Vino primăvară, vino

vino, vino primăvară,

îmi e dor de stat pe-afară,

soarele să-l simt pe piele

ca o blândă mângâiere.

bată vântul nebunatec

peste trupul meu tomnatec

să mă fac tânără fată,

sprintenă și zăpăpăiată.

aș îmbrățișa pădurea

când renaște toată firea

aș umple cu flori câmpia

cu metafore poezia.

să nu râzi de mine Doamne,

mi s-a cam urât de toamne,

mă-nspăimântă frigul iernii

și trecerea iute-a vremii.

m-aș urca pe vânt călare

să mă simt tânără tare

aș lua soarele-n poală

să se facă iarna vară.

stelele le-aș prinde-n plete

și-aș pleca cu alte fete.

m-aș rătăci, înapoi nu aș veni

nici moartea nu m-ar găsi.

(de Dorina Stoica)

imagine de pe internet

Georgeta Petre – Izvoare nesecate – Însemnări despre oameni şi cărţi, de Vasilica Grigoraş, Iaşi, Editura PIM, 2016

Lucrarea “Izvoare nesecate – Însemnări despre oameni şi cărţi” de Vasilica Grigoraş este o culegere de articole, prezentări de carte şi contribuţii bibliografice, scrise în timp, publicate în diverse periodice literare. Numitorul comun al selecţiei lucrărilor prezentate sau studiate îl constituie apartenenţa, în mare măsură, a autorilor acestor lucrări la un anumit spaţiu geografic al României, administrativ numit: judeţul Vaslui. Criteriul geografic este un reper de bază în activitatea serviciilor de informare şi cercetare bibliografică din cadrul bibliotecilor judeţene, investite prin Legea bibliotecilor cu rolul de constituire şi valorificare a bazei documentare locale corespunzătoare unităţii administrative. Ori, autoarea acestei culegeri a fost ani buni, o viaţă, se poate spune, bibliotecar, bibliograf al Bibliotecii Judeţene “Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui.

Cercetarea şi prelucrarea informaţiilor privitoare la istoria trecută şi prezentă a unei zone geografice presupune pregătire enciclopedică şi de specialitate, informare asiduă şi continuă, identificarea unor noi surse de investigare şi, desigur ordonarea, prelucrarea acestor informaţii după criterii ştiinţifice, bibliografice. Finalitatea acestei activităţi este valorificarea şi diseminarea informaţiilor. Bibliografii, prin travaliul lor continuu, discret şi anonim asigură cu competenţă ştiinţifică baza documentară pentru potenţiale studii şi lucrări importante în diverse domenii. Rareori, sunt amintite în prefeţe, spre mulţumire, numele instituţiilor sau ale lucrătorilor care au contribuit la întocmirea lor.

Dar, uneori, ei înşişi, bibliografii ies din anonimat, şi devin autori de lucrări bazate pe propria cercetare şi documentare. Este o formă superioară de validare a unei categorii profesionale de elită în societatea informaţională, insuficient cunoscută şi apreciată.

Acesta e şi cazul autoarei acestei culegeri, bibliograf, după cum spuneam la începutul prezentării, un specialist asiduu şi eficient, prin numărul însemnat de exerciţii anterioare concrete de valorificare a propriei activităţi de specialist bibliograf.

E de remarcat că această experienţă complexă care începe cu identificarea, investigarea şi cercetarea documentelor, continuă cu prelucrarea datelor şi se finalizează prin opere de analiză şi interpretare, de restituire istorică şi culturală, se înscrie într-un curent postdecembrist amplu şi benefic din instituţiile de cultură, de valorizare specializată a documentelor şi informaţiilor deţinute, (unele din acestea, interzise până în 1989 publicului larg din motive ideologice) şi de liberalizare a accesului la informaţie.

Apariţia cărţii Vasilicăi Grigoraş se înscrie în contextul cultural naţional de descoperire şi aducere la lumina tiparului a “zăcămintelor culturale necunoscute” până acum. TitlulIzvoare nesecate, o metaforă inspirată, cred că exprimă această idee de comoară inepuizabilă în timp de spiritualitate românească.

Lucrarea este structurată în patru secvenţe tematice: Prima secvenţă, numită Câteva consideraţii asupra unor lucrări literare reuneşte prezentări, recenzii, lansări de volume literare diverse ca gen, autorii selectaţi fiind activi în spaţiul cultural, nu numai prin operele lor, ci şi prin activităţi de promovare a valorilor româneşti în ţările de reşedinţă actuală. Se realizează o imagine prezentă a potenţialului creativ artistic al acestor meleaguri moldave, pentru cei mai mulţi din autori, actul artistic fiind vital, exersat cu har şi dăruire paralel cu îndeletnicirea profesională de bază. Fie că trăiesc în România, fie că „valurile vieţii” i-au dus departe în lumea largă, autorii, poeţi sau prozatori, îşi afirmă direct sau sugerat în mod artistic dragostea şi dorul de origini. (Anna Nora Rotaru, Valentina Teclici, Ben Todică). Sunt sentimente calde de iubire de ţară şi locurile natale, exprimate sensibil îndeosebi în volumele de poezii, alături de alte teme eterne ale poeziei, cu pecetea artistică unică a creatorilor ei: copilăria, dragostea, natura, prietenia. (Versurile poeţilor Anna Nora Rotaru, Mariana Gurza, Valentina Teclici, Ana Anton, Branduşa Dobriţă, Dorel Sibii). Un exerciţiu poetic inedit (în volumul Dialog de Ana Anton şi Valentina Teclici) este pus în valoare de autoarea recenziei, care remarcă originalitatea ideii poetelor, de a „ilustra liber în versuri” în paralel un număr de zece teme (Copilărie, Pasăre, Viaţă, Dragoste, Temă liberă, Inspiraţie, Muzică, Dans, Portret, Călătorie), alese ca un posibil „decalog” al vieţii.

A doua secvenţă, o abordare a unui domeniu de dificultate, dar sensibil şi familiar pentru autoare, cunoscând studiile superioare urmate, se intituleaza Prezentări ale problematicii lucrărilor prof. dr. Petrea Iosub. Interesul pentru opera lui se manifestase în anii anteriori, prin apariţia a două ediţii din lucrarea Petrea Iosub – Un destin exemplar, Vaslui, Editura Thalia, 2008; ediţia a doua 2011.

În 16 capitole consistente, autoarea dezvăluie pertinent plurivalenţa personalităţii lui Petrea Iosub: filosof, pedagog, publicist, poet. Câteva titluri ale lucrărilor prezentate sunt sugestive pentru profunzimea, varietatea şi actualitatea activităţilor prof. dr. P. Iosub:Elemente de arheologie metafizică, Editura Odeon, Iaşi, 2000; Omul – O fiinţare privilegiată, Editura Thalia, Vaslui, 2003; Pluralismul ontologic: (modelări şi tipologii), Editura Thalia, Vaslui, 2004; Metafizica existenţei, Editura Thalia, Vaslui, 2007;Sechestraţi în… tranziţie, [Publicistică], Editura Thalia, Vaslui, 2002; România – între umilire şi demnitate Vaslui, Editura Thalia, 2013; Anghel Rugină – Omul şi Savantul, Editura Thalia, Vaslui, 2010 (coautor); „Semnele trecerii”, [versuri], Editura Thalia, Vaslui, 2006 etc.

În prezentarea lucrărilor filosofice, autoarea demonstrează o abordare avizată în domeniul filosofiei, un spirit analitic specific şi un limbaj de specialitate, concis şi aplicat.

Secvenţa a treia numită Învitaţie la reflecţie constituie evocarea unui eveniment cultural de excepţie pentru vasluieni, desfăşurat recent, în iulie 2015 şi anume: Colocviul ştiinţific „Ben Todică- ambasadorul românilor de pretutindeni în dialog cu vasluienii”. Ben Todică este un vasluian stabilit de 35 de ani în îndepărtata Australie. Personalitate polivalentă, scriitor, jurnalist şi cineast se impune prin activitatea neobosită de promovare a valorilor româneşti în lume. Manifestarea a inclus şi prezentarea filmului Drumul nostru, un film despre exploatarea minereului de uraniu din Banat, despre primii ani grei ai comunismului.

Ultima secvenţă Destine binecuvântate este rezervată trecutului, unor „oameni care au fost” şi care vor rămâne în conştiinţa românilor prin realizările lor remarcabile: opere, activităţi de specialitate, acte de patriotism militant. Sunt evocări omagii ale unor personalităţi naţionale ca anvergură, cu un „destin binecuvântat”, selectate însă pentru apartenenţa lor la meleagurile moldave prin origine sau legături (Alexandru Th. Obreja – geograf, Ştefan Ciubotăraşu, actor, Anghel Rugină – economist, Eudoxiu Hurmuzachi – istoric, om politic şi mare patriot, Vasile Plăvan – avocat şi publicist, un luptător pentru revenirea Bucovinei la vatra străbună.

Aceste evocări sunt bogat documentate, cu străduinţă laborioasă de cercetător şi scrise cu condei sigur, alert şi vizibil profesionist.

De altfel, autoarea are deja o experienţă editorială apreciată, cu titluri având preponderent aceeaşi sferă de interes cu a culegerii de faţă dar şi lucrări literare, ca expresie a sensibilităţii şi expresivităţii artistice certe. Expresia lirică a talentului său se manifestă în genul dificil al haiku-ului, talent remarcat deja prin premii la concursuri de profil.

Culegerea Izvoare nesecate – Însemnări despre oameni şi cărţi are o valoare intrinsecă prin sporirea imaginii spiritualităţii vasluiene cu nume noi de personalităţi şi acte de cultură, întocmită pe baza propriilor cercetări, a misiunii asumate programat de promovare a valorilor acestor locuri şi nu în ultimul rând, a empatiei cu personalităţile propuse spre cunoaştere. Poate reprezenta şi un stimulent, un model de inimă şi minte, de pasiune, credinţă şi cunoaştere pentru comorile spirituale româneşti.

Georgeta Petre

Stelele

Într-o noapte bună, cu lună, 

bătrânul m-a luat de mână.

Era solemn ca statuia lui Lenin din grădina publică: 

“Vom merge la marginea orașului, 

vreau sa-ți arăt cum se întâlnesc tăriile.”

În timp ce luna se înnoia, 

batrânul cu mainile-ntinse spre cer, îmi spunea:

„La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul

și peste toate o nehotărâre și o neliniște mare domnea.

Cu o sabie a despărțit lumina de întuneric. 

Au sărit scântei, stelele, podoabe nopților senine, 

speranță celor rătăciți pe drum.

Și i-a pus Dumnezeu zilei soarele iar nopții luna.

Zilei i-a dat pentru trudă lumina,

nopții întunericul si odihna. 

Apoi a separat-o de noapte, 

punând între ele melancolică-nserarea.

Uneori întunericul se zbate ca și cum i-ar fi teamă

dar, de cele mai multe ori vine pe nesimțite firesc

și-aduce cu el plăcută, vara, răcoarea”

În vreme ce-o ploaie de stele cădea, 

iar noaptea se destrăma pe la cusături 

ca traista veche-a unui drumeț obosit si sarac, 

lăsând să se vadă zorile de zi,

în pleopele copilariei mele somnul se cuibărea.

Batrânul vorbea tot vorbea... 

Înțelegeam că "moartea nu este numai durerea despărțirii

ci și bucuria eliberarii" drept pentru care e rea, dar este și bună.

Dar nu puteam deloc înțelege, de ce niciodată 

atunci când plouă cu stele nu tună!( de Dorina Stoica) 

imagine de pe inernet

"De neuitat: limba română" de Ioan Dănilă - Bacău

Conf. univ. Dr. Ioan Dănilă

Fiecare dintre cărţile coordonate de Ion N. Oprea în seria Cenaclul literar la distanţă este un magazin în care intri cu nerăbdarea de a te reîntâlni cu lume bună şi înţeleaptă. De data aceasta jocul de rol poartă eticheta „Nu uita...“, care nu neapărat e un imperativ ferm, ci mai degrabă o invitaţie la a ne proteja amintirile şi a le da glas acelora care ar putea fi lecţii de viaţă pentru alţii.

Ediţia 2015 a antologiei pare să fie una dintre cele mai bogate în prezenţe ale limbii române în aproape toate ipostazele. Una dintre ele, gnomică, îi aparţine lui Vasile Ghica, din a cărui superbă colecţie transcriem două aforisme: „Politica noastră de astăzi înseamnă cât mai multă corupţie. Şi cât mai puţină gramatică“ (p. 14), respectiv „Când intră în politică, oamenii de cultură e bine să ştie că riscă să fie conduşi de tot soiul de agramaţi” (p. 301). Universitarul clujean Doina Butiurcă îi trimite lui Ion N. Oprea o lucrare demnă de un volum de studii şi cercetări ştiinţifice din domeniul filologiei: „Limba română în lume”. Autoarea investighează presa culturală din diaspora cu un singur ţel: de a descoperi interesul gazetarilor români din străinătate pentru cultivarea limbii. Constatările nu sunt liniştitoare: „există un număr restrâns al rubricilor consacrate problemelor de limbă stricto sensu şi cu atât mai puţin reviste interesate de problemele punctuale ale limbii române literare” în S.U.A. şi Canada. Căile de a-i determina pe românii din afara graniţelor ţării să comunice corect sunt diverse: apelul la dicţionar, când sensul unui termen este incert, modele de conjugare a verbelor şi de declinare a pronumelor, combaterea „beţiei de cuvinte” etc. Alteori sunt reproduse texte ale marilor lingvişti, ca acela al lui Al. Graur din 1934, dureros de actual şi la noi: „Cum se face oare că elevii din Franţa sau din Anglia pot învăţa ortografia limbii lor, infinit mai complicată decât a noastră, iar elevii din România scriu atât de mizerabil? Nu poate fi decât o singură explicaţie: nu se dă destulă atenţie scrierii. Programele sunt prea vagi în această privinţă, iar profesorii de limba română se socotesc, în general, prea mari savanţi ca să se ocupe de amănunte atât de meschine: ei discută filozofie, formează suflete etc., iar elevii lor scriu: *v-a veni, *mam dus, *părinţi mei” etc. Rubricile au nume expresive (Colţu' lu' Vanghele) sau terne (Limba noastră), iar titlurile sunt uneori surprinzătoare: „Romgleză? Niciodată!” (Observatorul – 2010). În acest context, îndemnul Dorinei Stoica din Bârlad este bine-venit: „Fraţi români plecaţi prin lume,/În orice ţară vă aflaţi,/Pe copii şi pe nepoţi/Învăţaţi-i să vorbească/Şi în limba românească!”

Ligia Ghinea, absolventă a Literelor craiovene, este profesoară în municipiul-reşedinţă al judeţului Covasna – Sfântul Gheorghe. Nu-i este uşor, dar o susţine alcătuirea entităţii biologice: „Limba română sunt eu./Am fost zămislită de părinţi/În limba română./Fiecare celulă a fiinţei mele,/Pământene,/E plămădită în grai românesc”. Luca Bejenariu, bucovinean din Rădăuţi, e un iscusit portretist al dascălilor săi de la Filologia ieşeană: cu Dumitru Gafiţeanu, un semestru întreg a „făcut analize sintactico-morfologice din Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă“; Gh. Agavriloaie, dacă dădea un cinci, îi cerea studentului să spună că literatura română a studiat-o „cu... portarul de la Universitate“, iar Petru Zugun, Ilie Dan, Gavril Istrate şi Ion Popescu-Sireteanu i-au fost la fel de buni dascăli de lingvistică.

Cărţile coordonate de Ion N. Oprea ar trebui să se găsească în toate bibliotecile judeţene.

Ioan Dănilă (Deşteptarea, Bacău, [anul XXVI], nr. 7508, din 27 nov. 2015, p. 6, rubrica „Limba ce-o vorbim şi-o scriem”)

Victor Cilincă despre Un jurnal neozeelandez DEDICAT prieteniei cu o gălăţeancă

Se ia o gălăţeancă, o scriitoare, i se stârneşte, magic, dorul de drum şi de izbândă, şi aceasta lasă oraşul drag, casa asigurată, serviciul sigur şi face o „staţie” de viaţă în înnebunitoarea noastră capitală a concurenţei acerbe, unde devine ziaristă, editoare, directoare, sociolog. Apoi i se mai aprinde o rachetă a aventurii şi iată că ajunge tocmai în Noua Zeelandă, locul unde s-a filmat „Stăpânul inelelor” şi unde într-o vreme  europenii credeau că pe acolo se sfârşea  Lumea. O prietenă a vizitat-o pe noua „planetă” şi acum a apărut şi într-o carte de călătorii, pe care profesoara şi scriitoarea vasluiancă Vasilica Grigoraş i-o dedică cu recunoştinţă gălăţencei „exportate” atât de departe, dr. Valentina Teclici: „Oda prieteniei jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” – Editura Oscar Print Bucureşti, 2015. Cu Valentina, editoare a primei mele cărţi publicate, m-am putut revedea în 2013 la Festivalul cărţii Axis Libri, când lansa „Oglinzi” o carte de versuri scrisă în tandem cu scriitoarea gălăţeancă Violeta Ionescu, prietenă alături de care a semnat cândva şi dramaturgie.

La un capăt al Lumii

„Trei luni luminoase şi senine precum cerul”, descrie autoarea jurnalului literar perioada aventurii sale neozeelandeze, la Napier, Wellington, Rotorua ori Aukland, printre prietenii de departe, locul unde poeta a câştigat şi un concurs de haiku. Jurnalul său ilustrat cu fotografii începe în septembrie 1972, când, la admiterea în Facultatea de Filozofie de la Iaşi, cele două se întâlneau şi urma „o prietenie de-o viaţă, pe viaţă”. Apoi emigrarea curajoasă, după revoluţie, Valentinei, în 2002: „A plecat la vârsta de 50 de ani. Un temerar, un spirit de aventură, curaj, dorinţa de mai bine, curiozitate? Poate toate la un loc.” Nu mai era adolescentă, ba chiar era însoţită de copii: fiicele din prima căsătorie, Iza şi Sânziana. Se pare că aventura se molipseşte, căci şi fostul soţ, Costi, şi-a făcut o familie tot acolo. Valentina şi-a dezvoltat peste mări competenţele profesionale, apoi s-a îndrăgostit de un localnic, Robert Anderson, care i-a şi cerut mâna. În 2005, românca revenea prima oară, învingătoare, dar cu dor, în ţară. Apoi în 2009, cu soţul ei Robert. Apoi în 2011, când a şi invitat-o în ospeţie pe prietena sa peste mări şi ţări, dar totul părea un vis.

Cum Valentina avea nepoţei, botezul unuia dintre ei a fost o ocazie pentru autoarea jurnalului să înveţe să zboare. 7 februarie 2013: plecarea cu avionul, cu escală la Londra, Singapore, Sidney şi Wellington –  trei zile de zbor. Jurnalul, cuminte şi cald, ca jurnalele junilor cultivaţi ce deschideau lumea în alt veac, are de toate şi de interes: istorie, începând cu debarcarea căpitanului Cook şi terminând cu folosirea molozului de la un cutremur pentru amenajarea fundaţiei unei plaje. Observaţie măruntă (capitală administrativă şi culturală, Wellington, e supranumită „Oraşul Vânturilor”), de la comportament la organizare politică, descrieri geografice – cu gheizere, grădini, biblioteca din Napier („fotografiată” mărunt şi comparată cu ale noastre), colibe băştinaşe sau case impozante, o fabrică de ciocolată, acvariul din Napier, de 30 m lungime, muzee şi restaurante, un parc naţional, plaje cu „nisip fin ca mătasea”, păsări kiwi şi fructe kiwi, dar şi a „personajelor”: prieteni, băştinaşi, emigranţi, pisicile Shadow şi Lucky, greierii din grădina lui Valy, relatarea unor întâmplări cu tâlc. De pildă, o paradă de automobile retro, în care era evocată discret şi criza anilor ´30, printr-o cutie a milei. „Vedem” şi un hake, dans războinic în care băştinaşii maori, cu fuste din 500 de frunze de flex, un fel de stânjenel mare, scot şi limba „de-un cot”, spre surprinderea bine educatei musafire.

Minuţiozitate descriptibilă de dascăl de biserică, notând în carneţelul lui totul. Întâlnirea cu mama lui Robert, doamnă de clasă în stil britanic, ca educaţie, Iza, adolescenta plecată din senin şi din Galaţi, acum femeie la casa ei neozeelandeză, căsătorită cu un neozeelandez şi mamă. Un jurnal ca pe vremuri, sincer, tonic, critic uneori şi fotografic şi exact precum un jurnal de bord. Cu un ton uşor retro. De pildă, cineva învăţase engleza „cu multă sârguinţă”.

Valentina Teclici a noastră

A publicat la Vaslui şi Bucureşti monografii, versuri, interviuri cu personalităţi, cărţi pentru copii. „Prin ceea ce a publicat, Valentina a adus un plus de noutate şi de prospeţime în viaţa Uniunii Scriitorilor din Bucureşti a cărei membră este încă din 1992”, scria în revista „Agero” din Stuttgart o personalitate ştiinţifică şi culturală, prof. dr. în filosofie Petre Iosub, care îi publică şi C.V.-ul gălăţencei de (primă) adopţie: este născută în ´52, în satul Dolheşti, lângă Huşi, termină Filosofia la Universitatea ieşeană, „cu rezultate remarcabile”, devine Doctor în sociologie în 1999, la Universitatea Bucureşti, „cu o temă de mare actualitate şi interes ştiinţific şi social”: “Copiii străzii, diagnoză şi strategii de combatere“, „lucrare unicat care, prin originalitatea conţinutului, valoarea documentar-practică, dar şi prin deschiderile asupra acestui fenomen dezastruos primeşte elogioase aprecieri academice.”

Până în 1992 profesoară la Vaslui şi Galaţi, apoi redactor de carte la Editura Porto-Franco. Se mută în ´93 în capitală unde este redactor la ziarul „Expres” şi colaborează la revistele „Femeia”, „Capital”, „Tinerama” ş.a.. A fost redactor-şef al Editurii Oscar Print. Şcolăriţa Valentina fusese deja remarcată de critică, publicând versuri, proză, reportaje şi documentare în „Amfiteatru”, „România literară”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Pagini dunărene” din Galaţi.  A publicat şi dramatizări, precum „Moş Teacă“ jucată la Teatrul „Maria Filotti“ Brăila mai multe stagiuni şi „L’enfance en poesie”, publicată de Editura „L’Etoile d’Argent“ din Belgia şi o piesă, scrisă împreună cu Violeta Ionescu. Dar şi versuri, studii socio-psihologice, dialoguri şi diferite dezbateri de caz dedicate copilăriei. În 2011 şi 2013 îi apăreau la Oscar Print două cărţi de versuri, ultima, bilingvă.

Victor Cilincă

Vinul

„Facerea vinului este un proces lipsit de grabă

Chiar melancolic.”

Așa i-am tot auzit pe bărbații din familia mea.

Dupa ce culegea poama albă, neagră, noham,

uneori tămâioasă

bărbatul devenea deodată grav.

Printre degetele de la picioare,

admițând un anumit grad de îngândurare

mustul se-ncrunta.

Boabele tari se ciocneau unele de altele ca atomii

ori precum cuvintele din carțile mele preferate.

Privindu-l pe bărbat am înțeles

că vin adevărat nu poate face

decât un om care nu este indiferent.

După un timp în care

mustul din cadă și-n mine iubirea fierbeau

bărbatul dădea cep și vesel striga:

„Beți dintru acesta toti!”

Din ziua aceea apa din puț se-nvechea. 

(de Dorina Stoica)

imagine de pe internet

Popas în pădure

Vârfurile copacilor sprijină nori înaripați, 

desupra lor luna se dezbracă de zi,

bezna-i vâscoasă plină de șoapte.

Mai exista orașe, oameni, păsări, animale

ori le-a înghițit o gaură neagră?

Eterna pădure s-ascunde în noapte.

Focul linge lemnul uscat,

înainte să-l cuprindă cu totul, 

parcă-l încearcă cu limba.

Puținul din jur luminat, umbrele lungi 

ori stafii tinere rătăcite țin în brațe copacii.

Muma pădurii cu lupii urlând

pândește ascunsă să nu-i tăiem pruncii.

În rest întunericul devorează în taină ceva.

Adunându-și puterile pentru o nouă zi

natura leagănă șovăitoare neliniști

în triluri intermitente de cucuvea.

Potolit focul se cuibărește-n cenușă.

Adorm ca un iepure în brațele fricii.

Visez că sunt Scufiță Roșie rătcită-n pădure,

în drum spre casa bunicii.( Dorina Stoica)