Se afișează postările cu eticheta bunica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bunica. Afișați toate postările

duminică, 21 iunie 2015

Mai spune-mi bunico

Mai spune-mi bunico a mia oară
Că îngeri albi se plimbă-n calești,
Hai, deapănă cu vocea domoală
Astă seara frumoasele tale povești.

Hai spune-mi că binele-nvinge,
Că până la urma răul se face pitic
Supărarea vine apoi se se stinge, 
Din fapta buna nu piere vre-un pic.

Invața-mă mereu ca doar către stele
Privirea cu speranta să îmi ridic,
Minte-mă că voi străluci ca ele
Și nu mă va face  să sufăr,  nimic.

Mai spune-mi bunico că moartea,
E-o poartă deschisa spre alte lumi
Hai, fă-mă să cred  că doar iubirea
Face din oamenii rai, oameni buni.

Vorbește-mi bunico despre pace,
Credinta, armonie belșug, iubire,
Să cred ca nimeni rau nu-mi va face
Și voi avea parte doar de fericire.

Minte-mă bunico, zâna mea bună
Fii iarăși cu mine macar pentru-o zi.
In casa pustie telefonul zilnic sună
Din somnul de veci nu te poate trezi.

De ce nu mi-ai spus bunico niciodată
Că îngerii pleacă la alți îngeri în cer,
Fără tine voi fi pe veci nealinată
Până ce voi dispărea și eu cu ei în eter.
(de Dorina Stoica)

poza de pe internet





miercuri, 2 aprilie 2014

"Fetita cu chibrituri" (din cartea "Raiul in care am fost" de Dorina Stoica)






Nu ştiu cine a descoperit poezia şi nici cine a adus-o acasă. Cred că mama. Ea mergea o dată pe săptămână la Bibliotecă, de unde aducea cărţi din care surorile cele mari citeau pe rând, seara, în timp ce depănam lâna, când scărmănam sau făceam penele puf pentru perne.
Era o poezie lungă şi foarte tristă despre o fetiţă sărmană. În noaptea de Crăciun umbla desculţă pe străzi şi încerca să vândă chibrituri. A fost găsită îngheţată dimineaţa de către trecători. În agonia provocată de îngheţ, la flacăra chibriturilor a avut nişte visuri frumoase. În vis era fericită alături de bunica iubitoare şi părinţii buni lângă un brad împodobit.
 Îmi vin în minte câteva versuri în fiecare an, când ninge, se apropie Crăciunul, şi întâlnesc copii sărmani cerşind pe străzi:
„Era oraşul alb, ningea-n oraş./ Pe uliţi seara s-aprindeau lumini/ Şi becuri colorate în vitrini/ Şi-n fiecare ram păpuşi,/ peteală, îngeri de carton, ghiduşi....”
Sora cea mare a învăţat-o foarte repede. Deşi nu-i plăcea prea mult, a recitat-o în anul acela cu mare succes la serbarea de la serviciul tatei, unde a primit aplauze şi multe cadouri.
Anul următor, când s-a apropiat Crăciunul, i-a spus celeilalte surori:
– Nu vrei să spui tu poezia? Dacă vrei, ţi-o dau s-o înveţi.
– O ştiu, a răspuns aceasta, pentru că luase foaia pe furiş şi o învăţase, uimită de atâta generozitate dar dornică să primească aplauze şi cadouri.
Nu am înţeles decât târziu de ce anul următor nu a mai vrut nici ea să recite poezia, deşi, cum am intrat în hala imensă şi a venit "Moşul", în aplauzele celor adunaţi acolo acesta a spus:
– Ia, să vedem dacă fetele lui nea Sandu sunt pe aici să ne recite „Fetiţa cu chibrituri”.
Timpul trecuse, eram de acum la şcoală, ştiam să citesc şi să scriu. Vara câte o strofă, câte o strofă, am învăţat toată poezia şi abia aşteptam să vină sărbătorile de iarnă să o recit. A venit ziua mult-aşteptată, iar surorile m-au anunţat înaintea plecării de acasă:
– Anul acesta e rândul tău să spui poezia.
– Mă lăsaţi să o spun eu? am întrebat emoţionată.
– Sigur, cu mare plăcere, au răspuns aproape într-un glas, uitându-se complice una spre alta.
Când am intrat în hala mare, becurile multicolore luminau bradul imens împodobit cu minunăţii: dulciuri, jucării, ghirlande nesfârşite, peteală, iar jos, lângă brad era făcută o scenă.
Pe un scaun urma să stea "Moşul" iar pe un piedestal mititel se urca fiecare copil pentru a spune poezia pe care o învăţase. Stăteam aproape de brad şi inspiram mirosul proaspăt de răşină. Deasupra capului era un cornet luuung. Acesta îmi ajungea până aproape de nas, aşa încât simţeam mirosul fin de bomboane. Mă uitam în toate părţile şi mi-aş fi dorit mult de tot să întind mâna, să iau cornetul, dar ştiam că mama nu ar fi fost niciodată de-acord cu aceasta. A venit rândul nostru să urcăm câte una pe scenă. Surorile au urcat, au spus câte o poezie scurtă şi-au luat cadourile, apoi s-au retras mai spre uşă, oarecum supărate. Peste puţin timp aveam să aflu de unde venea supărarea lor, dar şi refuzul de a mai spune poezia.
– Ia să auzim poezia, a spus "Moşul", luându-se pe genunchi şi arătându-mi câteva pachete mari, frumos ambalate.
"Fetiţa cu chibrituri
Acum o carte veche răsfoiesc,
Mă doare amintirea câd citesc.
O filă, altă filă, un desen,
E cartea nordicului Andersen.
Povestea-i tristă, dar adevărtă
Şi nu începe cu..."A fost odată..."
Zăpada albă scârţâia sub paşi,
Era oraşul alb, ningea-n oraş.
Pe uliţi seara s-aprindeau lumini
Şi becuri colorate în vitrini,
Şi câte-un brad la fiecare geam,
Sclipea cu lumânări aprinse-n ram.
Şi-n fiecare ram păpuşi,
Peteală, îngeri de carton, ghiduşi…
În clinchet sănii lunecau uşor.
Grăbit era oricare trecător.
Doar o fetiţă rămânea pe străzi
Să rătăcească noaptea prin zăpezi.
Fetiţa era singură pe lume,
Doar bunicuţa îi spunea pe nume.
Însă bunica gârbovă, batrână
Plecase-n cimitir de-o săptămână.
Şi nu era în lumea asta cine,
C-o vorbă caldă viaţa să-i aline.
Fetiţa deci în haine zdremţuite,
Vindea acum pe uliţe chibrite.
Şi-aveau boierii vorbe de dojană
"De mică păcătoaso ceri pomană?"
Chibritele rămas-au nevândute
Şi noaptea cobora pe neştiute.
Crunt viscolul învârteja zăpada.
Ţipenie de om; doar ea şi strada.
Găsi un gang de vânt să se ferească
La flăcări de chibrit să se-ncălzească
Şi scăpără un băţ şi încă unul,
În case boiereşti era Crăciunul!
O brad frumos în casele avute.
În gang fetiţa scăpăra chibrite.
Nu mai simţea nici viscolul sălbatic
În jurul ei jăratec şi jăratec.
Nu mai era-n gang, ci-n casă luminoasă
Şi-o vatră caldă dogorea în casă,
Şi-o masă-ntinsă, plină cu bucate,
Şi-un brad cu ramuri mari şi încărcate.
Porni fetiţa  mâini spre brad să-ntindă
Şi bradu-nalt crescu până la tindă
Şi pân la cer cresu cu ramuri grele
Bunica îi zâmbea blândă din stele;
Bunica o chema la ea să vină
Păsări cântau şi-n brad era lumină.
Aşa se stinse ultimul chibrit
În mâna fetei mici care-a murit.
O filă, altă filă, un desen:
E cartea nordicului Andersen..."
Am recitat-o fără nici o poticnire, atât de frumos, încât femeile din faţă plângeau cu nasurile în batiste. În ropote de aplauze am coborât de pe scenă şi, când tata mi-a luat pachetele din braţe, am profitat de neatenţie şi pentru că era atât de aproape de mine, am înşfăcat cornetul cu bomboane violete. Eram convinsă că îl meritam din plin, după succesul avut. Am încercat să mă strecor prin mulţime când un băiat cu mult mai mare decât mine mă apucă de mânecă şi îmi şuieră la ureche.
– Sunteţi toate trei niște „fetiţe cu chibrituri”!
M-am smuls din strânsoarea puştiului şi am alergat spre surorile, care au urmărit toată scena.
– Ei, ai văzut de ce nu mai vrem noi să recităm poezia?
Fără a fi impresionată de incident, mi-am pipăit buzunarul de la palton să văd dacă mai am preţiosul cornet cu bomboane.
L-am scos şi desfăcându-l, le-am dat să guste din ofranda Crăciunului.
*
Am spus poezia mulţi ani, la serbările şcolare, în tabere, la serbările de Anul Nou, identificându-mă adeseori cu fetiţa din poveste, iar porecla de „Fetiţa cu chibrituri” nu m-a deranjat niciodată.
de DORINA STOICA(poezia nu-mi apartine, nu mai tin minte autorul)




vineri, 21 februarie 2014

Hora din deal (din "Raiul in care am fost")




Priveam lanurile de grâu de pe celălalt deal, şi le vedeam cum sub arşiţa amiezilor de vară, îşi schimbau de la o zi la alta culoarea, devenind tot mai blonde asemenea codanelor satului. De dimineaţă ne-a trezit din somn zgomotul infernal, făcut de combinele roşii, uriaşe, în drum spre tarlale pentru a începe treieratul.
Cel două femei, la fel ca toţi sătenii, erau plecate pe câmp odată cu primii zori.
Mergeam şi noi, când soarele cobora spre asfinţit, cu trăistile, să aducem boabe rămase de la treierat pentru mulţimea de păsări de pe lângă casă.
Tot tineretul vorbea despre hora din deal, prilej de mare bucurie după munca de o săptămână a sătenilor. Se discuta numai despre acest eveniment mult aşteptat. Era momentul când se aduna tineretul, se legau prietenii şi uneori se puneau la cale căsătorii. Venea fanfara de la Valea Mare, renumită pentru măiestria cântărilor, se aprindea la miezul nopţii un foc uriaş, se dansa, şi se cânta până spre dimineaţă.
Mare bucurie și la noi în ogradă!
Încă de dimineaţă împreună cu mătuşa, nu tocmai tânără dar nici atât de bătrână încât să nu mai spere să-şi găsească un mire pe măsură, fetele îşi călcau rochiţele cu multe volane şi jupoanele albe cu dantelă, scrobite straşnic, iar fierul de călcat, înfierbântat de cărbuni, nu se odihnea o clipă.
Ce mult îmi plăcea acest fier de călcat. Pus bine într-un colţ unde stătea prăfuit, nu aveam voie să mă joc cu el. În ziua aceea, de dimineaţă era scos, şters bine de praf, scuturat, iar talpa era frecată până te oglindeai în ea, cu o bucăţică de postav aspru. Cu un cleşte era umplut cu jar şi lăsat câteva minute să se încingă. Aveam sarcina să-l vântur întruna ca să fie cărbunii mereu încinşi şi, cu toate că era destul de greu, urmăream cu plăcere cocoşul de la vârf, ce părea să zboare într-un nor de cenuşă. Urma pusul părului pe moaţe şi vopsitul unghiilor cu lac roşu dintr-o sticluţă ascunsă într-un loc doar de ele ştiut, iar la sfârşit maimuţărelile din faţa oglinzii.
Mă tot învârteam pe lângă ele, străduindu-mă să mă fac utilă şi tare aş fi vrut să le întreb dacă voi merge şi eu la aşa mare petrecere. Cu rochiţa cea mai bună în mână aşteptam să termine de călcat şi plină de speranţă o netezeam cu fierul aproape răcit iar inima îmi bătea tare, de teamă că nu mă vor lua cu ele.
– Ia du-te şi adu nişte porumb în lapte, să coacem la focul de tabără de pe deal – îmi spuse mătuşa.
– Vreţi să plecaţi fără mineee – am scâncit nemulţumită.
– Lasă că te aşteptăm!
A durat ceva timp, deoarece alesul porumbului pentru copt nu era o treabă uşoară. Când m-am întors, curtea era pustie. Am intrat în casă, dar nici urmă de surori sau de tanti Ileana, doar o undă firavă de eau de cologne de lăcrămioare plutea în aer... M-am aruncat plângând pe pat şi eram aşa de mâhnită, încât nu voiam decât să mor. La vârsta aceea credeam că moartea este un fel de somn din care te trezeşti atunci când îţi trece supărarea. Dintr-odată lacrimile au dispărut. Pe masă sticluţa cu ojă parcă mă aştepta. Am luat-o şi pe muşamaua nouă din cameră am început să desenez până când în sticluţă nu a mai rămas decât o picătură de ojă, dar şi aceea s-a uscat până a doua zi. În timp ce desenam supărarea a trecut asemenea unei ploi repezi de vară. Am ieşit pe prispă să ascult fanfara şi să văd focul care lumina petrecerea. Îmi doream să treacă mai repede timpul, să nu mai fiu atât de mică, pentru a putea merge şi eu la hora din deal.
Odată cu răcoarea nopţii, braţele iubitoare ale bunicii au coborât peste mine iar din palma ei au răsărit două cuburi de zahăr, bunătăţi păstrate în lada de zestre încuiată menite să îndulcească o supărare de copil.
(de Dorina Stoica din "Raiul în care am fost")

duminică, 18 august 2013

Hora din deal - din cartea "Raiul in care am fost"



Hora din deal

Priveam lanurile nesfarsite de grau de pe dealul din fata casei bunicii si le vedeam cu fiecare zi cum isi schimba culoarea si devin sub arsita soarelui fierbinte de iulie tot mai blonde si mai unduitoare asemenea codanelor satului. In acea dimineata ne-a trezit odata cu rasaritul soarelui zgomotul infernal facut de combinele rosii, uriase care abia se strecurau pe ulita spre tarlalele cu grau pentru a incepe treeratul. Cele doua femei asemenea tuturor satenilor erau plecate pe camp odata cu primii zori.
Mergeam si noi cand ziua se sfarsea iar soarele cobora spre asfintit cu traistile pe dupa gat sa aducem boabe ramase de la treerat pentru multimea de pasari de pe langa casa.
Sambata toata suflarea cobora in sat dupa ora pranzului. Se vorbea despre hora din deal, prilej de mare bucurie dupa o saptamana rodnica de munca. In aceasta zi fierbinte de vara se aduna tot tineretul de prin sate, se legau prietenii noi, se intalneau prieteni mai vechi si se puneau la cale viitoare casatorii si logodne. Pentru acest eveniment special venea sa cante fanfara de la Valea Mare renumita in toata valea aceia, se aprindea un foc urias la miezul noptii, se dansa si se canta pana dimineata. Era evenimentul cel mai asteptat al verii.
Mare bucurie si la noi in ograda!
De dimineata impreuna cu matusa, nu tocmai tanara dar nici batrana ca sa nu mai spere as-i gasi un mire pe masura, surorile mai mari isi calcau rochitele cu multe volane si jupoanele cu dantela alba scrobite strasnic. Fierul de calcat infierbantat cu carbuni, nu se odihnea nici o clipa.
Ce mult imi placea acest fier de calcat! Era pus bine intr-un colt si statea prafuit pana cand aparea o ocazie speciala. Nu aveam voie sa ma joc cu el desi imi era foarte drag metalul dantelat si cocosul din varful capacului. In ziua aceia de dimineata era scos,sters bine de praf, scuturat, iar talpa era frecata cu o carpa aspra pana ce te oglindeai in ea. Cu un cleste era umplut cu jaratec si lasat sa se incinga bine. Mi se permitea sa-l vantur ca sa fie carbunii mereu incinsi si cu toate ca era destul de greu, urmaream cu nespusa placere cocosul de la varf, ce parea ca-si ia zborul intr-un nor de cenusa argintie. In timp ce faceam aceasta treaba deosebit de importanta ele isi puneau parul pe moate si isi vopseau unghiile cu lac rosu dintr-o sticluta pe care o aveau ascunsa intr-un loc tainic, doar de ele stiut. Nu lipseau maimutarelile din fata oglinzii care trecea dintr-o mana in alta neobosita.
Ma tot invarteam pe langa ele, straduindu-ma sa fiu utila si cautam momentul potrivit sa le intreb daca voi merge si eu la marea petrecere din deal. Cu rochita cea buna in mana asteptam sa termine de calcat si fara a-mi pierde speranta o netezeam cu fierul aproape racit iar inima imi batea tare, de teama ca nu a vor lua nici in acest an.
- Du-te in gradina si ada niste porumb in lapte, sa coacem in jar la focul de tabara de pe deal- imi spuse matusa.
- Vreti sa plecati fara mine -am scancit nemultumita si neancrezatoare.
- Lasa ca te asteptam!
Am plecat in sila iar alesul porumbului pentru copt a durat ceva timp nefiind o treaba usoara. Cand m-am intors cu sacosa grea, curtea era pustie. Am alergat in casa dar nici urma de surori sau de matusa. Doar o unda firava de eau de cologne de lacrimioare plutea in aer...
M-am aruncat plangand pe pat si eram atat de mahnita. incat nu voiam decat sa mor. La varsta aceia credeam ca moartea este un fel de somn din care te trezesti atunci cand iti trece supararea.
Dintr-odata lacrimile au disparut. Pe masa sticluta cu oja uitata din graba parca pe mine ma astepta. Am luat-o cu multa bucurie si pe musamaua noua am inceput sa desenez o hora si un foc de tabara pe un deal pana ce s-a golit sticluta. In timp ce desenam mahnirea a trecut asemenea unei ploi repezi de vara sau asa cum le trec copiilor supararile. Am iesit pe prispa sa ascult famfara si sa vad focul care lumina petrecerea. In acele momente imi doream sa treaca timpul mai repede, sa nu mai fiu un copil atat de mic ci domnisoara, pentru a putea merge la hora din deal.
Odata cu racoara noptii, bratele iubitoare ale bunicii au coborat peste mine iar din palma ei aspra de munca au rasarit doua cuburi de zahar, bunatati pastrate in lada de zestre incuiata, menite sa aduca un zambet in ochii unui copil.