Cum am purces să descâlcesc o carte încâlcită

   Am început prin a cântări în palme cartea autorului Teofil Bradea despre care mărturisesc, spre rușinea mea, înrăită căutătoare pe internet și iscoditoare în ale lui Eminescu taine, nu am auzit până în ziua când, (onorant pentru mine, recunosc) mi s-a propus să lecturez și să prezint această carte. Am acceptat să-mi spun părerea ca simplu cititor iubitor de lectură și dar și ca trăitor în ale ortodoxiei. 470 de pagini nu-i puțin lucru recunosc admirativ, și cu puțină invidie (cea mai consistentă carte a mea nu are mai mult de 230 de pagini) așa că o deschid și trec de câteva ori prin ea înainte de a mă așeza la lectură. Am citit-o într-o noapte și nu pentru că ar fi fost o lectură captivantă ci mai mult din curiozitatea firească a unei persoane ce are în mână pentru prima oară o astfel de carte.

   Nume precum cele ale lui C. Noica, Emil Cioran, T. Nedelea și a lui Teodor Codreanu binecunoscutul eminescolog care deschide și cartea cu un cuvânt înainte intitulat Un experiment insolit m-au făcut să înțeleg că că am în mână o carte valoroasă, cu greutate, o cartea importantă pe care citind-o cel câștigat voi fi eu.

Cartea cuprinde mini exegeze teologice, proze scurte, un mic dicționar de expresii și citate străine, evocări, versuri eminesciene prezentate într-o formă insolită, scrieri critice, poeme originale compuse de autor, memorii.

   Având în vedere faptul că domnul Teodor Codreanu cunoscut eminescolog și personalitate marcantă a literaturii contemporane a concluzionat în câteva cuvinte felul cum abordează autorul Teofil Bradea vasta operă eminesciană, voi folosi cuvintele domniei sale din prefața cărții în discuție: „Într-adevăr o mare parte a cărții izvorăște dintr-un Eminescu al părintelui Bradea. Dincolo de reflecțiile critice semnate de Noica și de Cioran, părintele Teofil propune o lectură cu totul insolită a poetului, într-o formă postmodernistă în care intertextualitatea are miza istețimii folclorice de tip ghicitoare. Părintele Bradea este el însuși poet , parodiind în catrene de cadență eminesciană apropiată de prozodia Luceafărului și a Glosei , în care ultimul vers constitue citatul în maniera textualistă” (Teodor Codreanu)

   Partea a doua a cărții cuprinde versuri scrise de domnul Bradea catrene în care ultimul vers este citat din poeziile lui Eminescu. Autorul îndrăznește nu să se măsoare cu incomensurabilul Eminescu ci dă cititorului motiv de cercetare și de neuitare a operei poetului. Trebuie să recunosc, nu am mai întâlnit acest mod de alăturare îndrăzneață ce este o provocare a cititorului spre cunoașterea poeziei lui Mihai Eminescu. Înainte de a ne permite lecturarea originalelor poeme autorul ne stârnește neuronii punându-ne în fața unor veritabile ghicitori cum ar fi:

”De ce bătrâne, de-atâta vreme ? /Cu-o mână-ntinsă stai și-acum ? /– Cerșesc la lume-un dram de minte, Pentru-nțelepți de peste drum.”/

Notă Toma Florescu are acest dialog cu una dintre cele patru statui în Piața Universității, mai precis cu statuia lui I.H.Rădulescu(1802-1872)

   Se cuvine să lași cartea din mână și să începi a căuta prin cărți și prin hărți răspunsul la întrebare. Acest mod de implicare a cititorului în truda de căutător a autorului mi se parte incitantă deoarece autorul te transformă vrând-nevrând dintr-un cititor pasiv, neimplicat într-unul care scormonește asemenea celui care a scris cartea, prin manuscrise și prin biblioteci prăfuite. Aceste întrebări sunt tranșante, poruncitoare chiar, ca a unui profesor sever sau ca a unui preot care face cateheze duminica cu ai săi enoriași, iar necunoașterea răspunsului te face să te simți oarecum vinovat că nu te poți ridica la înălțimea cunoașterii pe care a dobândit-o originalul autor al acestei cărți.

Cu versurile” Și te iubesc ca și atunce, / Cu tot avântu-nchipuirii / Și cu acea simțire dulce / Ce-o dă trecutul amintirii „(La un  portret) însoțite de notata întrebare spre partea de jos a paginii ca să nu ne dea voie să citim mai departe fără a afla răspunsul „Cine este autorul acestor versuri”, ni se permite să intrăm în lumea intimă a scriitorului care de data aceasta este poet.

   La  o primă și superficială lectură a cărții vă spun sincer că m-au iritat aceste cimilituri dar, când am trecut la lectura propriu-zisă m-am prins în jocul propus de domnul autor Bradea și să știți că mi-a plăcut! Am luat cartea domniei sale într-o mână și cu leptopul în față am început să citesc versurile și să cer genialului meu prieten Google răspunsurile.

   Dacă după această prezentare a cărții de către mine v-am deschis apetitul pentru o lectură inedită vă asigur că aveți în fața dumneavoastră așa ceva, mai bine zis un fel de enciclopedie ce vă va face cu siguranță mai cultivați și chiar mai deștepți după ce o veți parcurge integral.

   M-am delectat citind catrenele scrise cu multă sinceritate (ador oamenii sinceri, rara avis în vremea noastră și în toate vremurile),  dar și cu sarcasm despre timpuri și oameni importanți, despre trecut și prezent. Constat că pana ostenitorului în ale scrisului e ascuțită și nu-i scapă nimic. M-am oprit asupra poemului Nostalgii de primar, Dumnezeu  știe de ce, poate că le mai am și eu deoarece m-am regăsit în versurile ” Am fost mare între cei mici/ Staroste între furnici”cu aceleași probleme dar în vremuri de mult îngropate dar de curând dezgropate.

Ca și cum, după lecturarea poeziei autorul ar fi ghicit fără a pune de astă dată vreo întrebare ce am gândit, mi-a servit un alt motto la fel de inspirat care sună așa “ Oamenii învață din istorie că oamenii nu învață din istorie”, demn de reținut și foarte actual astăzi când din ce în ce mulți se uită cu jind în urmă la coada la lapte, la salamul cu soia și la pâinea pe cartelă.

Urmează mai multe texte istorice și duhovnicești  pe care nu le comentez nefiind nici istoric și nici teolog. Sunt părerile autorului  și le respect ca atare. Sunt articole despre Constantin Brâncoveanu, despre Maica Domnului, despre cinstirea Sfintei Cruci, despre învierea morților, despre Judeca de apoi, homosexuali  și multe altele. Merită citite cu atenție dar recunosc, am trecut destul de repede peste ele propunându-mi să revin asupra lor când voi avea mai mult timp.

M-a impresionat dragostea constantă a autorului pentru tot ce a scris Mihai Eminescu, o dragoste ce străbate din aproape fiecare frază a acestei cărți. Iată ce scrie autorul spre finalul originalei cărți pe care abia după ce am lecturat-o am îndrăznit să încerc a o desluși:” După Scriptură și uneori și-n locul ei, (sic) poezia eminesciană a fost cartea mea de suflet, un fel de pâine a vieții, și de aceia aș vrea să fie cunoscută de toți cei care știu carte, și n-aș vrea să mă repet în fiecare ar aduce ceva bun.”

Nu  pot să fiu de acord cu unele păreri ale autorului legate de credință”Credința este în mare declin” sau “în virtutea unor scrântite canoane”etc. dar nu le comentez nici pe acestea, deoarece puse în contextul scriiturii autorului  ele sunt manifestarea dureroasă a unor experiențe de viață personale.

Cartea intitulată Carte tristă și-ncâlcită a autorului Teofil Bradea nu este doar o carte. Sunt după părerea mea  patru sau cinci cărți distincte cu tematică diferită. Într-un fel ideea aceasta nu mi se pare câtuși de puțin rea  deoarece ea naște firesc întrebarea: de ce să țin în bibliotecă mai multe cărți dacă pot să am una în care să citesc și proză și poezie și eseuri dar mai ales în care să-l am pe Eminescu alături de sufletul meu?

Spre finalul cărții în capitolul intitulat Postfață care, mi-a plăcut cel mai mult deoarece l-am cunoscut pe autor modest și smerit dar revoltat uneori, mi-a reținut atenția o frază autocritică smerită și oarecum ironică pe care o citez spre finalul timidei mele încercări de a descâlci o Carte tristă și n-câlcită ” Eu recunosc tranșant că nu-s nici scriitor, nu-s poet, nu-s milițian, nici măcar academician: n-am fost decât un popă prost de la țară, dar am citit cărți câte nu le poate duce-n spate nici măgarul (când își mută stâna și era încărcat cu alte hazbuțuri) și din multele ce le-am citit, am văzut și am înțeles cât de actuale sunt proverbele și zicerile ce le-a plodit acest popor de șmecheri proști și nătângi, că la toate m-au întrecut deși le-am fost și popă și primar, și când nu mai știu când s-o dat mintea , am apucat cu amândouă mâinile, da n-am nimerit-o pe toată bună, iar la noroc n-am mai ajuns.”

   Impresionat este testamentul sincer al autorului care ne spune în final și subliniază Cunoaște-l pe Eminescu, îndemn ce seamănă  cu o îmbrățișare largă și generoasă adresată întregului univers şi întregii creaţii.

Îmi fac mea culpa și recunosc, acum câteva zile când mi s-a propus să prezint această carte am trecut prin stări dintre cele mai contradictorii, m-am simțit flatată, încurcată, intrigată, apoi încântată și  intrigată citind, ca în final să fiu convinsă că nu mi-am pierdut timpul în zadar și să exclam aproape cu voce tare “ cartea aceasta m-a învățat carte!”. Pentru mine citirea acestei cărți a fost o experiență inedită, exact cum a fost acea pe care am avut-o în copilărie când m-am dat în lanțurile cele mari de la bâlci, iar în încercarea mea de a descâlci încâlceala, ei cred că nu am făcut altceva decât să înnod câteva fraze răsucite.

Dorina Stoica – Bârlad

Martie 2013