Auzim adeseori spunându-se că Dumnezeu, ne scoate în cale anumiți oameni ce
poartă o lumină în ei, special pentru a ne fi călăuze pe drumurile întortocheate,
uneori întunecate ale vieții în momente de nehotărâre ori oscilație între a
rămâne în cele ce am fost, ori a evolua. Mariana Mihai prin poezia ei este o
astfel de călauză. Ea nu face nici un fel de îndemuri, nu impune nimic, nici
măcar nu ne sugerează vreo direcție. Ne transmite simplu, în versuri trăirile sale în raport
cu Divinitatea, ne împărtășește o dragoste mai presus de orice dragoste, iubirea
agape rezultată din transcederea sufletului ei într-o lume plină de iubire și
înțelegere. Viața creștinului este un
drum adesori anevoios, plin de obstacole, un drum asumat, fără întoarcere, “Cum să pot
să mă opresc,/ când cărarea mă tot duce/
în duiose unduiri/ Spre lumina de la Cruce?”( Psalm). Dar dacă drumul este greu
de ce totuși îl parcurgem, de ce plecăm la acest drum? Poeta știe răspunsul,
după cum îl cunoaște orice truditor pe calea Crucii. “În azurul
necuprins/ o adâncă-nfiorare/ se revarsă din belșug,/ risipind har și
culoare./”( Psalm). Crucea duce spre lumină, este dătătoare de har, de pace, de
putere dar și de tristețe generată de neputința omenească „Și nu pot să mă
opresc/ cărăruia ce mă duce.../ are capătul la Cruce”/ (Psalm).
Întreaga viață a omului este o continuă, neobosită alergare. Timpul ce ne-a
fost lăsat pentru a poposi pe Pământ e scurt și foarte prețios. Suntem trimiși aici
pe pământ cu o misiune pe care cei mai mulți nu o conștientizăm, ne vindem
viața pe nimicuri, o risipim în van, pierdem clipe de contemplare a creației lui
Dumnezeu, ori momente când putem fi făclii ce luminăm ori copaci cu roade spre
dăruire tuturor. „Alerg în sus, alerg în jos/ aleg prin tot ce e frumos/”, “Și tot alerg
cu pasul blând,/ Nu mă opresc, nici nu mă vând”, „ Eu știu. Tot ce-i înălțător/
Rodește-n colb și crește-n zbor./ Alerg în sus, alerg în jos,/ Alerg prin viața
mea frumos./”(Alergare).
Iubesc nespus poezia religioasă, poezia-rugăciune, poezia de dragoste
pentru Creatorul divin și socotesc pe acei poeți ce primesc harul unei asfel de
poezii binecuvântați. Ei sunt vase în care coboară Duhul Sfânt pentru a le
umple cu mamă cerească spre hrana noastră a muritorilor, spre degustare cu nevredncie
a unui strop din bunătațile cele neasemuite ale Raiului.
Scriu uneori despre carți ale unor poeți aproape necunoscuți. Nu sunt mânată
de acea ambiție de a scrie despre cei consacrați pentru a-mi agăța numele de
celebritatea lor. Are cine să o facă profesional, glacial! Bucuria mea este
atunci când descoper Lumina și harul în slovele unei carți de poezie, primită
prin poștă de la mare distanță, ori dăruită la o lansare. Mi s-a întâmplat să
aud spunându-se despre o astfel de poezie primită prin Harul divin că nu este
poezie. Întrebarea mea ar fi, dar ce este
poezia? Nu voi da un raspuns, poate nici nu am o definiție corectă dar voi cita
din poezia Marianei Mihai, („Gura lumii)://”Să spună lumea cât o vrea/ că nu e poezie/ când sorb
minuni din care fac/ poetci spre veșnicie,/ ” Să zică lumea tot ce vrea,/ eu merg pe-a mea cărare/ prin
anotimpuri sau tăceri,/ în lumea mea e Soare”//.
Pentru cineva care
nu a cunoscut bucuriile pe care le are un om, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu,
ce a gustat (“gustați și vedeți că bun este Domnul”) din potirul din care în
fiecare duminică Mântuitorul ni se oferă spre împărtășire, nu poate înțelege o
astfel de poezie, și nici nu o va putea scrie vreodată oricât de mult s-ar
strădui! O înțeleg și o iubesc, o scriu
și o citesc ori-de-câte-ori am ocazia. O astfel de poezie are iubitorii, cititorii
ei. Poate cei mai mulți sunt oameni simpli dar, oricum ar fi sunt acei ce caută
mai des spre cer decât spre mizeria cotidiană din jur.
“Când umbli Tu,
Doamne prin sufletul meu,/ E Dor. E Iubire. E Cer și Lumină./ Tăcerea-mi surâde
cuminte, senină,/ Surâd printre lacrimi, în rugă și eu.”/(Psalm). Poeta este
plină de iubire pentru oameni, pentru întreaga Creație și pentru Dumnezeu. Ea
nu scrie cu un scop anume, nu caută laudele oamenilor, nici ale criticilor, vrea
doar să împartă cu noi preaplinul darului primit – poezia ei. /“Atât cât se mai
poate și lângă mine Ești,/ vom scrie împreună cu litere cerești./ Mi-e inima
prea plină, iar ceasul e târziu/ Eu nu scriu poezie, ci dorul meu îl scriu.//(
Eu nu scriu poezie)
Pentru Mariana Mihai iubirea omenească e o mirare, o durere căci este om și omul este
totuși sclavul materiei, este lut, nu se poate sustrage teluricului , dar are
conștiința existenței acelei iubiri nemarginte, infinită în raport cu
nimicnicia noastră. Faptul că omul poate ascede la accea iubire absolută este așa cum spune poeta în
“Algii” o imensă onoare, “Iubesc avid, dar și iubirea doare / De când îi sorb
prădalnica licoare ,/ Dar am făcut cu liniștea prinsoare/ Să port pe umeri
cerul- ce onoare!”.
Calea străbătută
de poeta M.M. este fără dor și poate anevoioasă ca orice drum în pantă dar, atunci
când mergi înainte fără cârtire și piedicile sunt provocări iar depășirea lor
înseamnă Har peste Har,
ajungi să fii atât
de bogat încât toate comorile lumii pălesc și devin inutile. //“Puțina
fericire/ ce talpa îmi sărută/ mă poartă către Tine/ duioasă, ca și cum/ Tu ești
a mea cărare/ și nu mai știu alt drum./ Și ce să face eu, Doamne din clipele-ți
divine?”( Și ce să fac...)
Într-o lume în care se încearcă îndepărtarea copiilor de cuvântul lui
Dumnezeu, bagatelizarea învățăturilor scripturistice precum și înlocuirea Divinitații cu omul, ba mai mult, există o tendință de proliferare a răului, a
întunericului, a ocultismului în educația copiilor, Mariana Mihai în poezia sa
are un îndemn ferm pentru copii (Să crezi copile)//”Să porți cu tine aurul
curat/ În vorbe, în surâsuri, în purtare,/ Și brațele le umple cu iertare ,/
Doar toate-aceste, Cerul ți le-a dat//
Să crezi copile drag în cel de sus!/ Nu vei găsi mai mare fercire/ Decât să
mergi prin viață cu iubire,/ Să te-ntâlnești pe cale cu Iisus”//.
Auzim de multe ori oameni ce se plâng că nu sunt fericiți. Dar oare știu ei
ce este fericirea? Poeta noastră creștina stie și ne mărturisește cu inocența
unui suflet curat „Pentru mine Fericirea/ are chipul unei flori”,/ Când în rugă-ngenunchez,/
când frumosul mă-nconjoară/ și când binele-l visez/”( Pentru mine, fericirea…).
( Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu / Matei
5-3-12). Și
tot fericirea este atunci când scrie deoarece prin scrisul său oferă bucurie
oamenilor cunoscuți ori necunoscuți, cititorilor ei. //„Când scriu/ creez o
lume/ mai bună, mai frumoasă,/
Mă înalț,/ vă iau cu mine/”,”
Când scriu e clipa Învierii”//
( Când scriu).
Dacă veți crede
vreodată că Dumnezeu este undeva departe vă înșelați. Mariana M. mărturisește
în vesurile ei minunate unde Îl află ea: în “freamătul slovei”, “în lacrima
grea” , “în inima mea”, “în oaze de pace”, “liane de grâu”, “în floarea de
meri”, “Acolo ești Doamne, cu mine, mereu!”.
Știm, că harul vine să mângăie când este o suferință, o prigoană, o neîplinire
în viața omului credincios. Aceasta îi dă puterea să ducă suferința ca pe un dar
divin și să se bucure de ea, ceea ce poate părea paradoxal pentru cineva care
nu l-a cunoscut pe Dumnezeu ori refuză să creadă, fiind convins că omul e
atotputernic și totul se sfârșește atunci când omul moare. „Dacă n-ar fi fost
durerea / n-ar fi fost nici poezie,”/, „
neștiind că se-nfiripă/ zborul meu spre Apa Vie!”.
Cât
despre libertate la fel, oamenii spun că nu o cunosc și cu adevart nu au cum să
o cunoască atâta timp cât doar un om credincios poate fi liber. Iată ce
înseamnă pentru poeta noastră să fii liber. (Sunt liberă) „Să iubesc, să visez,
să zbor/ să iert, să plâng să sper/ să cred...și Cred/ dar/ pentru libertatea
mea/ a plătit Cineva/ cu Iubirea Sa”./.
Cine altcineva putea plăti decât Mântuitorul Iisus Hristos?
Dacă nu-și dorește vreo recunoaștere a talentului ei ori osanale din partea
lunii, ce astăzi te laudă iar mâine te răstignește, oare ce-și dorește poeta
Mariana Marina și de ce totuși publică, una după alta cărți? Ea se consideră un
bolnav incurabil de...cuvânt și-a înțeles, „n-am să mă vindec/ niciodată/ de
această foame/ și de sete/ de frumos.// Am să rămân așa/ nevindecată/ de
durerile lumii,/ de durerea Ta/ și a mea...// numai să pot iubi/ incurabil/” (
Incurabil)
Lecturarea scrisului acestei poete e un fel de retragere în rugăciune, de meditație asupra rosturilor
existenței pe pământ, poate fi și o împletire înțeleaptă a harului cu darul de
a scrie poezie, de ce nu, de înmulțire a talantului pe care l-a primit și pe
care îl sporește cu fiecare carte publicată. Citind această carte eu am vazut
un suflet frumos, plin de lumină ce se înalță spre cer și chiar nu am înțeles-o
de ce se plânge de lipsa aripilor. Dacă cineva ce nu o cunoaște decât prin
scrisul său le-a zarit, înseamna că ele există și nu are nici un motiv să nu
încerce să zboare sus, sus de tot, /”Doamne,
Sus aș mai zbura, Dacă aripi aș avea”
Zbori lin Mariana Mihai, aripile tale sunt facute din versuri!
Dorina Stoica 17 februarie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu