Redutabilă în ale scrisului este Dorina Stoica (n. 14 martie 1952, Răchitoasa, Bacău), cu o biografie pe care n-a vrut s-o ţină „la secret”, ci a încredinţat-o unei cărţi de memorialistică, Bietul om sub vremi (Editura PIM, Iaşi, 2012). A lucrat o vreme la o fabrică din Bîrlad, cu tehnologie avansată în automatizări, urmînd cursurile de specializare în Bucureşti, iar după o perioadă de producţie, prin 1984, este trimisă secretară cu propaganda într-o comună, apoi primăriţă (navetistă), singurul cusur al acestei ascensiuni rapide în ierarhie fiind acela că „tovarăşa” era cam „mărunţică” de statură. Tipologia merită reţinută: „Nu aveam pe vremea aceea mai mult de 45 kg. Eram subţirică, cu forme armonioase, îmbrăcată cochet. În ziua aceea specială pentru mine, eram machiată discret şi purtam rochia roşie cea mai bună, tricotată din fir de mătase. Rochia era mulată pe corp, puţin sub genunchi şi destul de decoltată pentru a atrage privirile. Pe deasupra purtam taiorul elegant de catifea, pe care îl împrumutasem de la prietena mea, Svetlana. Sandale cu talpă din plută ortopedică, foarte înalte, mă făceau să par mai înaltă. Părul uşor coafat cădea puţin ondulat pe umeri. Ochelarii de soare îi ţineam pe creştet, etalînd superioritatea şi siguranţa de sine…” Oamenii comunei n-au primit-o cu braţele deschise, au luat-o chiar ca pe un corp străin între ei, dar cu voinţa partidului nu se punea nimeni. E descris cu lux de amănunte tot noianul de compromisuri pe care trebuia să-l facă un om obişnuit ca să fie acceptat social şi nu marginalizat fără remediu. A urmat stagiul obligatoriu de pregătire la aşa-numita fabrică de activişti de la „Ştefan Gheorghiu”, secţia fără frecvenţă, pe care însă n-a apucat s-o termine, fiindcă a venit revoluţia şi, considerată nomenclaturistă, a avut de tras o frică groaznică în faţa furiei sătenilor, izolată într-un birou, cînd cineva i-a strigat în faţă: „S-a terminat cu voi, primăriţelor! Puteţi să vă căraţi pe la casele voastre. Nu vă mai recunoaştem de şefi! A căzut comunismul şi voi odată cu el!”.
Şocul a fost puternic şi e probabil să fi produs o traumă în existenţa acestei femei, fiindcă de atunci sensibilitatea Dorinei Stoica (Ţîru, cum apare în relatarea autobiografică) s-a accentuat, împreună cu speranţa în reperul acut al credinţei, propriu cuiva care trece printr-o grea încercare. Mai scrisese poezie pînă atunci, prin revista Liceului „Gh. Roşca Codreanu” din Bîrlad, „Debuturi şi tradiţii”, dar revărsarea de gînduri şi sentimente de-abia acum începe şi cu siguranţă scrisul a scos-o pe această ambiţioasă autoare din impasul depresiv al vieţii, prin volumele pe care le-a publicat recent, compensaţie la pătimirile spăimoase din zilele revoluţiei şi semn vanitos de rezistenţă la ratare: Daruri (2009), De la poezie la rugăciune (Editura Sfera, Bîrlad, 2010), Izvorul îndepărtat. Poezie ortodoxă (2011); Raiul în care am fost. Povestiri, cu prefaţă de Simion Bogdănescu; De Florii în Ţara lui Iisus, 2013, la care se adaugă volumul memorialistic amintit mai înainte. Şi-a alinat recent din necazuri, printr-o călătorie în Ţara Sfîntă. Nu e singurul caz cînd refugiul în literatură devine terapie, mai ales cînd se răsfrînge în regim confesional, iar efortul depus de Dorina Stoica se încadrează în această zonă, versurile sale fiind simple, aşternute cu inocenţă, din pură dorinţă de a comunica franc, direct, cu cei din jur. Pastelurile se împreunează cu notaţii fugare sau cu reflecţii amare, fără pretenţii, în dominanta remuşcării faţă de un „drum greşit”, eşuat în neîmplinire, sau faţă de un timp irosit în zadar: „Suflete/ deschis ca o carte/ uitată,/ uzată./ Mi-am scos sufletul/ ca pe o haină/ de nuntă.// Mi-am arătat sufletul tuturor,/ dezgolit,/ pătimaş/ curăţit,/ limpezit,/ pregătit spre a fi/ pîngărit.// Suflet rănit,/ scos la vînzare,/ pus pe tarabă,/ pipăit de ochi/ şi de mîini murdare” (Dezgolire).
Volumele sunt concepute artizanal, iar sclipirile de lirism autentic apar sufocate de segmente declarative sau îndoieli naive. Cîte o tresărire genuină merită decupată: „Simt în mine/ aceeaşi frămîntare,/ ca în pămîntul/ care vrea să nască/ fire de iarbă,/ viaţă, flori,/ ca în cerul frămîntat de nori./ Mîinile calde/ ţin în potire/ apă sfinţită/ apă cu har şi iubire” (Apă sfinţită). În alte locuri, spovedania prin victimizare e la graniţa dintre solemnitate şi ridicol: „Pleacă, Doamne, de la mine,/ Mult Te-am supărat, ştii bine./ Am uitat de Crucea Ta/ Spunînd mereu că e grea…/ Nu suntem decît noi doi:/ Tu în cer, eu în noroi./ Sunt bolnav şi ticălos,/ Fă-mă, Doamne, sănătos./ Duhul bun al Tău şi Sfînt/ Dă-mi-l mie cît mai sunt/ Şi fac umbră pe pămînt./ Te rog nu mă lepăda/ Doamne, de la faţa Ta…” (Rugăciune). Lipsa unei susţinute culturi poetice se observă, autoarea noastră încercînd să mizeze pe puritatea gestului şi a trăirii, care nu întotdeauna găseşte soluţii expresive potrivite. În creaţiile recente, rugăciunea trece pe primul plan, o specie deloc uşoară, frecventă la clasicii poeziei religioase, la noi, Voiculescu, Crainic, Arghezi, care presupune transfigurare prin cuvînt, dorinţă de jertfă, spre a depăşi păcatul originar, şi sacralitate. Dorina Stoica se adaptează acestui regim canonic şi versurile sale, fără performanţe deosebite, denotă necesarul sentiment al precarităţii în faţa divinului şi expansivul căinţei, proprie omului năpăstuit: „Am strigat spre tine, Doamne,/ Am strigat în psalmi şi-n rugă,/ Am strigat atît de tare/ Că m-au luat cei răi la fugă!// Nimeni nu îmi înţelege/ Dorul inimii şi focul./ De aceea nicăieri/ Printre ei nu-mi aflu locul.// Alungată dintre oameni/ Trimit ura lor spre mine/ Şi mă prigonesc adesea,/ Cînd încerc să le fac bine.// Întind mîinile a rugă,/ Nu mă-nchin păgîn la zei/ Şi te rog smerită, Doamne,/ Să nu-i pedepseşti pe ei!” (Rugăciune). Spune undeva autoarea că trei lucruri au rănit-o teribil în viaţă: minciuna, politica şi oamenii răi. Menirea rugii stă în asumarea suferinţei prin spovadă, iluzorie izbăvire de malignitatea lumii din jur: „Te chem spre o ţară pierdută în ceaţă,/ Mîinile mele te roagă să vii. Îţi spun:/ – Cerul ţării, unde vom merge-i senin,/ Iar moartea acolo înseamnă viaţă!”.
Cu elemente lesnicioase, Dorina Stoica îşi pune speranţe în materia lirismului, spre a-şi face suportabilă rana necicatrizată din adînc de suflet.
(de Cristian LVESCU)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu