"Armata și biserica - onoare și credință"

 Cu doar câteva zile înaintea sărbatorii Floriilor ( Intrarea Domnului în Ierusalim), după mai bine de cinci săptămâni de post și de rugăciune, astăzi 2 aprilie ne-am bucurat preț de aproximativ o oră și jumătate de un spectacol de muzică psaltică și poezie religioasă la Cercul Militar din Barlad. Activitatea a fost organizată de domnul maistru militar Ursu Lucian responsabilul acestei instituții de cultură.

Publicul numeros ce a umplut sala spațioasă a instituției de cultură dovedește încă odată că bârlădenii noștri sunt iubitori de manifestări culturale laice dar și religioase.

Spectacolul a fost deschis de copii de la Cercul de teatru al Cercului Militar. Aceștia au recitat poezii din cartea de poezie religioasă “Când nu te iubeam” de DS.

Un discurs interesant a ținut preotul militar al Garnizoanei din orasul nostru  despre conlucrarea dintre armată și biserică de-a lungul istoriei menținută și în prezent.

Revărsre de har a fost evoluția corului “Anastasis”  al bisericii Sfânta Ecaterina alcătuit din credincioși și credincioase cu aptitudini muzicale remarcabile dirijat de o distinsă doamnă profesoară de muzică, ce au interpretat patru cântari psaltice. Lăudabilă preocuparea preotului paroh Giușcă Petru pentru antrenarea mirenilor din parohie și la astfel de activități! Printre coriste am zărit-o și pe doamna preoteasă și m-am bucurat că în Bârlad sunt bisericii unde domnește armonia, dragostea creștinească și se cultivă frumosul spiritual.

Despre smenificația apropiatei sărbători a Învierii Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos ce va urma după Saptămâna Patimilor, ultima saptamana de post pentru noi ortodoxii, o perioadă de pocăință, de rugăciune și de aplecare spre cele plăcute lui Dumnezeu, de iertare și de împăcare, a vorbit părintele Giușcă Petru.

Tineri, cu voci formate special pentru muzica liturgică și psaltică, frumoșii, talentați cântăreții de la bisericile din Protopopiatul Barlad au interpretat câteve (noi spectactorii am fi vrut mai multe!) melodii ce au făcut spectatorii să aplaude îndelung.

Elena Varlam a spus câteva cuvinte despre volumul antologic de poezie religioasă ( „Când nu te iubeam” edit Pim 2015) ce-mi aparține din care s-a făcut selecția poeziilor din spectacol. A recitat poezia “Rugăciune”  în felul său incomfundabil, ce încântă de fiecare dată publicul. Dar nu numai modul de interpretare este impresionant la Elena Varlam ci și vestimentația în stil popular ce ne amintește că „tot ce-i românesc, nu piere”.

„Nu știu Doamne ce să-ți cer” e titlul poeziei recitate de o fetiță de-o șchioapă de la Cercul de teatru  de pe lângă Cercul militar, atat de frumos încât parcă nu-mi venea să cred că este scrisă de mine. Poetul scrie o poezie dar cel care îi dă viața este recitatorul!  Mi s-au umplut ochii de lacrimi!  Îți mulțumesc Doamne că prin mine ai  trimis spre suflete nevinovate de copii cuvintele Tale!

 „Nu știu, Doamne ce să cer./ Aș vrea lunca înverzită,/ o lume mai fericită,/ oamenii buni, cuminți,/ mamele să nască sfinți”

Am citit poezia dragă mie “Te caut”. De ce aleg de fiecare dată să-mi citesc poeziile și nu să le spun pe derost? Ei bine o poezie odată publictă are o formă fixă pe care trebuie să o respecte oricine o recită, chiar și autorul.

In încheiere s-au adus mulțumiri celor ce au făcut posibilă această frumoasă activitate  prin implicare și participare.

Aduc și eu mulțumirile mele domnului maistru militar Ursu Lucian, preoților, recitatorilor și publicului minunat ce alege să-și petereacă timpul în săli de spectacole și Centre de cultură.

Închei cu bucurie și recunoștință în sufelet și rog pe bunul și milostivul Dumnezeu să ne ajute să pacurgem zilele ce au mai rămas din Postul cel Mare, să ne bucurăm și în acest an de Invierea și Înălțarea Mântuitorului Hristos, pentru a auzi ca și în alți ani, la miezul nopții glasul preoților “Veniți de luați Lumină!”

Veniți toți de luați Lumină, să vă fie mângâiere/ Din Mormântul Sfânt adusă, în noaptea de Înviere”( “Lumânarea”)

Dorina Stoica 2 aprilie 2015

Pentru Camelia Cristea „e vremea zborului” ( Cuvânt de întâmpinare)

Mi s-a asezat în fața un cristal cu o sută de fețe. Poezia Cameliei Cristea,  poeta cu nume de Crist și prenume de floare. Un cristal,  prin care am privit și am văzut sufletul metamorfozat din fluture, înger în zbor lin spre celest, căutând dar și găsind acea iubire pură născută și renăscută din Lumina necreată a dumnezeirii.  Lectura acestor poeme m-a ajutat să cred (daca mai era nevoie) că, din cand în când ne este dat să întâlnim oameni trimiși parcă de undeva din astral, să vestească prin Cuvânt o lume cu mult mai curată, mai bună ce va să vină, ori chiar a venit pentru acei care o caută si vor să o vadă.

O carte ce încă nu a vazut lumina tiparului este asemenea unei încăperi în care nu-i este permis oricui să pătrundă. Câțiva privilegiați, aleși după criterii doar de autor știute, sunt invitați să o împodobească cu picătura lor de har, pentru ca apoi să fie dăruită iubitorilor de frumos. Camelia C m-a invitat să-mi aduc contribuția prin acest eseu la desavârșirea cărții sale. În acel moment mi-au răsunat în minte cunvintele din Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ascultate în prima săptămâna a Marelui Post al Învireii, “Cămara Ta, Mântuitorul meu ,/ O văd împodobită/ Și îmbrăcăminte nu am/ Ca să intru întrâ-nsa”.

În pragul de primavară a firii, ce tocmai se naște, cartea de debut a Cameliei Cristea ce poartă numele “Ferestre deschise”, este cămară construită din iubire, din alergare prin anotimpuri, înflorire, naștere și renaștere din apă și Duh Sfânt, din Euharistie din credință și căutare, din plecări și reveniri dar și din facere și scriere, din Răstignire și Înviere, din  Înălțare și multă rugăciune cu lacrimi.

Așadar, „sărut mâna cer“-ului, croindu-mi “cărare pe rază de soare”! Si pentru că “Avem nevoie de iubire/ din cuvinte”, intru în univesul poezie sale, din care este pe cale să ne dăruiască prin acest prim volum, doar  o mica parte, croșetată  într-o dantelărie fină dar bogată, așa cum aș putea denumi creația sa, pe care o cunosc, și din care mă înfrupt de câte ori mi se (și ni se) oferă spre lectură pe pagini virtuale.

Poeziile ce au fost selectate spre publicare în acest volum, din multele pe care le-a compus Camelia Cristea sunt așezate în carte după cum urmeaza; o primă parte sunt poezii ce au drept temă iubirea, aș putea spune laice (deși sentimentul religios străbate asemenea unui fir roșu întreaga sa creație), apoi sunt poezi închinate familiei, părinților dar în mod deosebit celor doi copii, iar ultima parte conține poezii despre evenimentele importante ale anului cu precădere, dar și poezie cu caracter social de atitudine si partiotică.

Voi prezenta aici o părere aș putea spune subiectivă, de simplu cititor ori de truditor în ale cuvâtului despre poezia celei care, am premoniția că va deveni o poetă valoroasă și prolifică dacă va avea curajul să treacă poezia ei din virtual, ori de prin manuscrise în volume tipărite. Mă bucur că acest lucru în sfârșit începe să se petreacă.

Camelia Cristea “aleargă prin anotimpuri”, zgribulită și grăbită iarna, poeta renaște primavara când „Mă vei afla albită în cireș/ Și-n clopotul de lăcramioare,/ Adorm în trandafir și mă trezesc,/ În lujerul din fiecare floare/”( „Am înflorit”).  Poeta se definește  prin renaștere din propira cenușă ca pasarea Pheonix, din apă și din Duh prin Maica Fecioară ( „Am renascut”), prin existența sa efemeră din viața pământească ( „Am fost”), dar și prin voință ( „As vrea”), nu-i scapă lucrurile mărunte dar importante ( „Amanunte”), nu uită ( „N-am uitat”), CREDE că totul e posibil chiar și dobândirea Raiului („Eu cred”), se caută ( „Mă caut”), se împacă cu lumea cu ea și cu Dumnezeu ( „Mă împac”) .

Camelia Cristea pleacă mereu departe uneori își ia zborul, dar numai cu gândul ( “Am să plec”) pentru a se face un imn de laudă spre tot ce a creat Dumnezeu ( „M-aș face”) “În genunchi eu m-aș ruga/ pentru-ntreaga bogăție/ slavă să-ți aduc doar Ție” . Ea în vers s-ar scrie ( “M-as scrie”) și chiar se scrie în anotimpuri, flori, doruri, în veșnicie, poezie ( “să ningă poezie frenetic și suav”), iubire nesfârșită rugă aducătoare de har și de muză. Se lasă căutată dar și găsită ”Mă vei găsi într-o Camelie zîmbind,/ Cu brațele deschise spre lumină,/ în fiecare floare am să-ți scriu,/ Cuvântul meu să prindă rădăcină”( „Pe unde treci”)

Iubirea îi este curată, ca lacrima ce curge fără durere în ceas de rugăciune,  “Era însăși iubirea noastră/ eliberată toată de păcat” („Pe unde treci”). Se pierde (dar pentru scurt timp), în dureri și suferințe efemere dar profund umane, regăsindu-se și recompunându-se “In firele de iarbă, în ițele de gânduri./ Ar ține, “Timpu-n loc cusut în veșnicii/”…”iar Zorile să crape pe fruntea unui munte (“Povești”)

Poeta se înalță prin rugăciune dezlegând “noduri și piedici” legate de omenești păcate, spre netezirea și ușurarea  drumului pe nebătutele cărări ale vieții, pentru ca apoi să se recompună și să se regăsească, așa ca și cum n-ar fi fică a Evei cea de dinaintea marii ispitiri ce a dus pe om la pierderea edenicei fericiri.

Iubește și iartă, crede în ziua de azi dar și în ziua de maine, în incomensurabilul palpabil din “Coloana Infinitului” a lui Brancuși. Poeta crede în Inviere. “Mai cred că-n primăveri Tu o sa-mi fii copac/ Și-n frunza Ta cea verde poate și eu încap/ Să picure cu mir din teiul înflorit/ Și-atunci poate-am să uit, de câte-am pătimit” “Depărtări”

Dând filă după filă din cartea de poezii “Ferestre deschise”, “calc” pe “ciob de noapte”, “număr cocorii”,” sărut norii”, “adun crizanteme”, “mușc țărâna”. Simt durerile nemărturisite, nici macar în versuri dar pe care le știu și mă minunez întrebându-mă prin ce alchimie divină a reușit poeta Camelia Cristea să-și transfigureze neâmplinrile și loviturile pe care i le-a dat viața în versuri. Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Prin  credință.

Poeta, după ce a îngropat “în teacă lacrima durerii”, își exprimă cu bucurie și dăruire dragostea pentru părinți, pentru copii săi dovedind trainicia și universalitatea unui sentiment autentic, profund feminin și uman. ( “Poem”, “Picătura”,” Scrisoare”).

Partea a treia a volumului cuprinde poezie partiotică și de atitudine  ce poate lua prin surprindere cititorul nefamiliarizat cu scrisul poetei. Este o poezie ca un foc ce nu se mistuie dar care ar vrea să facă dispărute prin combustie toate relele din sociateatea post decembristă, dezamăgitoare pentru multi dintre noi, dar mai ales pentru tinerii  care au fost  nevoiți să-și părăsească o țară  ce nu le-a mai putut asigura un viitor decent. 

În ceea ce privește ritmul și rima în poezia Cameliei Cristea aș putea spune că aceasta este asemenea dăngătului de clopot ori bătăii de toacă  de la biserica din apropiera casei sale, pe care o fregventează și unde își pune inima ( “Pune inima”) pe la icoane, în duminici și în sărbători deoarece simțirea ei este Dumnezeu ( “Te simțeam”), ce o face să vadă ( “Seninul”) chiar și acolo unde el nu este.

Când duci o astfel de viață este simplu să alegi, iar poeta ne mărturisește ( “Am ales”), iar alegerea este cea înțeleaptă. “Eu mă ard în poezie/ Și mă bucur de mister”( cu trimitere la Lucian Blaga “Eu nu strivesc corola de minuni a  lumii”).

Poeziile Cameliei Cristea le putem socoti un dar de suflet, un giuvaer, încătușat în suflet sensibil de femeie, pe care l-a păstrat mult timp doar pentru ea și cei apropiați,  pentru ca în cele din urmă să devină conștientă de propria sa valoare și, așa cum era fiersc, să deschidă larg fereastra inimii și să-l dăruiască tuturor îmbrăcat în strai de lumină și în culori de curcubeu.

Fereastra nu s-a deschis prea ușor, dar când umăr lângă umar cei care credem in talentul ei, ne-am opintit, pentru că am vrut să se deschidă, soarele a pătruns din belșug adaugând lumină la Lumina din tainița unde zavorâtâ striga către cer, Poezia..  

Nu am nici o reținere în a  o numi poetă! Pentru Camelia Cristea „e vremea zborului”. Îi doresc zbor lin spre steaua ei.

Dorina Stoica

( prima imagine este preluată de pe internet)

Respir poezie

Respir poezie

Când aveam douăzeci de ani versificam toamne. Acum ajunsă în toamnă, rod bogat de viers mi-a înflorit, cactus uitat într-un colț de grădină zeci de ani. Scriu.

Însoțitoare pe drumul vieții poezia ne este dată tuturor, nu  toți avem însă a face din ea un mod frumos de a trăi. Aș putea viețui o zi sau mai multe fără pâine, dar fără poezie nu!

Noaptea mi-e pace  iar ziua bucurie. Poezia curge din mine, din cer, din flori, din izvoare, din ploi, din suflete îndrăgostite, din poeți adormiți de veacuri, din Sfinți. E tovarăș de drum, prietenă, mamă, soră, fiu, iubire îmi este, mi-e Țară!

Oamenii care scriu poezii sunt atinși de aripi de îngeri. Ei trăiesc în ritmul respirației Universului.

Ce bine că sunt! Mă veșnicesc prin iubire în ori-și-ce-zi.

Mulțumesc Creatorului că exist.

( Publicat în "Limba noastră Eminescă"/ colecția antologică de poezie "Cu patria în suflet" vol III edit. Națiunea București 2014) 

Câteva întrebări și multă tristețe în prag de primăvară

Fără răutate ori intenţii denigratoare, gestul unei persoane, ce se autointitulează om de cultură în municipiul Bârlad, de a batjocori semenii de bună credinţă cu calităţi creative mai mult sau mai puţin de elită, mă determină să-mi pun nişte întrebări care sper să vă provoace şi pe dumneavoastră, prietenii mei, cititori internauţi și prieteni virtuali. Mai zilele trecute a ieşit de sub tipar, la Bârlad, publicaţia trimestrială Baaadul literar. Din titlu rezultă că ar trebui să fie o revistă de LITERATURĂ. Această revistă este păstorită cu atitudine de BARON local de profesorul de limba română, GRUIA NOVAC, 

ieșit de vreo două decenii la pensie. Deja, este firesc să mă întreb dacă viitorul și prestigiul orașului meu drag stă în astfel de persoane formate, dar și încremenite din prea mult orgoliu și prețuire de sine în vremuri întunecate. Redactor Șef al mai sus amintitei reviste, autointitulat şi CRITIC LITERAR, domnul profesor, care nu figurează în nici o listă a criticilor literari recunoscuți, nu este membru al Academiei Română, nu este membru al USR, nu este nici măcar Cetățean de onoare al Bârladului, nu face parte din nici o structură de tipul: asociaţii, cenacluri literare etc., a găsit de cuviinţă să scoată o revistă pe bani publici pentru a atrage atenţia asupra existenţei sale vremelnice, insultând şi batjocorind concitadini de-ai săi cu preocupări culturale. Pe lista incomodă a domnului profesor, Șef redactor al revistei, mă regăsesc cu o salbă de apostrofări și caracterizări, greu de admis că ar putea face parte din preocupările unui intelectual adevărat. Acestea nu au nici o legătură însă cu scrisul meu, ci doar cu persoana DS și implicarea mea în diferite activități, în mod deosebit cele de la Centrul Eminescu. Prin urmare, este firesc să mă întreb:

1. Pe mâna cui a fost dată o revistă de LITERATURĂ, plătită din bani publici?

2. Cultură se face în virtutea relaţiilor de prietenie sau de pahar? 

3. De ce, eu, cetăţeanul de rând, trebuie să plătesc taxe şi impozite, în fapt sunt obligată prin lege să dau bani către stat, ca o astfel de persoană să dirijeze o revistă în care să fiu jignită, batjocorită, denigrată public, fără a-mi oferi, cum ar fi democratic, firescul drept la replică? 

4. Ce exemplu dă pentru tânăra generaţie şi nu numai?

5. Ce beneficii de imagine are comunitatea cu o astfel de publicație ce este trimisă, tot pe bani publici, în ţară şi în afara ţării? 

6. Cui şi la ce foloseşte o revistă denigratoare la adresa bârlădenilor ?

7. Finanţatorul cunoaște conţinutul acestei publicaţii? Dacă DA, e de neînțeles să platești pentru o publicație ce strică imaginea orașului. 

8. Cum o astfel de revistă îi poate mobiliza sau determina pe cetățenii de vârste diferite ( în special pe tineri) să scrie, să participe la manifestări culturale, să se implice în organizarea unor evenimente culturale? 

9. De ce în locul cronicilor batjocoritoare ale domnului profesor redactor Șef la adresa persoanelor publice, implicate în manfestări culturale pe banii lor, nu s-au publicat poezii, eseuri sau alte texte ale unor debutanţi (mai ales din Bârlad ?) 

10. Dacă coordonatorul publicaţiei este atât de valoros, de ce nu se răfuieşte cu membrii Academiei Române? De ce nu a fost propus pentru Premiul Nobel pentru literatură, ori nu a luat măcar niște premii naționale pentru critică literară?
 * 
Cu mulți ani în urmă eram pe o funcție. Un țăran a intrat la mine în birou și a reclamat o persoană cu relații sus puse. L-am întrebat dacă nu-i este frică. Privindu-mă în ochi mi-a răspuns „Nu mi-e frică decât de Dumnezeu.” Același lucru îi spun și eu domnului profesor, Șef redactor al revistei Baaadul “literar” NU MI-E FRICĂ DECĂT DE DREPTUL JUDECĂTOR!

 Să auzim și de bine din Bârladul meu, cu drag DS.

De multe ori câte șapte

O lansare de carte este fără doar și poate o sărbătoare a cărții, o încununare a unei trude migăloase făcută de autor după luni sau de cele mai multe ori ani de muncă, efort intelectual, dar și financiar. De aceea se cuvine ca astfel de evenimente să ramână în memoria colectivă dar și a autorului ca momente de lumină, de împlinire, de sărbătoare.

Pentru mine, dar sunt convinsă și pentru cei prezenți în sală (au fost atâția încât să nu rămână nici un scaun neocupat), cred că astfel a fost Lansarea de sâmbătă 7 februarie 2015 a cărții de poezie religioasă„Când nu Te iubeam”( edit. Pim 2014) ce a avut loc în acel loc magic, încărcat de spiritualite ce este Centrul Cultural Eminescu din Bârlad. Îl numesc magic deoarece pe lângă că așa îl simt, mi-e locul de suflet.

De fiecare dată când cobor spre subsolul  clădirii, unde se află sala de evenimente, adeseori neîncăpătoare datorită calității activităților ce se desfășoară aici destul de des, spre bucuria tuturor celor care abia le așteptăm, am senzația că urc spre înălțătoarele ceruri înstelate pentru a mă întâlni cu marele Eminescu.

Pe lângă Geta Modiga sufletul acestui lacaș de cultură ce de fiecare dată își întâmpină oaspeții cu ușa larg deschisă, zâmbitoare și cu o vorbă bună, i-am avut alături pentru a-mi prezenta cartea pe cunoscutul poet, eseist și critic literar Simion Bogdănescu, pe prof.  Sava M
bibliotecar la Casa de Cultură din Barlad, pe prof. istoric  scriitor prolific  doamna Gramaticu Oltea Răscanu președinta Societății de Istorie dar și pe prof. Gruia Novac redactorul șef al revistei Baadul literar în ale cărei pagini nu am avut onoarea să fiu vreodată publicată...( poate de acum înainte, cine știe?). Nu a lipsit nici tânărul Valentin B. Neagu graficianul cărții.

În sală au mai fost mulți alți poeți și scriitori bârlădeni. Din multă considerație pentru fiecare mi-aș dori să-i amintesc pe toți. Iar dacă voi uita pe cineva de vină e doar emoția ori poate memoria și nu lipsa de pretuire pentru domniile lor. Așadar, au fost în sală preotii de la biserica mea de parohie Căpriță Bogdan Petru cu fica dumnealui ce a recitat o poezie din volum, părintele Halapciuc Ciprian, scriitorii istorici Gheorghe Gherghe si Clapa Gheorghe, poetul Marcel Cuperman și George Irava, prof Elena Popoiu vicepreședinta “Academiei Bârlădene”, și multi alții, importanți în viața culturală a urbei dar și mai importanți pentru mine deoarece îi socot prieteni iar sălile pline (mai ales când sunt implicată în realizarea unui eveniment), îmi sunt dragi.

Am lăsat aproape la urmă (așa cum lași cireașa de pe tort), grupul de copii de la Grivița puși “la patru ace” și vestimentar dar și artistic de către Braescu Daniela mai vechea mea prietenă, Directoarea Căminului Cultural din comuna amintită.  Îmbrăcați în costume naționale moldovenești au imprimat un aer sărbătoresc evenimentului.  Și pentru a fi în ton cu ei mi-am pus bundiță populară cusută cu flori colorate peste îmbrăcămintea sobră.

Pregătiți minuțios de doamna Braescu D. copiii au recitat impecabil poeziile mele rugăciuni iar auditoriul a fost încântat, atât de aspectul lor dar mai ales de ineditul prezenței unui grup de copii din mediul rural, atăt de frumos înveșmântați și de bine educați.  Cele aproape două ore petrecute la Centrul Eminescu pe care l-au și vizitat, implicarea în eveniment, precum și  darul primit din partea mea, sunt convinsă că le-a creat o frumoasă amintire pe care o vor păstra toată viața.

Cantautorul ( cel mai “tare” din Bârlad) Dragoș Tufă  a interpretat cum numai el știe să o facă o melodie compusă de Oliver Olaru pe versurile poeziei „Cine sunt oare” din volumul lansat. Aici am avut oarece emoție, nu sunt emotiva din fire însă auzeam melodia în premieră, la fel ca întreg auditoriul.

Și pentru că tocmai am scris o cronică subiectivă (desigur) la propria mea carte pentru numarul 11 al revistei “Dacia eternă” ce nădajduesc să fie publicată la rubrica „Cartea de azi, cartea de mâine” , o voi integra în acest articol astfel încât eventualii cititori să afle câte ceva despre a șaptea mea carte.

O carte de iubire agape

Deși compun poezie de când am învățat să scriu, primul volum de vesuri l-am publicat abia în anul 2008, în toamna vieții, atunci când „apelor învolburate ale anilor tineri” le-am găsit „făgaș și matcă” ( „Trecut” din volumul de debut).

Un șir lung de întâmplări ale căror înțelesuri nu le-am aflat (ori nu-mi este de folos a le afla), au dus la alcătuirea volumului antologic de poezie religioasă intitulat “Când nu Te iubeam” apărut pe piața literară la sfârșitul anului 2014 prin grija editurii ieșene Pim.

Cuvântul de învățătură intitulat “Fără Cruce nu se poate ajunge la mântuire” al Părintelui Arhimandrit Ciprian Grădinaru slujitor și duhovnic la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului deschide acest volum de poezie religioasă, creștin-ortodoxă. Cartea cuprinde poezii cu temă religioasă, rugăciuni în versuri, povestiri cu tâlc versificate și câteva fragmente din cronicile apărute de-a lungul timpului la cărțile mele de poezie.

Antologia de autor „Când nu te iubeam” adună în cele 206 pagini poezii selectate din volumele „De la poezie la rugăciune” Edit. Sfera Bârlad 2008, „Daruri” Edit. Cronica Iași 2009, „Izvorul îndepărtat” Edit. Pim Iași 2011, dar si multe altele inedite nepublicate în volum, ci doar în reviste și Antologii de poezie contemporană.

După părerea unor critici ori cititori ai poeziei mele, sentimentul religios la timpul prezent nu poate fi generator de inspirație poetica. Dovadă că poate fi, stă volumul de față în care cititorul va găsi o poezie limpede, simplă ca rugăciunea unui copil. Poeziile cuprinse în carte sunt manifestarea harică ce transcede uneori trăiri firești în meditații profunde asupra vieții, morții, Învierii oferind cititorului prilej de introspectie asupra nimicniciei vieții. Ele transmit mesaje inspirate din Scriptură, Psalmii lui David, Pateric, nevoințe asumate pe Calea Crucii, precum și condiția omului credincios adeseori izolat în lumea ce nu-l înțelege. Luat ca un întreg, acest volum de poezie religioasă este dovada puterii tămăduitoare dar și transformatoare a credinței, asupra ființei umane.

Este o poezie a căutării și a găsirii „Nu Te-aș căuta, dacă nu Te-aș fi găsit/ Între cei doi tâlhari, din inima mea Rastignit”( „Te caut”), dar și a odihnei pe care o dă rugăciunea  „mă odihnesc în Tine,/ ca-ntr-o baie caldă/ iar sufletul mi-e plin ca un pahar,/ mă scald în rugăciune ca în mare/ și mă înec nevrednică în Har”( “Odihnă”).

În cartea “Când nu te iubeam” sunt exprimate mulțumiri pentru tot ne înconjoară, “Îți mulțumesc Doamne”,  “Viața e o minune” ori “Vara”. “Mă-mbăt de miresme curate,/ De tainice snesuri mă primăvăresc/ Îl simt pe Creatorul meu în toate/ Și n-am cuvinte să-I mulțumesc.”

Iubirea către Trinitate, Tatăl,  Duhul Sfânt și Fiul aflat “pe Crucea Răstignirii întreagului neam omenesc”( “Greșesc”), dar și recunoașterea întinăciunii omului contemporan pus față în față cu Divinitatea “Iată Doamne Tu și eu” “ Nu suntem decît noi doi,/ Tu în Cer eu în noroi”( “Rugăciune”),  sunt sentimente trăite și asumate pe calea îngustă a Crucii “Mă ajută Doamne dară,/ să duc Crucea cu răbdare/ dar Te rog dă-mi și putere/ să nu plâng că-i grea și mare”(“Crucea”)

Dacă ar fi să exprim în puține vorbe mesajul acestei carti m-aș folosi de cuvintele Sf. Tihon”Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu și nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu.” Iar folosind cuvintele mele am îndrăznit să spun fără a mă referi la persoana mea deși folosesc persoana a-I-a, ci la omul credincios),

“Când nu Te iubeam Doamne,/ Lut și țărână eram”( “Când nu Te iubeam”).

A consemnat Dorina Stoica

Cotenii și muntenii sau dealul brândușelor

"La sfârşitul lunii februarie, iarna se lăsa înduplecată şi puţin câte puţin, se retrăgea împreună cu zăpezile, ţurţurii, nopţile nesfârşite, hainele groase şi bocancii grei care întotdeauna erau cu două numere mai mari. Soarele abia îndrăznea să dea puţină căldură iar pe lângă garduri iarba răsărea timidă. După douăzeci februarie ne alegeam câte o babă şi abia aşteptam să vedem dacă va fi frumoasă şi însorită. Eram convinse că viaţa noastră va fi bună sau rea, asemenea vremii din acea zi, de aceea orice rază de soare era preţioasă şi, oricât de frig ar fi fost, încercam să ne convingem una pe alta că e o zi minunată de primăvară.

Când zăpada dispărea şi drumurile se uscau Grădina Publică devenea punctul de atracţie pentru toţi copiii. Pe dealul de deasupra acesteia mergeam sâmbăta în grupuri mici, de copii, locuitori pe aceiaşi stradă, pentru a culege brânduşe şi ceva mai târziu, toporaşi. Pe dealul golaş de vegetaţie brânduşele albicioase, gingaşe scoteau capul de prin iarba uscată, rămasă de anul trecut. Cu un briceag scoteam şi bulbii. Aceştia arătau ca nişte boambe (usturoi de sămânţă). Îi curăţam de coajă şi îi mâncam. Aveau un gust fad, puţin dulceag, dar primăvăratec.

Era plin dealul brânduşelor, cum îl numeam, de copii mai mici sau mai mari, băieţi şi fete veniţi de prin tot oraşul. Pe unii îi cunoşteam de la grădiniţă sau de la şcoală, iar pe alţii, de acolo de pe deal. În fiecare grup erau şi câţiva băieţi a căror sarcină era să aibă grijă de noi fetele şi de cei mai mici. Dacă cineva încerca să ne bată sau să ne fure cuţitul, bulbii ori brânduşele, se lua prin intermediul băieţilor legătura cu „şeful” care, acolo pe dealul grădinii prin luptă dreaptă îşi câştiga titlul în fiecare primăvară.

Pe la mijlocul lunii aprilie toţi copiii aşteptam cel mai important eveniment al anului. Nu trebuia să lipsească nimeni, decât dacă era ţinut la pat de o boală gravă. Data era de obicei fixă şi nu se permitea amânarea decât în caz de vreme foarte rea. Evenimentul acesta era în exclusivitate al băieţilor dar noi, fetele trebuia să mergem în număr cât mai mare pentru a ne susţine băieţii din cartierul unde locuiam. Părinţii nu ştiau că noi în fiecare an mergem pe dealul Grădinii Publice pentru a asista la bătăi între băieţii din cartierele Cotu Negru şi Muntenii.

Într-o parte stăteau cotenii şi în cealaltă muntenii. După ce ne-am mutat pe deal, ţineam partea cotenilor, unii dintre băieţii care se băteau erau vecini cu noi sau colegi de şcoală. Mulţimea de fetiţe şi de băieţi mai mici ne aşezam într-un cerc mare şi zgribuliţi, ore în şir urmăream bătăliile dintre un cotean şi un muntean. Erau în fiecare an câte zece, cincisprezece perechi în competiţie. Câştigătorii peste o săptămâna continuau competiţia, până când rămâneau doar doi concurenţi. Campionul era vedeta oraşului. Timp de un an acesta se bucura din plin de respect şi era ascultat de cei mici, dar şi de cei mari. Atunci când vreun băiat ne bătea, îl căutam, iar „şeful” îl punea la punct pe bătăuş, de aceea mare bucurie aveam în anul în care câştigătorul era cotean 'de-al nostru'."

( Din cartea "Raiul în care am fost" de Dorina Stoica Edit. Sfera Barlad 2011)