sâmbătă, 7 mai 2016

Dumnezeu dădea liturghie

alegând din zecile de mii 
construite în ultimii douăzeci și cinci de ani,
o biserică fastuoasă deosebit de frumoasă
ce avea o cupolă aurită 
și o ușă din lemn de stejar lustruită, 
Dumnezeu a intrat la ora șapte fix 
așa cum se cade unui credincios 
cu privirea în jos smerit.

s-a închinat la toți sfinții pictați pe pereți.
pe unii îi cunoștea destul de bine, 
lucra cu ei la mântuirea lumii în Rai
de doua milenii și ceva. 
pe altii însă 
nu-i văzuse nici măcar odată 
în veșnicia Sa.

a cumpărat o perscură și două lumânări,
aveau ștampilă pe ele
pentru ca nu cumva cineva,
să aducă de pe altundeva, ceva nesfințit.
una pentru unicul Fiul răstignit pe Cruce,
trimis în lume ca Mântuitor acum doua milenii,
și alta pentru popor.

cu lumânarile aprinse 
și capul plecat a mers apoi
și s-a închinat la iconostase, 
la drepții pictați pe catapeteasma aurită.
în fața Sfăntului Altar a lăcrimat
pentru neamul omenesc 
pe care l-a alungat din Rai pentru neascultare 
si pentru că-n lume nu este pace.

un portar ce se ocupa de grătarul 
unde ardeau lumânări pentru vii și adormiți 
a venit nervos, 
pe urma de lumina prelinsă pe jos: 
“iesi afară ești atat de murdar și plin de praf!” 
(pesemne praful de stele strălucitor îl deranja)
„duc acest mic dar la sfântul Altar, 
apoi fără a deranja voi sta undeva lângă ușă.”
“afară cu tine până nu superi 
și pe altcineva!...”i-a spus răstit sluga cea rea.

cand ușa grea din lemn de stejar lustruită
a bisericii ce avea o cupolă aurită, 
în urma-I s-a închis,
i-am deschis ușa bisericii din inima mea.
atunci Dumnezeu fericit a zâmbit. (Dorina Stoica)

imagine de pe internet