Am bătut la
poarta zăvărâtă
de o slugă
vicleană.
Aerul
tremura deasupra pământului
plită
încinsă.
Aveam spatele
încovoiat
palmele mi
se lipiseră de ochi.
Îmi era dor
de El
de parcă ar
fi fost fiul meu.
Gândeam că
nu-i decât
un biet doctor
fără de arginți
dreptatea
mea era însă
“ca o cârpă
lepădată înaintea Lui”.
Cu tot
soarele amiezii de august
aprins în
creștet,
m-aș fi
îndreptat
spre
scăldătoarea Vitezda,
dar cine sa
ma coboare în apa
ca om nu
aveam.
(Dorina Stoica)
