Omule!

Oprește-te din drumul pe care mergi grăbit
și pune-ți întrebarea “ești oare împlinit?"
Ce lași când treci prin viață, în fugă ori tiptil?
Ai construit o căsă, ai crescut un copil,
ți-ai respectat părinții, ai ajutat un om,
ai făcut o fântână, ai plantat un pom,
ai învățat carte, ai pus un ban deoparte,
ai făcut o bucurie unui singur om sărac,
i-ai făcut oare lui Dumnezeu pe plac?
Ai semănat o floare și i-ai pus zilnic apă,
ai dat măcar odată în țarină c-o sapă?
Ai spus doar adevarul sau mereu ai mințit,
ai ținut minte răul și l-ai tot amintit?
Îți pleci zilnic fruntea smerit în rugăciune
și dai apoi pe seară unui sărman o pâine?
Ai îngrijit mormântul cuiva ce nu mai este,
îl poți oare ierta pe-acel ce-ți tot greșește?
Ai dat ultimul ban din casă unui necunoscut,
fără să-ți pese însă cu banii ce-a făcut?
I-ai dat celui sărac haina cea mai bună,
ori te-ai lipsit vreodată de leafa pe o lună
să oferi o masă orfanilor în ziua de Crăciun?
Spune-mi omule, poți fi oare atât de bun
încât să plângi de bucurie când altu-a câștigat
luând premiul cel mare, iar tu fost picat?
Ți-ai învățat copilul să facă sfânta Cruce,
la moarte pentru Hristos te-ai putea duce?
Îți poți iubi dușmanii, ori poți să nu-i urăști?
De le-ai făcut pe-acestea, ce fericit OM ești!
Ai venit cu-n rost pe lume, degeaba nu trăiești!Dorina Stoica

« Timpul incompletitudinii, combătut prin dragostea cea mai pură de semeni » de Angela Nache Mamier

Angela Nache Mamier - poet

Dorina Stoica : volumul de poezie « Timpul ce îmbătrânește în mine »(Editura Grinta 2018)

Autoare a mai multor cărți de poezie, de proză, note de lectură și articole diverse, prezentă în peste 17 antologii, Dorina Stoica născută în anul1952 se recompune poetic tardiv în stil optzecist, cu creațiile din cărțile : Pâinea lui Bragi (EdituraParalela 45 -2016) si cu acest volum ce poartă titul Timpul ce îmbătrânește în mine (Grinta 2018). 
Cu frenezie dar și cu nostalgie, dând semne de talent nativ încă de pe băncile Liceului Gheorge Roșca Codreanu din Bârlad când a debutat, ea se individualizează printr- un spirit caustic pe alocuri, autoironic și ironic dar și sentimental, pe un fond actual solid, de religiozitate autentică, uimindu-și în aceste două cărți mai sus amintite, cititorii obișnuiți cu alt fel de scrieri ale ei. O carte rasfoită cu plăcere, curiozitate si interes, pentru că am asistat în direct la această transformare curajoasă, spre textul cu accente angajate, sociale coabitând cu intimismul, meditația religioasă, biografismul personal, călduros și generos. 
Cartea asumă cu tristețe, sacrificiul unei generații, tinută în frâu de cenzură, de ideologia unei politici proletcultiste. Rescrie, dezabuzată, indiscutabilele drame traite, cu consecințe brutale ://Șase-zeci și șase de ani de zile/ și de cuvinte, ca șasezeci și șase/ de secunde au trecut/ monitorizată de Dumnezeul despre/ care nu se preda nimic în școală./ Pe limba cu graiul de lemn,/ cuvintele erau/ ale celor ce ne hrăneau cu/ alimente raționalizate, pe cartelă,/ ca să putem construi o/ țărișoară rotundă,/ transfăgărășeană și transalpină/ cuminte, cu păduri virgine/ și ape minerale curate, nepoluate,// ( Cuvintele mele erau), sau //Pensionari încremeniți în timpul lor,/ în fiecare an pe 26 ianuarie merg/ la Cimitirul Ghencea, cu speranța/ că Ceaușescu s-a făcut sfinte moaște.// (Clemență divină) 
Uneori lecțiile de morală sunt simple, aproape pedagogice, scrise parcă în fugă, mai era pe alocuri nevoie de lucru pe text, dar Dorina Stoica are un talent uimitor si multe din poemele din carte m-au convins de aceasta, prin mesaj si emotii transcendente . Tema maternității, a condiției feminine neobovarice, a cuplului (singuratate în doi !), a timpului care trece, a batrâneții ineluctabile, destinul poetului, a fi ori a nu fi scrib, la ce bun … ? In multe dintre poeme, amintirea are greutate și se transforma în poezie . // Pe bătăturile din palmă munca/ i-a desenat o casă din chirpici/ și o grădină cu pomi frunctiferi,/ flori și butuci de vie nobilă./ Spatele are acum forma dealului/ cu fântâna în care s-a înnecat cerul,/ de unde căra apă./ Cele două găleți ruginite/ udau marginile cărării./ În fiecare dimineață de vară,/ macii și albăstrelele o așteptau / îmbobociți, ca să-i înflorească.//, sau din același poem //Băiatul acela, doi ani la rând repetent,/ pe brațe și pe piept tatuase numele meu/ într-o inimă însăgetată/ Nu făcea nimic rău,/ îmi ducea doar servieta cu viitorul în ea,/ când mă conducea de la școală/ până aproape de casă.//( Macii și albăstrelele i se închinau ) 
Fără poezie viata îi este gri, imposibilă! //Poezia mea este o creatură/ ce umblă aiurea prin casă, prin pod, prin beci/ Se ține scai de mine ca o umbră,/ ca o umbră a umbrelor/ ce umbrește toate umbrele/ umbrelor.//(Poezia ca o umbră) Neocotidienistă, poeta aplică malițios rețeta poemelor concrete, dar suflul emoției este prezent și acesta nu poate fi mimat, ori copiat . Exemplific://Ne-am urcat fără bilet în tramvaiul 45,/ am deschis cu pila de unghii/ Cutia Pandorei, traversam pe roșu/ până ce iarna năvălea peste noi./ Desenam inimi însăgetate/ pe zăpada viscolită de ani,/ de fierbinte ce eram/ încălzeam blocul acela cenușiu/ ce avea piese de mobilier/ calorifere reci din fontă./ Eram vinovați de copacii înfloriți în februarie.// (“Eu și jumătatea mea de viață “). Un temperament generos, uman, această dragoste iriga cotidianul anost, îl purifică prin poezie. Cu un anumit simț al autoironiei, autoarea este ca niciodată în serviciul libertatii de expresie, contestatară, rezistentă la timpurile de ieri, dar mai ales de AZI. Politica de azi este alienantă, este o junglă strivitoare de oameni, însă posibilă momentan datorită clemenței divine. //Dumnezeu stă la o masă./ Are degetul arătător îndreptat/ spre butonul roșu, dar nu-l apasă !// (Clemență divină) 
Biografismul ocupa un loc important în carte ; //În fiecare noapte puse la presat/ între cer și iarbă ea, eu și luna./ Stăm pe băncuță/ lângă tufele de regina nopții./ La picioarele noastre teama se gudură./ De la un timp/ nu mai vrea să intre în casă./ Aude peste tot trosnituri, vede în oglinzi/ îngrămădite o mulțime de lucruri/ și oamenii care nu mai sunt.// (Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea) O tema, cea a unei mame, vârstnice, devenită fortăreața poetei, un suflet frumos, devenit un înger pe pamânt. Cuvântul « mama » având o semnificație plina de ințelesuri nobile. Aceasta mamă-copil, este într-un raport fuzional cu fiica, se suportă reciproc, se sprijină reciproc, se tin de mâna și avansează în necunoscut, dar mai sudate ca oricând, pentru a domina spaima de a fi … teama de Moarte ; Din ochii verzi ai mamei, poeta culege florile puterii, curajul de a-și împlini destinul poetic ce i-a fost se pare frânt în tinerețe, tot de mamă ! 
Conditia feminina este abordată asisderea, destul de cenușie, bovarica, nesatisfacută pe deplin: //Eu doar încerc să nu mușc/ de foame din mărul oprit./ Spre propria-mi sihăstrie/ pornesc împreună cu mine./ Am de făcut drum lung./ Cobor dintr-o închipuire,/ mă urc în alta.//( Libertate), ori //…pășește / aplecată de parcă ar căra/ tristețile de-o viață / cu ea./ Să nu-i dai de pomană/ și nu o ajuta !/ Femeia locuiește de mult/ în lumea sa./ S-ascunde prin biserici,/ e-o umbră mergătoare./ Nu-i arsă de soare,/ nici udată de ploaie/ nu are masă,/ casă,/ familie,/ nici nume,/ căci a uitat-o moartea/ de mult aici în lume.// ( Femeia cenușie) În carte este prezent Dumnezeu , într-un mod discret de astă-dată dar firesc precum respirația și deloc surprinzător pentru acei care o citesc. Chiar dacă nu este o feministă declarată în poezia sa, Dorina Stoica este solidară condiției femeii contemporane expusă violenței domestice // Peste prag noapte/ în formă de cruce, vertijuri,/ găuri negre,/ stele verzi./ … Ce de ghiocei au înflorit !/ Să nu mă-ntrebi mamă/ de ce sunt roșii.// ( Să nu mă-ntrebi, mamă!), într-o societate în care protecția omului este aproape formală. Ea, femeia de azi e lucida, //…spăl, calc, dau cu aspiratorul./ Sunt femeia robot./ Nu mă satur niciodată de somn./ Dorm în timp ce-mi fac rugăciunea de seară.//(Continuitate), stie ca nu poate conta pe nici un Prinț din vreo poveste ci doar pe libertatea din lăuntrul ei ://În fond, scopul vieții nu este să fii/ fata babei sau a moșneagului, nici să găsești punguța cu doi bani,/ ci libertatea dinlăuntrul tău.//(Libertate) 

Poezia scrisă de Dorina Stoica are câteva caracteristici distinctive în peisajul liric de azi, deși își duce traiul departe de capitală, într-un oraș de provincie, are trăsături și motive comune cu poezia contemporană, un aspect demn de laudă.

Angela Nache Mamier - Franța
- poetă membră USR -

Două pamflete

Românul este un om sănătos și oarecum voios!

(pamflet)

Toamna asta a venit parcă prea repede după o vară aiurită, ori prea ploioasă, sau prea fierbinte, dar cu siguranță extrem de grăbită să plece în țările calde. Pe la noi prin Moldova frigul nu vine niciodată singur, ci cu niște vântoase, ploi mohorâte și mai ales cu afurisitele de dureri reumatice. De dimineață și până seara, mai ales în weekend când se zorește tot bugetarul-gospodar să culeagă o viișoară, să facă o zacuscă, ori să pună niște gogonele la murat, cele câteva salvări din  dotarea Spitalului Municipal fac “niiino, niinoo, ninooo” cât le ține alarma, parcă special să bage frica în toți cardiacii din oraș și din comunele limitrofe!

Dar iată că necazul cu salvarea ne-a lovit și pe noi într-o după-amiază de vineri, eveniment, ce a scos din amorțire o jumătate de stradă (mai ales pe doamnele pensionare-octogenare) care auzind-o au uitat de ardeii puși la copt, de laptele pus la fiert de grija nurorii ori a ginerelui și au ieșit urgent pe la porți, ori s-au așezat la pânda în spatele porților să vadă  la cine s-a oprit “piaza   rea”, taman în zi de post. O fi ea “piază-rea” dar  fără s-o chemi, de-ar fi să mori de zece ori, nu te va primi la consult vreun medic (din puținii care nu au plecat si ei prin țările calde), decât după un timp de așteptare suficient ca să mori și să-ți facă neamurile parastas de șapte zile. 

Astfel, am ajuns noi, două “mămăițe” vorba unui infermier “tânăr și neliniștit” care, de când s-a angajat la urgențe (pesemne) visează ca, toate puștoaicele blonde din târg să-și rupă ceva, măcar vreun degețel, măcar o unghiuță, ori să li se pună vreun cârcel pentru a veni la UPU ca el să le urce, cu brațe vânjoase, în mașina urlătoare-salvatoare. Dar cum media de vârstă a celor atinși de tot felul de suferințe cronice este între șaizeci și o sută de ani, tot urcă în salvare de când s-a angajat doamne anchilozate ce seamănă cu străbunică-sa de la Tuchilați ori cu bunica de la Fundul Văii. Asta îl deprimă oarecum, iar simțul estetic se revoltă, dar rezistă. Serviciul e serviciu și basta! Că doar nu puțin i-a costat pe părinți “să-i pună pâinea și cuțitul în mână” în vremurile astea când e atat de greu să ai un serviciu.

Cum nu prea le am cu mersul pe la spitale, că eu mi-s dusă mai mult la biserici și mănăstiri, am făcut cunostință cu un concept modern (sic) numit ambulatoriu (UPU!) de investigare urgentă a suferințelor poporului în tranziție, spre sezonul rece despre care nu s-a plâns nimeni până la mine, care am un obicei neo-comunist de a tot lua atitudine. Și chiar de s-ar fi plans cineva, nu s-ar fi schimbat nimic!

După o scurtă conversație despre motivul vizitei în acest loc “minunat” (unde nu le-ai dori nici dușmanilor să ajungă), ni s-a recomandat să luăm loc pe unul din paturile acoperite cu cearșafuri de unică folosință și să așteptăm să ne vină rândul.

Și uite așa trec ore, ore, și iar ore iar numărul celor care asteaptă să afle ce boli au, rămâne aproape constant, între șase și opt, plus însoțitorii, de la nici unul, în sus. Beții investigati medical, ca să treacă mai ușor orele lungi de așteptare urmăresc traseul muștelor, nici acesta în număr prea mare căci, nici lor nu le place toamna. Insectele stau minute în șir de parcă ar fi în transă, prin anumite locuri alese după criterii doar de ele știute. Din când în când auzi bâzâitul enervant a vreunui țânțar mai slabănog decât astă vară, dar la fel de înfometat ca orice țânțar ce se respectă.

Oarecum cârcotașe, noi astea două bătrânele a trebuit să recunoaștem că în salon caloriferul era cald, la grupul sanitar curgea apă călduță și erau niște foi de caiet ce puteau înlocui la nevoie hârtia igienică, iar a țigară nu a mirosit decât odată, pe la ora cinci dimineată, când garda parcă nu se mai termină și este absolut necesară o cafea, iar țigara la cafea e precum sarea-n bucate!

Noaptea a trecut până la urmă, mama a fost luată și dusă la mai multe cabinete, i s-au făcut o mulțime de investigații, analize, toate gratis. Nu a murit nimeni, slavă Domnului și iată-ne la ora opt dimineață la ușa cabinetului de neurologie unde au ajuns toate fișele celor ce și-au petrecut noaptea în ambulatoriu, așteptând verdictul și diagnosticul.

Când am intrat (mare minune că mi s-a permis să intru și eu, însoțitor legal al unei persoane foarte vârstnice și cu handicap), am aflat că mama la nouăzeci și trei de ani are o sănătate demnă de invidiat, ceea ce le doresc și celor de la urgență și prin urmare va trebui să mergem acasă, că mai avem mult de trait (în special mama, că despre ea e vorba). Recomandarea a fost să ia niște calmante pentru durere și să nu mai chemăm salvarea, că sunt o mulțime de oameni cu adevărat bolnavi. Această veste bună ne-a bucurat în egală măsură, atât pe mama, cât și pe mine, care însă nu prea am știut încotro s-o iau ca să aflu ce pot face să-i alin cumplita suferința ce o chinuia, exact la fel de tare ca în ziua precedentă când am poposit la urgențe.

Până la urmă mi-a venit ideia salvatoare de a merge la un cabinet particular. Acolo, boala ce o chinuia a fost descoperită imediat la o privirea atentă și i-a fost recomandat un tratament adecvat în urma căruia într-o săptămână mama s-a făcut ca nouă și cred că va trăi până la nouăzeci și nouă de ani, dacă nu și ceva peste…

Prin urmare, românul este un om sănătos, longeviv și oarecum voios! Numai să-l ferească Dumnezeu să ajungă pe la UPU. (Dorina Stoica)

Ce țară avem, ce țară!

(Pamflet)

Cum ninsoarea și viscolul s-au mai potolit, m-am echipat de iarnă și am purces la drum, la județ. Că deh, centralizarea bat-o vina, ne pune pe drumuri când e mai bine de stat în casă, la căldură! Și cum pentru trenul InterRegio (nici nu se putea altfel) a fost anunțată o întârziere serioasă, mi-am luat inima în dinți și am mers în autogară să călătoresc într-un "sicriu mergător", care se mai numește și microbuz. Am rău de mașină dar, distanța fiind doar de o oră, m-am gândit că nu vor fi probleme. Pe la Crasna însă s-a urcat o domnișoară blondă, ce răspândea un parfum ceva între dtt și otravă de muște. Din toate locurile libere din mașină, doar cel de lângă mine i-a fost pe plac. În timp ce butona iPhonul îmbrăcat cochet într-o carcasă roz sidefată cu urechiușe sidefate, eu dădeam de ceasul morții. Îmi venise răul acela de mașină!

În sfârșit, am ajuns în capitala de județ, galbenă ca turta de ceara dar vie și am coborât din "sicriul mergător"oprit exact lângă o ghețușcă lustruită ca la carte, de niscai copii aflați în vacanță prelungită. Am căzut, desigur amețită cum eram!

Mare noroc să nu fii înalt când aluneci pe gheață!

Prin urmare, am ajuns la un taxi dusă "de aripi" de doi bărbați zdraveni (la care nici nu le-am mulțumit). După ce m-am dezmeticit și i-am spus soferului unde merg am remarcat mirosul de țigară. L-am privit pe șofer care tragea cu sete dintr-o țigară abia aprinsă. Nu i-am spus nimic de teama că mă va lepăda în nămeți, dar îmi venea să-i dau cu geanta în cap. După terminarea țigarii a închis geamul devenind brusc grijuliu pentru client. I-am spus aproape leșinată să nu închidă geamul că mă simt foarte rău și cum desigur bănuiți s-a supărat, mi-a spus să fiu mulțumită că m-a lăsat să urc în taxi, că i-a fost milă de căzătura pe gheață, altfel nu accepta cursa. La destinație mi-a luat prețul dublu, motivând că e cod portocaliu și prețurile sunt mai mari. Am avut neispirata idee să merg tot cu un microbuz și la întoarcere! Numai ce a ieșit din autogară mașina că ne-am trezit într-un munte de zăpadă, proaspăt adunată de pe carosabil. Am scuipat în sân, mi-am făcut o cruce mare și m-am mai uitat odată în telefon, să mă conving că 13 e abia mâine, apoi am spus în gând : "ce țară avem, ce țară!" 

DORINA STOICA (12 ianuarie !)

http://www.b-o.ro/Emisiuni-2498-Media_TV_-_De_vorba_cu__Invitat_Dorina_Stoica_-_poet__17_Decembrie_2018.html

De Crăciun nu ai voie să:

Fii nefericit.
Să fii sărac.
Să fii singur.
Să cazi în depresie.
Să cazi pe gheață.
Să chemi salvarea.
Să plângi.
Să încui ușa.
Să ucizi.
Să mori.
Să-ți fie foame.
Să-ți fie frig.
Să nu te bucuri.
Să nu asculți colinde.
Să nu ai prieteni.
Să nu primești daruri.
Să nu dăruiești.
Să nu mergi în vizită la rude.
Să nu ai rude.
Să nu împodobești bradul.
Să nu ai brad.
Să nu tai porcul.
Să nu ai copii sau nepoți.
Să nu-i iubești pe toți.
Și totuși!
Câți oameni sunt nefericiți, singuri, căzuți în depresie, câți cheamă salvarea, câți plâng și câți stau în spatele ușilor încuiate? Câți mor de foame, de singurătate, de dor, nu au bucurii, nu aud colinde, nu au prieteni, nu primesc daruri, nu dăruiesc, nu merg în vizite, nu au rude, nu-i vizitează nimeni, nu au brad, nu taie porcul, nu iubesc pe nimeni, nu-i iubește nimeni...(Dorina Stoica)