-am lumânările arzând./ Cu pumnii descărnaţi
mai bat în porţile de zinc./  Doamne Mă rog!/  Dar, nu mai promit nimic.”(Rugă)
Pentru Dorina Poenaru pe care aș asemăna-o cu un arbore cu rădăcinile înfipte într-o apă curgătoare și cu ramurile spre Cer:  „Tăcerea / naște nimb în lumină./ Credința/  din poala unui singur dor/ așteaptă  Învierea.../ Simt lacrima/  din pleoapa îngerului tău/  iar pe obrazul care-a fost cândva,/  degetele mele căzând peste amintire/  o găsesc la fel de țipândă,/  închisă-n locașuri de zâmbet,/  legănare de prunc/  triumful durerii/ se transformă în candelă.”(Așteptare)
Un strigăt pe care doar cine va citit cu sufletul poezia Dorinei îl poate auzi: iubește-mă așa cum sunt, iubește-mă cu toti străbunii mei, cu casa mea plină de amintiri, cu florile mele, cu tristețile și bucuriile mele, cu neputințele mele. Iubește-mă așa cum mă iubește Dumnezeu fără să-mi ceară să fiu altfel decît sunt, căci sunt minunată cum m-a zămislit El, “cu puțin mai  prejos decât îngerii”.
“Și-n mâna mea proptită-n brațul lui/ văd mâna mamei, nervul ei/  căci eu dansez cu toți strămoșii mei.” (Dansez cu toți strămoșii mei)
Am citit și am recitit. Uneori am lăcrimat. O muzicalitate aparte ca în poezia lui Paul Verlaine, deși rimele sunt doar întâmplătoare. Voi mai recitit și iar voi lăcrima! Este o poezie tristă. Cartea e un fel de jurnal intim, tainic pentru cine n-o cunoaște pe poetă, confesivă pentru ceilalți foarte puținii care îi sunt apropiați.
Frânturi de visuri, adieri de primăvară, nostalgii de toamnă, dar mai ales doruri!
Oare câte doruri pot încăpea într-o carte a unei poete cu nume de Dorina? Multe! Dor de mamă, dor de tată, dor de Dumnezeu, dor de dor, de dor de-o viață pe care și-ar dori-o să curgă lin spre o mare de iubire și de pace.
Dorina Stoica


duminică, 4 noiembrie 2018

Eu cred că mama



(Dorina Stoica)
Nu știu dacă ți-am spus vreodată,
mama este o femeie foarte bogată!
Este scriitoare.
Cărțile ei se vând ca pâinea caldă,
înainte de a fi scrise, înainte de a fi citite.
Mama o să scrie o carte și despre
povestea vieții noastre
și tot mama o va vinde înainte de-a o scrie.
Mama se pricepe destul de bine să plângă
cât e ziua și noaptea de lungă. Este convinsă
că Dumnezeu îi spune despre infernul
care s-a dezlănțuit sau care se va dezlănțui
după un timp între noi.
Tu chiar ai crezut că mama este bogată?
Ea are doar o imaginație atât de bogată încât
descrie cu lux de amănunte toate nopțile acelea
rămase neșterse din amintirea mea,
despre care nu-mi aduc aminte
să-i fi spus vreodată ceva.
Să știi că mama nu-și dorește să fie scriitoare
și nici fiică bătrână de mama centenară
ci doar, o banală soacră,
până ce eu nu mai sunt îndrăgostit până la sânge
de tot ce i se pare că ești tu.
Nu vreau să desființez realitatea cu palavre.
Înainte de a-ți cere să fii iubita mea
am vrut să știi că mama a scris zece cărți
și le-a vândut pe toate înainte de a le scrie.
A făcut acesta așteptând să aibă nepoței
pe care să-i dau în grija ei, mai înainte de a se naște.


luni, 22 octombrie 2018

Şi poeţii construiesc poduri- Vasilica Grigoraș



Cu mai bine de 16 ani în urmă, doctor în sociologie Valentina Teclici şi-a ales ca ţară de adopţie îndepărtata Noua Zeelandă. A scris şi publicat poezie şi proză în România în limba română, a scris în Noua Zeelandă în limba engleză, dar a fost publicată şi în reviste şi antologii din Canada, SUA, Irlanda, Australia, Israel... Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, Secţia pentru copii şi tineret (1993), a Societăţii Poeţilor în Viaţă din Hawke’s Bay (2013) şi a Societăţii de Poezie din Noua Zeelandă (2013). Dacă în lumea literară din România şi Noua Zeelandă este cunoscută ca poetă şi scriitoare, la sfârşitul anului 2016 vedea lumina tiparului primul volum al unei inedite antologii, iar în toamna acestui an (2018) apare cel de-al doilea volum din Antologia „Poetical bridges – Poduri lirice”. Ambele volume sunt în ediţie bilingvă, română – engleză şi au aceeaşi structură internă, fiecare incluzând 12 poeţi din Noua Zeelandă şi 12 de origine română. Cartea apare la Editura Scripta manent, Napier (NZ) şi tipărită în România, PIM, Iaşi.
După editarea volumului 1, am publicat o recenzie în mai multe publicaţii periodice din ţară şi din străinătate, pe suport hârtie şi în mediul online. De data aceasta, voi face anumite consideraţii asupra celui de-al doilea volum.
Valentina Teclici concepe această carte din interiorul poeziei, din inima cuvântului bine rostuit în vers. Aici o întâlnim în postura de antologator, editor şi traducător. Este „amfitrionul” volumului, „invitând la cuvânt” pe „scena” celor 224 de pagini poeţi români, trăitori în România, Australia şi Israel şi din Noua Zeelandă, unii stabiliţi aici din alte colţuri ale lumii (Honduras, SUA, Spania, Serbia). Aşezarea poeţilor în volum este în ordinea descrescătoare a vârstei acestora (unul din Noua Zeelandă, unul din România), după cum urmează: Sonia MacKenzie, Ion Gh. Pricop, Dame Fiona Kidman, Passionaria Stoicescu, Cristine Climo, George Roca, Laurice Gilbert, Vlad Vasiliu, Anita Arlov, Cezarina Adamescu, Angus MacDonald, Dorina Stoica, Jeremy Roberts, Bianca Marcovici, Tim Upperton, Constantin Frosin, Leonel Alvarado, Victoria Milescu, Bryan Walpert, Luminiţa Potîrniche, Gus Simonovic, Ştefan Doru Dăncuş, Maria Munoz, Manuela Cerasela Jerlăianu.
Fiecare autor „recită” tacit, cu „intonaţia” subtilă a scrisului de calitate, trei poeme şi se prezintă pe scurt, oferind cititorilor informaţii despre viaţa şi creaţia sa. Autorii au voci diferite, varii motive de inspiraţie, mânuiesc figurile de stil cu pana inimii, în funcţie de locul naşterii, experienţa de viaţă, educaţia şi cultura acumulată în timp, trăiri şi simţăminte.
Valentina Teclici este o bună cunoscătoare a fenomenului liric, în general şi a operei autorilor români şi a celor neozeelandezi. Pune faţă-n faţă două culturi, aflate la antipozi, nu numai geografic, dar şi literar, găsind liantul cel mai durabil – versul şi emoţia - pentru a realiza poduri trainice. Cartea leagă cu abilitate cele două tărâmuri lirice de înaltă vibraţie, armonioase prin metaforă şi ritm, distincţie şi stil, credinţă şi emoţii împărtăşite cu dragoste. Prin extensie avem imaginea creaţiei literare a generaţiei actuale, care orientează cititorul în lumea specială a poeziei, îl adapă puţin câte puţin cu apa vie a două culturi, acestea curgând lin, limpede şi voluptuos într-un singur fluviu, cu toţii înotând în aceaşi direcţie, ceea ce dă stabilitate podurile propuse pentru construcţie.
Lacătul fiecărui pod se deschide cu blândeţe şi curiozitate pentru a descoperi „vocea” poeziilor atât de personală, distinctă, şerpuind prin labirintul trăirilor. Fiecare autor vine în poezie cu aerul inspirat în ţara de origine, adăugând mireasme din ţara adoptivă. Dar, să purcedem la a prezenta câţiva dintre poeţi:
Sonia MacKenzie, decan de vârstă al poeţilor incluşi în volum este o profundă observatoare a naturii, „Îmi amintesc mişcarea pletelor sălciilor plângătoare/ când adia briza de vest./ Este ciudat cum tot ce-i frumos/ şterge ce-i trist şi urât.” (Cel orb) O pasionată a călătoriilor, în parcurgerea anotimpurilor vieţii îşi creionează cu înţelepciune şi mândrie chibzuită portretul în cuvânt: „Faţa mea este o hartă a drumurilor./ Fiecare rid îmi trezeşte o amintire/ Nu mai pot descifra/ Care moment de fericire/ Ori de tristeţe/ A marcat fiecare rid./ Dar sunt mândră să le port/ Şi să arăt lumii/ Că am trăit.” (Faţa mea)
Fire sensibilă şi, probabil impresionată de tristeţea şi suspinul unui bărbat, empatizând cu acesta, Dame Fiona Kidman ne spune cu gingăşie că, uneori şi bărbaţii plâng: ”Un bărbat mergând pe drum în jos,/ muşchii umerilor lui legaţi/ strâns ca bolovani sub cămaşă,/ un bărbat frumos, solid, tot/ fibră şi putere ... Până/ atunci, nu mai văzusem un bărbat/ plângând... Ceea ce-mi amintesc cel mai intens din acea noapte/ este cât de abundente erau florile/ pe viţele de fructul pasiunii,/ parfumul lor la fel de suprarealist ca şi bărbatul/ plângând şi mergând singur/ pe calea accidentată unde doar/ un copil i-a observat căzătura.” (Bărbat plângând)
Maria Munoz, de origine spaniolă, scrie o superbă poezie de dragoste, întâlnirea bărbatului cu „suflet de marinar”, călător prin lume, devine „cerul” său şi-i „împodobeşte zilele iernii”: Suntem aici, chiar în acest moment/ dăruind totul, cu inimile deschise./ Refugiindu-mă în existenţa ta, respirând respiraţia ta./ Eşti al meu, sunt a ta. Ne iubim. Te rog opreşte timpul!” (Ai venit din depărtări)
Întâlnim în volum şi o pată de culoare, o tuşă de lumină de inspiraţie japoneză, semnată de Christine Climo prin câteva haiku-uri: „după ploaie/ o petală roz de camelie/ se odihneşte, strălucind”. Mergând la o expoziţie de Haiku la Muzeul Otaga, poeta afirmă că: „Acestea erau încărcate cu viaţă într-un halou de simplitate, frumuseţe japoneză şi muzică a anotimpurilor”. Pline de mireasmă şi armonie sunt şi poemele sale.
AnitaArlov încântă inima cititorului cu un poem despre Mona Lisa, observând asemenea pictorului similitudinea dintre picătura care se prelinge pe frunze şi universul dulce curgător care se dizolvă, alunecând tandru pe chipul omului: „uite/ picătura/ pe frunză/ prelingându-se/ întreagă de sus/ pe frunza de jos... // asta poate că înseamnă/ să realizezi/ siguranţa unui astfel de pictor/ care vede/ un cosmos fluid/ tremurând/ între/ buze şi gură/ dantelă şi piele/ piele şi ce e sub ea”. (Mona Lisa)
Citind volumul 2 al antologiei Poduri lirice ne împărtăşim cu Darul nedăruit, creaţie a lui Angus MacDonald, cel care mărturiseşte că „În ceea ce priveşte stilul, îmi place ideea de poeţi de jazz, unde ritmul şi rima se sincronizează, decât să urmeze forme fixe”. Şi, iată poemul său, confirmă afimaţia de mai sus: „Un poem se prăfuieşte/ Ca un cântec îmbătrânind/ Necântat/ Mai bine să-l dăruieşti/ Celor mai buni prieteni/ Decât să putrezescă/ Într-un fund de sertar/ Neiubit/ Necunoscut”. Un adevăr indubitabil.
În opinia lui Gus Simonovic, şi el neozeelandez prin adopţie (venit din Serbia) dragostea este „pâinea” vieţii care, pentru a creşte are nevoie de „drojdie”, de atenţie, de implicare, de răbdare în aşteptare: „Cu inima grea presar drojdia dorului pe aluatul/ timpului. Visând cum mâinile tale rup pâinea/ şi găsesc ascunsă în ea moneda iubirii”. (Drojdie)
Schimbând registrul geografic şi cultural, ne întreptăm spre poeţii români. Ion Gh. Pricop, poetul, prozatorul, eseistul şi profesorul de pe „Uliţa Scriitorului” îşi exprimă în vers dragostea faţă cronicarii neamului. De data aceasta este vorba de Grigore Ureche care a scris cronica românilor de oriunde s-ar afla „Şi te-ai încumetat, boier măria ta,/ oh, ce fruct dulce veninos a putut/ să-ţi rodească mintea, sufletul,/ să spui răspicat că rumânii, câţi se află/ peste tot în lume, de la un loc sîntu/ cu moldovenii şi toţi/ de la Rîm se trag.// Aşa scrib, aşa bărbat,/ tare în vârtute şi Ureche, ca un blând şi vrednic/ Grigore din popor, să ne tot trăiască”. (Cronicar)
Poeta, prozatoarea, traducătoarea Passionaria Stoicescu, cu aproape 70 de volume de autor publicate, onorează antologia Poduri lirice cu poemul „Poezia”, o meditaţie subtilă asupra poeziei, specie a genului liric: „Ea e ruda săracă a soarelui,/ a fericirii/ o zbatere în capăt de nadă....// Ea se măsoară doar în fărâme/ ca fericirea/ pe care altfel n-ai putea s-o suporţi”. Cu o sinceritate debordantă, poeta se confesează cititorului, dezvăluindu-şi starea de singurătate austeră: „Sunt singură şi mi-e greu –/ Mă privesc într-o oglindă pătată;/ Parcă-s eu şi nu-s eu/ Femeia asta mirată/ Femeia asta ne-ncrezătoare/ Că iubirea i-ar mai putea face bine.../ Unde-i îngerul să-i pot cere/ Să mă apere de eroare,/ Să mă ocrotească de mine?” (Aureola)
Românul australian, George Roca, scriitor, poet, actor, editor, jurnalist evadează din viaţa reală, în care timpul aleargă grăbit; deşi înconjurat de toate ale lumii, reuşeşte să se regăsească în chip minunat întru poezie: „Când m-am întâlnit cu poezia/ Aceasta mi-a deschis larg braţele/ Şi m-a mângâiat pe creştet!” (Evadarea) Înţelege că îmbrăţişarea a fost de ambele părţi de un real folos, atât pentru poet, cât şi pentru creaţia sa lirică, bucurându-se: „în fiecare dimineaţă/ când mă trezesc, mă bucur/ mă bucur că e soare/ mă bucur că e înnorat/ mă bucur că trăiesc”. (Mă bucur) Şi aceasta, pentru a trăi în armonie cu universul, ceea ce ne îndeamnă şi pe noi.
Un nume de rezonanţă în arta spectacolului, în cultura şi literatura română este Vlad Vasiliu. Co-autor al antologiei cu un poem închinat femeii: „Femeia aceasta e Mama mea;/ Această femeie-i Soţia mea;/ Copilul aceste mi-e Fiica:/ Credinţă, / Iubirea,/ Speranţa!” (Mărţişor) şi o poezie religioasă, intitulată Spovedanie („Ego sum qui sum”): „Doamne” (Ecce homo!)/ Am ucis, am furat,/ am fost desfrânat,/ strâmb am jurat./ Părinţii nu i-am cinstit,/ în ziua sabatului am muncit,/ femeia aproapelui am dorit.// Am muşcat, doamne, fructul acela din pom/ şi, iartă-mi păcatul trufiei,/ încă sunt mândru că mai pot fi OM.” Femeia şi credinţa, două teme extrem de generoase, deloc facile, dar asigură liniştea celui care le caută, le înţelege şi le iubeşte.
Prezenţa poetei, eseistei, scriitoarei Cezarina Adamescu în Poduri lirice aduce un plus de valoare prin profunzimea poemelor sale; dacă la prima vedere sunt triste, eul liric mergând la braţ cu singurătatea, cu tristeţea, în momentul în care apare inspiraţia, trăirile şi emoţiile îmbrăţişează fiorul lirismului, descoperind lumina: „Cu fiecare carte/ cobor din viaţă în moarte./ Din acest imens Nimic,/ iată, sunt şi eu părticică.” (Simultan) „Nu vă miraţi”/ Bucuria mea e tristeţea, / aşa cum spunea Cioran,/ amarnică bucurie – spun eu./ O-mpart cu Singurătatea/ sora mea de aici şi de dincolo.// Cea de a doua fiinţă din mine surâde/ în timp ce eu plâng./ Ea e lumina cuvântului.” (Sora mea de aici şi de dincolo)
Întâlnim la Dorina Stoica o poezie religioasă de calitate, plină de pioşenie şi smerenie. Evlavia şi harul creaţiei autoarei au fost răsplătite prin mai multe premii la nivel naţional. Prin credinţă, ne spune poeta, se „Umple cu lumină goluri din inimi,/ poartă universul pe umeri/ ca şi cum ar duce un sac de grăunţe la moară,/ are ochii umezi, blând melancolici,/ sufletul ascunzătoare de fluturi şi flori, / raiul patimilor pe drumul Golgotei”. (Dincolo de aparenţe)
O frumoasă împletire de dorinţi, de simţiri şi trăiri ale îndrăgostiţilor întâlnim în poezia lui Constantin Frosin, intitulată deosebit de sugestiv Vise frumoase. O, Doamne, cine nu visează la dragoste adevărată? Cine nu-şi doreşte împărtăşire prin iubire? Cine nu-şi simte fiecare moleculă din trup şi suflet plină de fiorul iubirii atunci când întâlneşte persoana hărăzită? „Firele trupului visează/ Strânsă împletitură cu ale tale,/ Plâmânii mei îţi trag parfumul/ Ca unei subţiratici flori de îmbătat fiinţe./ Urechile, nu sunete de flaut/ Ci tandre muşcături aşteaptă.”
Poetul, prozatorul, eseistul, editorul Ştefan Doru Dăncuş, cu modestie, cum rar mai întâlnim în zilele noastre consideră că: „nimic din ce spun nu e mai mare/ decât o furnică./ ea adună literele mele mici le depozitează/ îi vor fi hrană la iarnă./ din obrăzniciile mele îşi face piloni/ de susţinere pentru coridoarele minţii. (Singurul cerşetor sărac) Citind din scriitura sa, pot spune că este deosebit de profundă şi consider cu poetului îi stă bine şi când se alintă, numind creaţiile sale „literele mici” şi „obrăznicii”, acestea fiind daruri de mare preţ ale sale, o încântare pentru publicul cititor şi ingrediente solide care contribuie din plin la construcţia Podurilor lirice.
Prin translarea cărţii din engleză în română şi din română în engleză, Valentina Teclici confirmă o veritabilă cunoaştere a celor două limbi şi certe abilităţi de traducător. Se spune că poezia este ceva „ce nu poate fi tradus”, Valentina Teclici a reuşit să facă acest lucru într-un chip minunat.
Volumul are o coloratură cosmopolită şi este o mostră fină şi adâncă de multiculturalism. Lectura acestei cărţi deschide orizonturi noi spre lirica universală. Filonul emoţional al cărţii este dat de bătăile inimii la frumos ale fiecărui autor şi dăruit cu dragoste cititorilor. Înnobilează mintea, îmbogăţeşte cunoştinţele şi mişcă în profunzime sufletul celor însetaţi de poezie şi cultură. De aceea pot afirma că iniţiativa Valentinei Teclici de a publica o asemenea antologie este un proiect viguros, benefic pentru noi toţi.
Felicitări Valentinei Teclici şi co-autorilor!
Recomandăm cu bucurie cartea pentru lectură!


miercuri, 17 octombrie 2018

“Cei 7 ani de acasă” nu trebuiesc făcuți la fără fregvență!



Pe vremea copilăriei, când tata era cel care muncea, iar mama casnică cea care creștea 3-5 sau mai multi copii, educația se mai făcea și cu nuielușa. Auzeai adesori spunându-se că „bătaia e ruptă din Rai”. Nu am crezut nici atunci și nu cred nici acum că bătaia poate educa o ființă înzestrată cu rațiune. Acesta este și motivul pentru care nu-mi amintesc să-mi fi lovit vreodată fiul care a făcut desigur, ca orice copil ori tânăr multe, multe pozne ori ne-a pus în situații limită când a trebuit să-l ajutăm pentru a ieși dintr-o încurcătură ori a depăși o dificultate. Spre deosebire de mama care ne-a vegheat atent fiecare pas, noi am lucrat uneori și câte 12 ore, fiind nevoiți să lăsăm copilul în grija unor educatori de la căminul de zi, unde l-am dus de la vârsta de doi ani. Altfel spus, am fost părinți de duminică și de concediu! Totuși, nu am neglijat să-i dăm o educație corectă, altfel spus să beneficieze de cei 7 ani de acasă! Atât noi ca famile cât și colectivitatea (cămin, grădiniță, școală) l-au învățat să salute, să spună mulțumesc, să respecte persoanele adulte, să nu fure, să nu fie violent și să aibă compasiune pentru cei neajutorați, să-și respecte părinții și dascălii.
Deși atunci când au avut loc evenimetele din 1989 copilul era la vârsta pubertății iar noi părinții treceam printr-o perioadă de incertitudini determinate de schimbările lumii în care ne-am format și apoi maturizat, întoarsă pe dos peste noapte, am încercat și am reușit să rămânem oameni demni și părinți corecți. Valorile în care noi am crezut cu tarie  (disciplina, cinstea, moralitatea, corectitudinea, decența), nu au mai fost la loc de cinste, așa cum erau până atunci.  Ne-am străduit să menținem același nivel de educație, conștienți fiind că indiferent cum vor fi timpurile este crucială educația din familie.
Dragoste nu a lipsit niciodată, poate uneori a fost în exces, copilul simțindu-se protejat, în siguranță, acceptând de bunăvoie regulile de comportament nu impuse ci însușite prin exemplul pe care noi înșine i l-am oferit.
Recompense materiale au fost din belșug căci ne-am străduit să nu-i lipsească nimic și atunci când erau vremuri de criză cumplită. Atenți la înclinațiile pe care copilul le-a manifestat, încurajându-l să le dezvolte ori să le abandoneze dacă nu se mai regăsea în ele.
I-am oferit suportul material îndestulător în perioada de studii lăsându-i însă și libertatea de a-și alege un alt drum atunci când cel spre care noi l-am orientat s-a dovedit a nu fi pe placul său. Din umbră am urmărit anturajul, viciile le-am semnalat din timp făcându-l să înțeleagă că acestea îi pot distruge viața chiar înainte de a o începe. Ușa casei a fost larg deschisă prietenilor astfel încât să avem posibilitatea de a ști cine sunt ei și cum se comportă.
Nu știu dacă am fost cei mai buni părinți, sunt convinsă că există alții cu mult mai eficienți dar, pot spune cu certitudine că ne-am făcut datoria. Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă la rândul nostru nu am fi avut părinți credincioși, care au cunoscut dar și respectat atât legile divine cât și cele ale societății, ce ne-au format să devenim adulți educați, responsabi și morali. Nădăjduim că se va perpetua aceiași bună educație și asupra generației următoare. Și dacă este așa nu avem motive a ne teme că în viitor se va trăi haotic, primitiv și brutal!
Toată această pledoarie pentru o educație sănătoasă am făcut-o pentru a  sublinia ideea că o societate în care părinții, școala și societatea nu sunt indifernți la educația copiilor nu  poate fi sortită pieirii.
Asistăm astăzi la o degradare vizibilă a ideii de familie, o mare lejeritate în ceea ce privește pregătirea pentru viață a tinerilor vlăstare, o degradare a respectului pentru mama, familie, țară. Părinți care pleacă în alte țări pentru a câștiga bani lăsându-și copiii în grija bunicilor fac un mare deserviciu viitorului nu numai al copiilor lor, dar și a celor ce vor veni de pe urma lor. Chiar dacă acestor copii nu le va lipsi nimic din cele materiale, lipsa părinților, chiar și a unuia singur va face răni grave în sufletul lor îi va destabiliza emotional și afectiv, dezorientându-i, vor crește ca niște oameni fără țară, fără identitate clară.
Din păcate societatea actuală se îndreaptă într-o direcție pentru mulți îngrijorătoare oferind poate prea multă libertate prost aplicată, prost înțeleasă.
Călătoresc cu mijloacele de transport în comun și mi se întâmplă adeseori să mi se ofere locul atunci când este aglomerat. Coeficentul de educație devine atunci vizibil pe grupe de vârstă! Arareori fac aceasta tineri până în 20 de ani. Concluzia se trage singură!
Acum când sunt la pensie și port de grijă mamei care este trecută de 90 de ani îmi pun tot mai des întrebarea: dacă Dumnezeu îmi va da mie și soțului ani mulți, fiul pe care l-am educat asa cum m-au educat și pe mine părinții va respecta porunca a cincea ce spune “Cinstește pe tatal tau si pe mama ta, ca să-ti fie bine și să trăiești ani multi pe pamântul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (les. 20, 12)?.
Desigur, nu depinde totul de noi, deoarece sunt direcții ce vin din alte conjuncturi europene sau chiar mondiale, însă sănătatea unei națiuni, a unei comunități mai mari sau mai mici, depinde până la urmă de ...”cei 7 ani de acasă”!
Și pentru că scrierea acestor cateva rânduri m-a întors în timpul copilăriei mele cu o mama harnică, rupătă de muncă și un tată sever până la duritate, voi adăuga acestui text un poem scris prin ceața unor lacrimi de aducere aminte!
Maci și albăstrele i se închinau
Pe bătăturile din palmă munca i-a desenat  o casă din chirpici
și o grădină cu pomii fructiferi, flori și butuci de vie nobilă.
spatele are acum forma dealului cu fântâna în care s-a înnecat cerul,
de unde căra apă.
cele două găleți ruginite udau marginile cărării.
în fiecare dimineață de vară,
maci și albăstrele o așteptau îmbobociți, ca să-i înflorească.
tata o înjura când era acasă, de zeci de ori
pe zi. mama gândea “Doamne Iisuse Hristose, miluiește-mă”.
uneori o “mângâia” cu palma grea, nu din răutate,
ci doar ca să nu uite că el este cel care aduce banii în casă.

noi trei stăteam, la răcoare vara.
jucam țomanap-ul cuvintelor din ziarele puse în geamuri.
dejghiocam porumb, scărmănam lână și strujeam pene,
pe rând citeam tare din carțile lui Joules Verne, iarna.
mama nu avea timp de mângăieri sau vorbe drăgăstoase.
“copiii trebuie sărutați doar în somn,
iar bătaia e ruptă din rai.”
asa citea ea în cartea lui makarenku.
eu primeam cel mai des, bucățele din zdreanța aceea de „rai”
de fiecare data, în gând îmi propuneam să nu-i mai iubesc.
uitam însă când căpătam două cuburi de zahăr cubic, în plus.

baiatul acela, doi ani la rând repetent,
pe brațe și piept își tatuase numele meu într-o inimă însăgetată.
nu făcea nimic rău, ducea doar servieta cu viitorul meu în ea,
când mă conducea de la școală până aproape de casă.
tata avea o curea pe care își ascuțea briciul de bărbierit.
era groasă, lustruită pe o parte și aspră ca el, pe cealaltă.
“iubești?” m-a întrebat într-o seară când a adus mobila de bucătărie,
bufetul și masă cu planșetă pentru colțumași.
Am șoptit: „nuuu” iar în gând am țipat: „nu da, tată, nu da!”
cureaua a mușcat din  carne mai sus de genunchi.

tata și-a găsit o gazdă ieftină undeva, în cer.
mama e din ce în ce mai copil.
nici un copil nu crede că bataia e ruptă din rai.
DORINA STOICA.