(Lucian
Blaga- Fântânile)
Evanescența multor îndeletniciri tradiționale, încărcate de sensuri străvechi
și de mister de-a lungul tmpului, dar cu precădere în contemporaneitate poate
fi un fapt pozitiv pentru omul modern ce dispune de tot mai puțin timp pentru a
se apleca asupra celor firești, naturale. Una dintre cele mai vechi și mai
încărcată de sensuri îndeletnicire aproape dispărută, este cea de descoperire a
izvoarelor, captarea lor și construirea fântânilor.
În simbolistica fântâna reprezinta viața, legătura dintre astral și
teluric, dintre real și ireal, chemare spre împlinirea iubirii, a însetării de
viață pământească dar și de aspirație spre veșnicie. Ea a fost gândită de
oameni ca un tunel al timpului, ca o spirală,
ce urcă spre Paradis și coboară spre Infern spre a uni înălțimile cu
adâncurile și cele de dedesupt cu cele de deasupra ale Pământului.
Semnificații profunde are, tot mai rar întâlnita fântână cu cumpănă, asemănată
în tradiţia populară cu lumea. “Lumea e ca o fântână cu două ciuturi, când se urcă cea plină, se coboară
cea deşartă”, al cărei stâlp ce
susține bara orizontală (axis mundi) simbolizează legătura cer-pământ, bara
orizontală- brațul balanței ce se află în poziție orizontală când nu este
folosit, bara verticală ce leagă ciutura de un capăt al balanței, rămâne
vertical neânduplecată mereu, fiind vehicolul care face legătura între cele
două ceruri (cerul din apă și cerul de sus). Perimetrul fântânii pentru omul
satului este, asemenea bisericii ori cimitirului un loc sacru, dar în același timp unul misterios, strâns legat de cele mai importante momente din viață: nașterea,
botezul, căsătoria, moartea. Apa, aerul, pământul, focul și dumnezeirea
formează pentru omul rural, zona
curățeniei absolute.
Ritualul săpării fântânii este indisolubil legat de copilăria mea. La casa
pe care parinții o construiau la marginea orașului, într-o zi si-a făcut apariția
un om înalt, cu o frunte imensa ce semana cu o luna in crestere și cu o barbă
rară, neângrijită. Ii port și astăzi imaginea în minte deoarece nu am mai
întâlnit un astfel de om. Ne-a privit pe fiecare, dar nu părea că ne vede! Abia
daca a scos câteva cuvinte. Preț de mai multe ore a tot măsurat cu pași egali
terenul din-prejurul casei-în construcție. Avea prinsă de o curea în jurul
mijlocului o nuia sub forma literei Y (de alun aveam să aflăm spre seară) care
de cate ori trece prin locul unde se află astăzi fântâna se mișca. Era locul
unde și acum crește multă patlagină, o buruiană cu frunze mari de un verde
intens.
Căutătorii de izvoare erau oameni înzestrați cu deosebite calități și
numiți cu respect „oameni din stele” sau vrăjitori. Pe lângă un simț deosebit, ei aveau si o anumită structură psihică
influențată de rețeaua magnetică Hatman perturbată de apa din scoarța terestră,
cunostințe despre plantele ce cresc acolo unde se află izvoare dedesupt, dar și
despre structura solului. Baghetele pe care le foloseau erau din alun, măslin,
smochin ori trestie . În zilele noastre acest mod de găsire a apei a fost
înlocuit cu radioesteziști care folosesc baghete în formă de L din cupru,
plastic sau alamă. Dar nu unealta contează, cât persoana căutătorului
înzestrată cu un har special, o sensibilitate pe care puțini oameni o posedă.
Sapatul fântânii era o treabă grea și periculoasă. Clădirea pereților cu
piatră de râu așezată în spirală,
presupunea nu numai muncă, dar și o cunoaștere a tainelor meșteșugului
dăltuirii pietrei, ce nu era la îndemâna oricui. Și iată că, mă duce iar gândul
la vremea când s-a construit fântâna din curtea mea...
Odată găsit locul unde fântânarul ne-a asigurat că este un izvor puternic
de apă, acesta a făcut un cerc, atât cât urma sa fie perimetrul unde, de la o
zi de luni urma să înceapă săparea fântânii. I-a spus mamei câteva lucruri (femeia
care face mâncare fântânarului trebuie să nu mai poată procreea) cerându-i și
să coacă o pâine după miezul nopții. În noaptea de dinaintea începerii
săpăturilor, omul acela ciudat, a stat culcat pe o rogojină în cercul desenat
pe pamânt, a ascultat și a numărat
izvoarele rugându-se ca ele să se lase adunate în viitoarea fântână. Dimineață,
a rupt pâinea tot acolo, a împărțit bucățelele nouă și ucenicului său, restul a
pus pe pamânt și după ce a făcut o cruce cu târnăcopul, a început să sape cu
uneltele folosite numai la sapatul fântânilor, așa cum avea să ne spuna peste
câteva zile când a devenit mai comunicativ.
A săpat zile la rând circa opt metri, iar pământul pe care îl scotea îți
schimba textura și culoarea de la o zi la alta, era din ce în ce mai umed, până ce, într-o după-amiază istovitoare a strigat la
tata să coboare tubul că a dat de apă. La strigătul fântânarului de acolo de
jos din fundul pământului, toată lumea de pe stradă a venit în graba să-i ajute
tatii să coboare tubul. Acestuia avea să i se facă o spărtură prin care să
țâșnească apa. Așa cum ne avertizase fântânarul, prin spărtura din tub cam de mărimea unei
mingi, a țâșnit un jet puternic. A doua
zi dimineață în fântână era deja apă. Se spune că de acolo, din fântână chiar
dacă este miezul zilei și soarele strălucește pe cer, se văd stelele. Acum,
după ce am aflat atâtea lucruri despre fântâni mă întreb: o fi vazut fântânalul acela stele din cerul de jos?
Se spune că, acel care realizează o fântână sau doar o repară ori o curăță va fi pomenit la cer până la al
nouălea neam (aici mă duce gândul la povestea lui Creangă cu „Harap alb”...).
Curățirea fântânii nu are doar un scop igienic dar are și semnificație subtilă,
fiind expresie a continuității vieții însăși. În lumea satului există încă un cult al fântânii
determinat de faptul că apa este nu numai un element vital, dar și unul subtil, spiritual asigurând
perpetuarea vieții însăși.
Cautătorii de izvoare, și constructorii de fântâni efectuează pe lângă
munca propriu-zisă și un act inițiatic. Înserînd în construcție anumite elemente
subtile, cunoscute doar de ei si de
destul de puțini dintre cei inițiați, meseria aceasta și-a păstrat tainele ce
vor dispărea odată cu dispariția ei.
Vorbind despre oamenii care practicau această îndeletnicire ori manifestă
un interes deosebit pentru domeniul amintit,
Jeuny Randles din Anglia în cartea sa „Copiii din stele” apărută în limba română în anul 2000, lansează
ideea că aceștia ar fi cetățeni cosmici,
adică oameni aleși să construiască cealaltă treaptă a umanității.
Prin sacralitatea sa, fântânii i se cuvine tot respectul. Tradiția spune că: apă să nu iei
de la fântână decât cu un vas folosit doar pentru aceasta; nu bagi în fântână vasul adus de acasă; fântâna
va seca dacă arunci înapoi apa scoasă din fântână; nu mănânci când mergi să aduci
apă că-ți pierzi memoria; pe drum nu
vorbești că va fi ceartă în casă; seara mai
bine nu aduci apă de la fântână; înainte
de a bea apă, dai un pic pământului; iar dacă scalzi un copil cu apa adusă seara,
stingi câțiva cărbuni în ea.
Curățenia și sacralitatea fântânii este dată și de persoana care face
această lucrare. Pătrunderea în interiorul pământului este apanajul celor
aleși. Ea, poate deveni de la început malefică, dacă acel care o construește are vicii ori
patini ( băutură, țigară, adulter, blestemă ori înjură). El nu are voie să
urineze, scuipe ori să mănânce prea
aproape de acel loc. De asemenea trebuie să fie dezlegat de preot care să-i fi iertat păcate mari dacă le-a făcut.
De obicei fântânarul avea cu el un ucenic care il ajuta la toate treburile
și pe care îl iniția în tainele meseriei de cătător de izvoare, dar și de fântânar. Înainte vreme era ales un
copil din flori sau cel mai sarac copil din sat si era dat în seama acestuia
pentru a-l învăța să caute izvoare și să facă fântâni. Botezul era făcut de către descântătoarea satului
care, la începutul lunii mai, la apusul
soarelui, la marginea unui curs de apă îl punea să jure așa „mă leg să-i dau pământului inima, iar el
să-mi dea neprihănitlele izvoare”. I se punea pe cap un colac, din care, după ce era rupt i se dădea să mănânce. Odată terminată se făcea
o slujbă specială de către preot, de sfințire a apei și se arunca în apă o
cruce din lemn de esență tare. Orice fântână trebuie să fie acoperită cu un capac pentru a
nu intra păsări ori alte vietăți, iar vântul să nu aducă praf și alte gunoaie.
Se spune că primele ape scoase din fântână trebuiesc duse la biserică pentru a fi botezat un
copil. După doar cîteva zile pe lângă fântâna nouă, cu apă bună, noaptea se va auzi orăcăitul unei broaște.
Este broasca fântânii!
Spațiu fântânii este
sacru. Amplasarea ei in mijlocul unei curți, a unei grădini, a unei localități,
la mijlocul unui drum prin câmp ori într-un luminiș din pădure, împrejmuirea
ei, amplasarea de troițe sau de cruci lângă fântână precum și plantarea de
copaci și de flori sunt semene ale prețuirii pe care oamenii le-o acordă. La
fântâna din mijlocul satului se fac adunările sătești, horele sau petrecerile
de sărbători. Aici se iau cele mai impotante hotărâri din viața oamenilor sau a
localității. La fântânile din pădure merg fetele și flăcăii în nopțile magice
ce preced anumite sărbători ale anului cum ar fi Rusaliile, Sânzienele, Anul
nou, Ajunul Bobotezii.
Lângă fântână se fac cele mai multe ritualuri și anume: rugăciuni de
rod, de cununie, practici agrare de aducere a ploii, (Paparudele sau
Caloianul). În unele credințe populare fecunditatea este legată de apa fântânii (barza), și tot lângă fântână
se fac descântece de dragoste, de sănătate,
de belșug.
Tot în credința populară se spune că forța purificatoare a apei face ca
morții din apă să fie “cei mai
buni dintre morți”, materia lor nu se descompune în mediul teleuric ci în spațiul acvatic care dizolvă materia
pentru a o trensfigura. În viața practică însă acele fântâni în care cineva s-a
aruncat pentru a-și lua viața devin blestemate și sunt părăsite considerându-le
locuri necurate ori bântuite. Și fântânile în care s-au aruncat sau au căzut
animale nu mai pot fi folosite decât dacă sunt curățate și resfințite.
În funcţie de încărcătura benefică ori malefică a lor, fântânile pot fi de
mai multe feluri şi anume:
fântâni cu apă vindecătoare (izvoare ale tămăduirii), sacre(legate de anumite evenimente
din viata bisericii), iniţiatice, ale cunoaşterii, de dragoste,
meteorologice, fântâni blestemate, fântâni cântătoare etc.
Mă voi opri doar asupră câtorva dintre cele mai spectaculoase fântâni pe
care le-am vizitat sau despre care doar am citit.
În Sintra,
Portugalia se află un loc încărcat de mistere şi de simboluri ezoterice. Este
vorba despre Quinta de Regaleria, un palat misterios în a cărui curte se află “Fântâna
iniţiatică”, o fântână a cunoaşterii. Curtea interioară a acestui palat cuprinde simboluri ce te
poartă cu gândul către temele profunde precum naşterea şi moarte, comuniunea
omului cu Dumnezeu
şi cu natura. Fântâna, construită în spirală, pătrunde în interiorul pământului
până la o adâncime de 27 m și se urcă sau se coboară pe o scară în spirală, cu
nouă niveluri reprezentând cele nouă “ceruri ale Iadului” , și cele nouă “ceruri
ale Paradisului”.
“Fântâna inițiatică”
reprezintă legătura cerului cu pământul și ea poate fi parcursă în ambele
sensuri , de jos în sus(amintind că Pământul este cel din care ne naștem)
și de sus în jos spre mormântul unde ne
întoarcem cu toții, așa cum se spune în înțelepciunea populară “din pământ suntem și în pământ vom merge”. În
vremea când castelul era locuit, poarta de la capătul “spre cer”, era
accesibilă doar inițiaților care trebuiau să găsească mecanismul de deschidere.
În prezent poarta este deschisă, permițând vizitatorilor să intre și să iasă pe
ea.
Prezentă în Scriptură(Evanghelia Femeii samaritence) fântăna din care
Mântuitorul Iisus Hristos a cerut apă să bea, este socotită o fântână a
cunoașterii deoarece elementul apă
devine prin puterea harului elementul ce va schimba lumea și-i va uni pe
oameni prin taina Botezului făcându-i frați datorită scopului comun , acela de
a-și mântui sufletele. Am vizitat și
acest loc cu ocazia pelerinajului în Israel în primăvara anului 2012.
Fântânile de leac ori Izvoare ale
tămăduirii cum ar fi cel de la Mănăstirea Rohia, Ghighiu, Sâmbăta de Sus, ori cel
de la Măcin ce are o legendă interesant sunt doar foarte puține dintre
nenumăratele astfel de izvoare de la noi din țară, cele mai multe aflate în
incinta sau pe lângă mănăstiri. Am gustat aceste ape, am simțit mângâierea și
pacea sfintelor manastiri mai sus amintite.
În vatra orașului Sucidava din județul Olt, pe teritoriul satului Celei unde
se află vechea capitală a tribului dacic a sucilor(sec IV-VII), am ajuns într-o
vară fierbinte acum un an. Deși nu știam despre comoara ascunsă sub acest sat,
un indicator ne-a dus catre „Fântâna secretă” din Celei. Ea a fost descoperită în
1958 și restaurată după zece ani fiind și electrificată. Ghidul care ne-a
întâmpinat ne-a spus ca este o bijuterie antică unică în Europa, această
fântână secretă la care se ajunge coborând printr-un tunel lung de 26 de metri,
iar apa este la 18 metri sub vechea cetate. Unicitatea ei constă în faptul că nu
este o fântână verticală iar pânza de apă poate fi atinsa de catre cel care
ajunge în fântână coborând treptele. Este o construcție romano-bizantină din
timpul Împăratului Iustinian. Apa foarte rece, limpede are un gust minunat. Se
spune că acel care bea din acea apă se va întoarce mereu și meru acolo, iar
fetele ori flăcăii necăsătoriți se vor căsători și stabili pe acele meleaguri
pe care nu le vor mai părăsi niciodată. De asemenea este în acea localitate
obiceiul, ca mirii să coboare după nuntă în fântână să bea din apă, pentru ca
iubirea și legătura lor să fie veșnică.
După ce am coborât câteva trepte prin tunelul luminat electric pașind cu
grijă pe scări, poate din cauza locului ori a emoției am inceput să respir mai greu și m-a învăluit
un soi de căldură ca cea din într-o peștera. Din loc în loc erau expuse vase
vechi, găsite cu ocazia restaurărilor. Ghidul ne-a dat să bem din apa aceia cu
gust de veșnicie iar unii au umplut bidoane și sticle. Tot drumul am băut din
acea apă îndemnându-ne unii pe alții, ca să împlinim legenda care spune că acei
care împreună beau din apa acelei fântâni secrete se vor împrună iubi veșnic.
La Manastirea Curtea de Arges am putut vedea în mijlocul curții fântâna lui
Manole, locul unde se spune că ar fi
izvorât apă după ce s-a prăbușit meșterul: „O Fântână lină/ cu apă puțină,/ cu
apă sărată/ cu lacrimi udată”.
Despre fântâni s-ar putea scrie sute de pagini. Cele mai
multe dintre cele vechi se macină, se distrug căci nimeni nu le mai resturează
deoarece apa vine acum la robinet prin conducte, s-a pierdut tradiția iar
fântânarii aproape au dispărut. Pământul își ia înapoi izvoarele, grijuliu le ascunde
în măruntaele sale, pentru a le păstra și a le dărui altor generații care vor
pune mai mult preț decât contemporanii nostri pe cele primate de la Dumnezeu,
dacă nu cumva noi cei de acum, în nepăsătoare și mută complicitate cu acei care
în goana lor nestăvilită după bani, vom otrăvi
izvoarele din scoarța pamântului, comori dăruite spre folosința omului ca
să le aibă până la sfârșitul veacurile și să se înveșnicească prin ele.
Dorina Stoica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu