Îmi cântă inima în ritmul
acordurilor line de vioară,
fată nebună, prinsă-n dansul
ludelelor din nopțile de vară.
Sunt vie și alerg spre zări
am zâmbetul cât ziua începută,
îmbrățișez grădina mea cu flori
și liberă-s, ca puiul de ciută.
Trăirea mea acum e neștiută
dar mâine o voi spune tuturor,
va fi un stigăt nu o șoaptă,
”iubesc dar nu îmi este dor!”
Pentru că eu sunt însăși DORUL,
sunt tainicul, eternul feminin,
zămislitoarea vieții, ulciorul
în care Ziditoru-a pus ce e divin.
Sunt plinul casei, vatră sunt,
cămin, sărutul ploii venită din senin,
grâul copt, plecat către pământ,
grădină cu mirosul alb de crin,
sânul de la care-a supt copilul
ce astăzi e femeie ori bărbat.
Sunt soră, mama, iubită, trupul
femeii ce-n pântec te-a purtat.
Dacă m-ajuți să ne-ntregim așa
teluric ramul cum alcătuește pomul,
mă veșnicesc prin tine cât voi exista
și cât iubirea auri-va omul.
(de Dorina Stoica a doua varianta)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu