
Omul
– această ființă complexă, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – este
înzestrat cu fantezie și imaginație. Astfel, lumea reală, raportată la lumea
divină, capătă sensuri, conotații și culori noi în imaginarul colectiv. Viața
omului, așa cum este firesc, se desfășoară în strânsă legătură cu mediul
natural, cu regnul vegetal și cu cel animal.Herodot, referindu-se la neuri, îi
reprezentă ca pe o populație care trăia pe teritoriul vechii Dacii înainte de
invazia lui Darius. După spusele sciților și elinilor stabiliți în Dacia
pontică, „o dată pe an, fiecare dintre neuri se schimba în lup pentru puține
zile și pe urmă își recăpăta forma umană”.Conform mitologiei, creaturi
misterioase sau animale sălbatice se împreunează cu oamenii dând naștere unor
ființe ciudate: și om și animal. Natura acestor ființe este duală, oscilând
între firea umană și cea de animal sălbatic de ființă benefică, pe de o parte,
dar și malefică, pe de alta. Cu trecerea timpului adevărata natură a acestor
creaturi devine incertă, preponderent umană. Aș putea da un singur exemplu în
acest sens, amintind ritualurile de inițiere ale călugărilor budiști în care
neofilul era întrebat dacă este om sau este șarpe.Lupul a fost deosebit de
respectat în regiunea istorico-culturală din sud-estul Europei.
Pre-dacii, dacii și daco-romanii i-au
acordat un cult magico-mitologic din care au rămas multe reminiscențe în
folclor.În spiritualitatea și mitologia românească, lupul ocupă din cele mai
vechi timpuri și până în zilele noastre un loc important. Cu siguranță acesta
este motivul pentru care nici un alt animal nu are atâtea zile de
sărbătoare câte are lupul. Conform unor etimologi, ar fi 35, din care 18 sunt
cu dată fixă, iar celelalte sunt mutabile.
Lupul este întâlnit în imaginarul religios
al geto-dacilor, în ritualuri, acestea fiind atestate de descoperirile
arheologice mai vechi ori de dată recentă. În multe texte documentare, în
folclor, dar și în literatură, vom găsi referiri stranii la acest animal
înzestrat cu puteri magice.În textele literare, precum și în vorbirea curentă,
deseori găsim expresia referitoare la omul rău că „este asemenea lupului”,
sau este „un lup singuratec”, caracterizând omul ce se integrează anevoie în colectivitate.În
vremuri îndepărtate, adolescenții plecau de acasă pentru a descoperi noi
teritorii și se comportau asemenea lupilor prin păduri. Protectorul lor, care
îi apăra chiar și de lupii adevărați, era zeul Lup. Popoarele indo-europene își
formau tinerii războinici încă din fragedă adolescență, pentru a fi
transformați ritualic în adevărate fiare.
Numele dacilor este un derivat din
epitetul unei confrerii războinice care se afla la Dunăre. „Lupii de la
Dunăre”, așa erau numiți dacii pe vremea lui Iulius Cezar, care se pregătea cu
destulă teamă să-i atace. Dacii erau renumiți pentru vitejia, dar și cruzimea
lor, constituind un adevărat pericol. O dovadă în acest sens ar putea fi și
steagul lor reprezentat printr-un cap de lup și trup de dragon. El semnifica
cruzime, curaj și izbândă asupra dușmanului, dar și adorație pentru Lup, ca zeu
al războinicilor daci.Lupii au fost dintotdeauna și la toate popoarele văzuți
ca animale de temut, feroce și războinice. Homer scria în balada sa
celebră Iliada: „Tocmai ca lupii, de carne hrăniți și grozavi în putere /
care în munți răpun și sfâșie cerbul”. Lupii lui Homer
din Iliada sunt veșnic flămânzi: când nu atacă cerbii, atacă oile;
lupii sunt animale malefice, personaje negative în scrierile lui Platon, dar și
în Divina Comedie a lui Dante. Acesta din urmă ne vorbește despre „lupa”
(femela lupului), drept a treia și cea mai fioroasă fiară ce se află încă de la
începuturi în Infern. În fabula lui Grigore Alexandrescu „Lupul moralist”,
referindu-se la politicianism, lupul este reprezentarea demagogiei și a
justiției corupte. Fabula a fost și încă este de actualitate: „Când mantia
domnească este din piei de oaie, / Atunci judecătorii fiți siguri că
despoaie”.În acest context, lupul devine, pe lângă simbolul ferocității, și cel
al prefăcătoriei.
Și, iată, am ajuns în sfârșit la folclorul
românesc, unde întâlnim omul-lup (pricoliciul), care reunește caracterul omului
căzut cu al animalului feroce. Pricoliciul este o creatură care atacă,
distruge, poartă bolile și nu are în comun cu omul decât aspectul exterior și
faptul că merge pe două picioare.
În mitologia religioasă românească, lupul
este un animal dual, fiind întruchiparea maleficului, dar are uneori
semnificații benefice. Acestea depind de ritual, de ceremonial, de anotimp,
precum și de perioada istorică.În pastorația creștină, credincioșii reprezintă
turma, oile, cu referire la Iisus Hristos. El este păstorul, dar și mielul
sacrificat, iar lupii sunt prigonitorii, așa cum spune Sf. Apostol Petru în
Fapte 20: „După plecarea mea vor intra între voi lupii îngrozitori care nu
vor cruța turma”.Același lup este invocat și în Predica de pe Munte:
„Feriți-vă de proorocii mincinoși care vin la voi în haine de oaie, dar pe
dinăuntru sunt lupi răpitori”(Matei 7-9).Iisus Hristos le spune
Apostolilor: „Mergeți! Iată, eu vă trimit ca pe niște mei în mijlocul
lupilor” (Luca 10-11. În Sfânta Evanghelie după Ioan, lupii sunt prigonitorii
creștinilor: „Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel bun sufletul său și-l pune
pentru oi... Cel ce nu este stăpân al oilor vede lupul venind și lasă oile și
fuge și lupul răpește și risipește oile” (Ioan 11-13). Arhanghelul Mihail face
prevestirea la fel ca Apostolii: „Veni-vor lupii,/ urmându-le păstorilor”.
În tradiția populară, mamele își sperie
copiii (mai ales la sate) cu venirea lupului care îi va mânca dacă pleacă de
acasă ori nu sunt ascultători. Pornind de la unele aspecte ale cultului
lupului la daci, au rămas în popor o teamă și o credință rudimentară în
vârcolaci (lupii fantastici care provoacă eclipse de Lună și chiar de Soare) și
a luat naștere acel creștinism primitiv care a instituit niște zile ale
lupului sau lupini. Pentru a contracara puterea magico-mistică a
lupilor, creștinismul timpuriu i-a dat pe aceștia în stăpânirea lui Sânpetru,
care îi judecă și îi disciplinează, pedepsindu-i după voia lui.
Sfântul Apostol Andrei – cel întâi chemat,
așa cum este numit de noi, românii, despre care se știe că a viețuit în
Dobrogea –, conform mitologiei, are un cult legat de cel al lupului. Se spune
că Sfântul era însoțit pretutindeni de acest animal feroce care îi era supus.
Propovăduind Evanghelia lui Hristos în locuri bântuite de spirite malefice și
de animale sălbatice, însoțirea cu lupul ar putea fi interpretată ca fiind
folosirea unui element din natura înconjurătoare (din regnul animal) pentru a
se apăra de pericolele iminente ce îl pândeau în misionarismul său într-o țară
străină. O asemenea însoțire am întâlnit și la unii sfinți care au viețuit în
pustiul Iordan (Sfântul Gherasim de la Iordan care era slujit de un leu). Tot
în mitologia românească, sărbătoarea Sfântului Andrei este legată de usturoi, o
plantă apotropaică folosită pentru alungarea duhurilor rele și a altor creaturi
malefice despre care se spune că ar bântui în această noapte de dinaintea
sărbătorii de Sântandrei.Datorită multelor tradiții și obiceiuri, precum și a
practicilor magice pentru apărarea animalelor de lupi și a caselor de strigoi,
Sfântul Andrei este cunoscut la români drept un luptător împotriva duhurilor
întunericului și a spiritelor malefice, în mod deosebit împotriva celei mai
temute dintre fiare: lupul. Ziua de 30 noiembrie, numită și Sântandrei, este
ziua în care lupul își poate îndoi gâtul țeapăn, devine mai sprinten, astfel că
prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare. Ca
urmare, acum trebuie luate măsuri suplimentare de pază a vitelor și este
necesară efectuarea diverselor practici ezoterice de apărare
împotriva lupilor. Se considera că nici un alt moment al anului nu era atât de
prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfățișare de
lupi sau câini, ca în ajunul și în ziua de Sântandrei.Pricolicii sunt suflete
ale oamenilor care își părăsesc trupul în timpul nopții, se rostogolesc de trei
ori și capătă înfățișare de lup sau de altă vietate (câine, porc, cal, bivol,
pisică, șarpe, broască). Spre deosebire de vârcolaci, care călătoresc prin
văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. Ei nu se întrupează în vietăți
sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină). Adesea, sunt oameni
din sat, recunoscuți după înfățișarea și comportamentul animalului pricolici.
Trăiesc puțin, cât lupul sau animalul în care se metamorfozează. O dată pe an,
în Noaptea Strigoilor (29-30 noiembrie), s-ar întâlni cu strigoii morți, care
își părăsesc și ei mormintele, pentru a-și alege, prin luptă, stăpânul. Pe timp
de iarnă ar intra în haita lupilor, iau conducerea și atacă oamenii și turmele
de vite.În vechime, moartea și renașterea divinității – și deci a timpului
anual cu care acestea se confundă – erau substituite de un sacrificiu sacru
(pom, animal, pasăre, om și chiar al unui obiect însuflețit simbolic). Un
obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creștine a Apostolului
Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la românii din Transnistria
numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confecționarea unei păpuși din cârpe,
numită Andreiu, substitut al vechiului an, o așezau pe laviță (pat) ca pe un
mort și o jeleau. Lipsește marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică
divinitatea, specifică oricărui început de an.
Este posibil ca una dintre tradițiile care
au migrat din toamnă, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la
solstițiul de iarnă, să fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul dintre
numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gadinet, în special la
Filipi, când începe împerecherea pentru înmulțire, este purtat și de porcul
tânăr, numit popular și godin, godinet. Că vechii daci au avut un cult
deosebit pentru lup o demonstrează și steagul lor de luptă care are capul de
lup și trupul de balaur (dragon). Istoricul Liviu Teleacă, pe baza omonimiei
valk – preot, respectiv valke – lup, consideră că acest stindard este însemnul
heraldic al corpului preoțesc din vremea vechilor daci, dar și stindardul
războinicilor. A.D. Xenopol consideră că acest steag ar fi caracteristic unui
neam tracic. După alți cercetători și istorici, ar reprezenta stindardul
preoțimii trădătoare și al războinicilor traci.
Stindardul dacic apare pe Columna lui Traian
ca unul dintre trofeele ce au fost luate de împăratul Traian. Romanii,
conștienți fiind de puterea acestui drapel, l-au preluat și folosit,
răspândindu-l pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unii istorici aduc
argumente cum că steagul dacic cu trup de balaur și cap de leu era colorat în
roșu, galben și albastru. Cele trei culori sunt astăzi cel mai frecvent
întâlnite pe costumele populare din toate zonele României. Stindardul
călușarilor – acest joc magic și foarte vechi – se aseamănă cu stindardul
dacic, conform descrierii făcute într-o scriere străveche.
Predispus, dar și predestinat războaielor,
invaziilor și nenorocirilor, conform mitologiei, poporul român s-ar fi născut
sub semnul lupului. Aceasta s-ar datora apariției lupului de trei ori în timpuri
străvechi, și anume: prima apariție o regăsim în numele strămoșilor noștri
daci, a doua în genealogia poporului cuceritor și a treia în invaziile
popoarelor migratoare. Aici merită amintit Genghis Han, care ar fi avut ca
strămoș „un lup cenușiu care ar fi coborât din cer și s-ar fi unit cu o
căprioară”.
Că istoria îndepărtată a poporului român
este legată de acest animal feroce sau că vechii daci ar fi venerat un zeu
păgân care era lup o atestă mulțimea sărbătorilor legate de acest animal.
Scopul acestora era de a impune anumite interdicții și anumite practici magice
pentru ca oamenii și animalele domestice din gospodărie să fie apărate de fiara
sălbatică și necruțătoare lupul, deseori asociat cu forțele întunericului și cu
duhurile malefice.Zilele lupului începeau cu sărbătoarea Sf. Petru (29 iulie),
Cricovii Mariei (15-17 iulie), Martirul Lupu (23 august), Teclele (24
septembrie), Berbecarii (26-28 sept.), Osic (17 oct.), Lucinul (18 oct.),
Sâmedru (26 oct.), Ziua Lupului (13 nov.), Filipii de toamnă (14-21 nov.),
Filipul cel Șchiop (21 nov.), Sâmpetru de iarnă (16 ian.), Filipii de iarnă
(25-31 ian.), Stretenie (2 feb.), Martirii de iarnă (1-3 feb.). În unele sate,
la acestea se adaugă și joile rele sau joile verzi.Sfântul Petru de iarnă (16
ianuarie) este considerat în folclor patronul lupilor, deoarece se spune că în
acea zi lupii omorau multe animale domestice, făcând bălți de sânge, dar nu
luau cu ei pentru hrana puilor decât un singur animal.
Sărbătoarea Filipilor este o sărbătoare
păgână cu semnificații profunde în lumea satului, unde se credea că ținerea
acestor zile îi apără pe săteni de lupi care vin să le omoare vitele. Filipii
sunt sărbători materne de fertilitate, datorită comportamentului acestui animal
în perioada de împerechere. De asemenea, femeile de la țară cunosc grija
excesivă a acestor animale pentru puii lor, dar și cât de feroce pot deveni
atunci când aceștia sunt puși în pericol. Aceste superstiții și temeri legate
de Filipi sunt bazate pe credința ocultă că ființe misterioase s-au împreunat
cu oamenii, dând naștere unor ființe și om și animal ciudate, malefice.
Perioada ianuarie-februarie este aceea în care lupii se împerechează.Despre
Filipul cel Șchiop se spune că fost ologit de Dumnezeu pentru că s-a
abătut de la dreapta credință. Se povestește că un om a nesocotit sărbătoarea
și a lucrat de „Ovidenie”, iar din acea zi a rămas șchiop până la capătul
zilelor. Ciobanii țin sărbătoarea ca să nu vină lupul cel șchiop și să le fure
oile.
Cu toate acestea, ei nu văd în lup doar
prădătorul turmei, ei știu foarte bine că lupul e singurul animal ce poate
vedea dracii, alungă bolile copiilor și, alături de vidră, călăuzește sufletul
mortului spre lumea de dincolo.Diferite elemente din corpul lupului au fost
folosite de medicina magică: părul de lup folosit de cei cu incontinență
urinară, dinți de lup ca amulete aducătoare de noroc, părul din fruntea lupului
îl foloseau unele femei ca să fie iubite de oricine voiau ele, ficatul de lup
pentru oftică, ficatul de lup pentru descântat frica, urâtul, dar și pentru
atragerea celui rău când era strigat printr-o gură de lup de vrăjitorii care
făceau magie neagră. În piele de lup se îmbrăcau unii eroi din basme, de obicei
împărații, în unele demersuri familiale, dar și vrăjitoarele care voiau să-i
pedepsească pe cei care le jigneau profesia. În jocurile rituale din perioada
solstițiului de iarnă, tinerii purtau măști sau costume de lup. Se spune ca
femeile sterpe care vor fi jucate de acești tineri mascați vor fi fecunde și
prolifice. Când tânărul îmbrăcat în lup se apropia de femeia stearpă, aceasta
smulgea câteva fire de păr pentru a le folosi la descântece și vrăji de
dezlegat nașterea.
De o vitejie legendară, dacii au fost
învinși doar de romani, așa cum consemnează Mircea Eliade, care afirmă:
„Singurul popor care a reușit să-i învingă pe daci, care le-a ocupat și
colonizat țara și le-a impus limba, a fost poporul roman, un popor al cărui mit
genealogic s-a construit în jurul lui Romulus și Remus, copiii Zeului-Lup
Marte, alăptați și crescuți de Lupoaica de pe Capitoliu”.
Acest moment al cuceririi Daciei de catre
romani ar trebui regândit de catre istorici deoarece exista oarece dovezi
precum că latinii ar fi fost un trib dacic plecat din Dacia spre sud și apoi
spre vest ajungând în peninsulă, unde si-au păstrat aceiași venerație pentru
Zeul Lup Martie. Chiar daca cartea lui
Nicolae Densușeanu este considerata de unii un roman, iar de alții rod al
imaginației, sale alcătuită pe baza baladelor și folclorului românesc, s-ar
cuveni sa fie un punct de plecare într-un studiu mai amănunțit despre originile
poporului roman si a limbii române. Îmi place să cred ca latinii sunt veri buni
cu dacii iar limba latină s-a rupt din limba dacă.
Poporul dac, numit de străbuni „asemenea
lupilor”, născut sub semnul lupului, a manifestat întotdeauna o atitudine de
teamă, dar și de respect pentru acest animal, încercând nu să-l înfrunte și
nici să-l supună, ci să-l venereze și să-l imite.O expresie românească des
întâlnită, atât în vorbirea curentă, cât și în literatură, este „urlă lupii la
Lună” și arată teama de nenorocire. Lupul, ca ființă malefică,
întruchipare a răului, în mitologie reprezintă moartea cosmică: el devorează
aștrii – Luna și Soarele – și ia cu el anumite ființe ce revin pe Pământ sub
formă de strigoi, vârcolaci ori pricolici.
În arta populară, lupul a fost reprezentat
în ceramică, sculptură în lemn și pe scoarțe țesute. În unele mănăstiri, în
pictura murală de la intrarea în biserică sau în pridvor, alături de o gură
imensă de balaur din care iese un râu de foc, unde ard cei păcătoși și care
reprezintă Gura Iadului, este reprezentat și lupul, pe lângă alte animale
feroce, înghițind părți din corpul omenesc.
Înzestrat cu capacitatea de a vedea în
întuneric, lupul este considerat și simbol al luminii. Întâlnim această
ipostază a lupului în folclorul românesc, în unele bocete de la înmormântare
– Bocet de sub Parâng –, unde lupul apare ca un inițiator, dar și ca fiind
cel care conduce sufletul celui mort în lumea de dincolo: „Și-ți va mai ieși /
Lupul înainte / Ca să te spăimânte. / Să nu te spâimânți / Frate bun să-l
prinzi / Că lupul mai știe / Seama codrilor / Și-a potecilor / Și el te va
scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai, / Să te ducă-n rai,/ C-
acolo-i de trai / În dealul cu jocul, / C-acolo ți-e locul, / În câmp cu
bujorul, / C-acolo ți-e dorul”.
În romanul Baltagul al lui Mihail
Sadoveanu, lupul împreună cu varianta domestică a fiarei, câinele-lup, au
aceeași misiune de a duce sufletul din lumea aceasta în lumea cealaltă. Și în
romanul Lupul și catedrala al lui D. Sârbu, lupul este privit din
perspectivă benefică, având misiune inițiatică și transformatoare. Este un
animal plin de lumină, dar care exercită o putere magică asupra celor ce-l
privesc. El apare într-un anumit loc, la un moment anume, ca să aducă o
schimbare neașteptată. Din legendele Antichității aflăm că Apollo sau Zamolxe
se mai numea și Lykos, ceea ce înseamnă în traducere lup, iar printr-o
asemănare fonetică deloc întâmplătoare, lykos devine like, ceea
ce în greacă înseamnă „lumină”. Prin urmare, Apollo-Zamolxe este Marele Lup
Luminos. În plan material el este Soarele, cel care dă lumina atât de necesară
vieții. Lumina Albă cuprinde cele șapte culori ale spectrului vizibil. În plan
spiritual, el este lumina inițierii dobândită prin cunoașterea adevărurilor
transcendentale. Pe de altă parte, daoi, denumire sub care erau cunoscuți
dacii din Antichitate, devine în dialectul traco-frigian daos, care în
traducere înseamnă „lup”. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul animal
totemic ce-l reprezintă pe Zamolxe-Apollo. Din cele prezentate mai sus îi putem
considera pe daci ca fiind Fiii Marelui Lup Luminos, adică fiii lui
Zamolxe-Apollo. Dacii preistorici (pelasgii), oriunde s-au așezat pe tot
cuprinsul lumii, și-au legat numele de cel al lupului.
In cartea sa Dacia preistorica, Nicolae
Densuseanu abstrăgându-se din
istorie, desi o cunostea extrem de bine, porneste de la mitologia româneasca,
de la legende și de la folclorul autohton devenind el însuși creator de mit.
Referindu-se la timpuri imemorabile despre care in afara de descoperirile
arheologice si de izvoarele nescrise nu sunt dovezi, isi exprima convingerea ca
poporul dac ascede din zei, ca pe teritoriul Daciei preistorice ar fi viețuit
uriașii și că populația de pe aceste stravechi teritorii ar fi vorbit limba
latina.
Întemeierea Romei se află și ea sub semnul
lupului, ceea ce ne arată că începuturile sale, cel puțin în epoca regală, se
află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpați.
Dorința mamelor de a avea copii
neînfricați asemenea lupilor se manifestă prin obiceiul unor mame din
ținuturile Hunedoarei (platforma Luncanilor) care le dădeau nou-născuților
lapte printr-o gură de lup, instrument ritual în formă de cerc. Scopul era
acela de a face transferul puterii lupului către copilul nou-născut, laptele
matern fiind considerat sacru. Dacă un copil nou-născut se îmbolnăvea și era
amenințat cu moartea, era botezat din nou și i se punea numele de Lup, Urs ori derivate
ale acestora. Prezența masivă a numelui Lupu sau a derivatelor sale –
Lupașcu, Lupeanu, Lupan, Lupei, Lupușor, Pascu, Pâscan etc. – în onomastica
tradițională românească se explică prin schimbarea numelui adevărat al
copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele ale întunericului,
ce umblă prin lume luând forme fantastice de stafii, zmei și alte creaturi
înspăimântătoare. Un alt ritual de transfer al puterii lupului asupra unui
prunc este acela făcut de trei feciori cu o unghie de lup; unghia de lup
simbolizând virtutea și puterea, creșterea rezistenței la pericole, dar și
spiritul de luptător. Astfel, lupul reprezentat prin acea unghie are rolul
de animal protector, înlesnind trecerea pragului ce separă nonexistența de
existență.
Mitologia lupului este asociată cu
nașterea, schimbarea și moartea timpului. Împerecherea și înmulțirea sa în
perioada de iarnă este un fapt rar întâlnit la alte mamifere. Prin
comportamentul de reproducere al lupilor, anul poate fi împărțit în două părți:
iarna (constituirea haitelor, formarea perechilor, prin selecție naturală,
a celor mai valoroase exemplare și nașterea puilor) și vara (corespunde
creșterii puilor, introducerii lor în colectivitatea haitei și maturizării
lor). Unii cercetători și istorici consideră că suprapunerea celor mai populare
sărbători ale anotimpului rece, ale sfârșitului, dar și începutului de an,
peste perioadele de împerechere ale lupilor indică începutul de an dacic,
probabil octombrie- noiembrie, când avem de-a face cu sărbătorile Lucinul
(oct.) și Ziua Lupului (nov.).
Între 13 noiembrie și 6 decembrie, există,
în tradiția românească, o serie de celebrări și obiceiuri foarte vechi,
cunoscute sub numele de Filipii de Toamnă, legate de credința străveche în
reînnoirea periodică a timpului.
Sărbătorile dedicate animalului sacru al
dacilor, lupul, au fost asimilate de tradiția creștină. Acestea încep cu Ziua
Lupului (13 noiembrie). Despre ritualuri de purificare și reînnoire a
timpului, folcloristul Ion Ghinoiu consemnează în „Sărbători și obiceiuri
românești”: „Lăsatul Secului, sărbătoare nocturnă (13-14 noiembrie) care
deschide Postul Crăciunului de șase săptămâni (15 noiembrie-24 decembrie),
ocaziona petreceri familiale cu mâncare și băutură din abundență. În unele
zone, Lăsatul Secului de Crăciun este precedat de Ajun (13 noiembrie) și urmat
de rituri de purificare (ziua de Spolocanie, 15 noiembrie)”.
Intreaga istorie a umanitatii este
incărcată de mistere și de necunosute care nu se știe daca vreodată ne vor fi
cunoscute. Studierea mitologiei si a scrierilor despre Dacia straveche
descoperă fascinate și tulburătoare posibilități de acceptare a ideii conform
căreia, poporul român, descendent din dacii pelasgi ar fi nu numai cel mai vechi
pe meleaguri europene ci, chiar pragul începutului de lumi “al legendarului
ținut Atlantis dispărut într-o zi și o noapte sub ape”(manuscrisul lui Solom).
“Dacia
cu munții săi cei înalți, cu câmpiile sale mănoase, cu
râurile sale cele multe și frumos curgătoare , cu avuțiile sale cele făimoase
de aur de argint și aramă și, în fine cu populațiile sale ospitaliere , religioase,
juste, viteze și fericite, este țara cea legendară a timpurilor preistorice.”(Nicolae Densușeanu- Dacia preistorică)
In toate periodele istoriei mai actuale
ori foarte vechi, istoria a fost scrisa așa cum au dorit unele grupuri de
interese, existând motive de a face să dispară sau să fie mistificate adevăruri
despre anumite etape din istoria umanității.
O istorie îndepărtată, în unele locuri
nescrisă încă, este pastrată în folclorul nostru deosebit de bogat în baladele și legendele
populare.
Daca ar fi rescrisă, poate ar inspira, menține și amplifica sentimentul de
mândrie națională în acest prezent în care trăim: incert și deseori lipsit
de ideal.
Dorina Stoica
Bibliografie
Romulus Vulcănescu – Mitologie
Română, Mircea Eliade – De la Zamolxis la Genghis-Han, Mircea Eliade
– Dacii și lupii, Vasile Alecsandri – Lupul moralist, Dumitru
Manolache – Sf. Apostol Andrei și protocreștinismul în spațiul românesc, Ion Ghinoiu – Vârstele timpului Nicolae Densuseanu - Dacia preistorica
http://arhivaneamulromanesc.wordpress.com/opinii/maria-vaida-„simbolul-romanesc-al-lupului-de-la-leagan-la-mormant“http://romaniaesoterica.blogspot.ro/2008/12/simbolismul-lupului-dacic.html