Răspunsuri
pot fi găsite în jurnalele şi povestirile pelerinilor înşişi, în
descrierile pe care le fac Ţării Sfinte, a locurilor menţionate în
Biblie. Datorită
acestor jurnale, itinerarii şi descrieri, situaţia Palestinei şi viaţa
locuitorilor ei în diferite perioade istorice este cunoscută. Există şi
bibliografii ale acestei literaturi, incluzând mii de titluri, de
exemplu cea făcută de Titus Tobler în anul 1867 şi de cea începută de
Peter Thomsen la sfârşitul secolului al 19-lea şi continuată ulterior de
Otto Eissfeldt şi Leonhard Rost, ajungând până la anul 1945. Printre
vizitatorii creştini al Ţării Sfinte, care şi-au povestit călătoria în
scris au fost şi români, precum Dimitrie Bolintineanu, Gala Galaction,
Dumitru Stăniloaie, Vasile Stanciu, Alexandru Rosetti şi alţii. Până şi
un scriitor laic, orientat spre stânga, Alexandru Sahia, a fost
impresionat de Ţara Sfântă, povestindu-şi călătoria în mod parţial în
câteva articole. A vizita Locurile Sfinte, a se închina la Mormântul
Sfânt fusese un ideal al creştinilor credincioşi de toate religiile
creştine în secolele precedente. Era ”a face hagialâc”, a deveni
”hagiu”; pe lângă bucuria devoţională a credinţei, un hagiu era
respectat în mod deosebit de către cei care îl cunoşteau, mai ales dacă
aducea şi ”lemn sfânt” din Ţara Sfântă. Nu vreau să analizez aceste
fapte: consider că fiecare om drept şi credincios are credinţa lui
(inclusiv ateii în forma lor), adăugând convingerea mea, că Dumnezeu
este Unul Singur, Creatorul lumii şi al tuturor oamenilor, pentru toţi
oamenii, indiferent de apartenenţa lor etnică şi religioasă. şi
indiferent de credinţa fiecăruia şi a formei ei de manifestare. Astăzi,
pelerinajul nu mai este făcut doar individual. Mulţi pelerini vizitează
Ţara Sfântă (şi, implicit, Israelul) în grupuri organizate în cadrul
aşa-numitului ”turism religios”. Am întâlnit numeroase grupuri de acest
fel în vechiul oraş al Ierusalimului. Vorbitori de limbi diferite –
engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, italiană, suedeză, poloneză,
greacă, japoneză, coreeană, filipineză, română şi altele… Ca şi într-o
biserică din Ierusalim, pe ai cărei pereţi este scrisă rugăciunea
creştină ”Tatăl Nostru”, din Evanghelie, în toate limbile. Din nou,
fiecare om cu credinţa lui…
M-am gândit la aceste lucruri încă odată, răsfoind cartea ”De Florii în Ţara lui Iisus”,
scrisă de doamna Dorina Stoica din Bârlad, care a vizitat Ţara Sfântă
în anul 2012 în cadrul unui grup de pelerini români creştini. Cartea a
apărut la Bârlad în anul 2013 la editura Sfera. Autoarea povesteşte
vizita făcută în Ţara Sfântă (respectiv în Israel şi în Teritoriul
Palestinian), adăugând şi câteva lucrări bibliografice care completează
cele văzute şi simţite de ea. Menţionez că doamna Dorina Stoica nu este o
debutantă în ale scrisului: anterior, ea a publicat trei volume de
poezie (două dintre ele fiind volume de poezii religioase), un volum de
proză scurtă şi un volum memorialistic, toate în perioada 2009-2012. Un
debut întârziat, dar care dovedeşte prolificitate literară, credinţă
religioasă profundă şi sensibilitate exprimată în scris. Sensibilitate
care se reflectă şi cartea la care ne referim, care nu este o simplă
prezentare de informaţii, ci include trăiri sufleteşti puternice,
sentimentele unei femei credincioase, spre exemplu cele manifestate la
procesiunea de Florii de la Betania:
”O
fericire de nedescris se oglindea pe feţele tuturor. Când au început să
bată clopotele, semn că procesiunea se va mişca, toată lumea purta în
mâini ramuri de finic şi cruci din frunză verzui lucioasă de palmier.
Feţele tuturor erau zâmbitoare. Mă uitam în jur şi aş fi vrut să
îmbrăţişez pe toată lumea, sau să strig <<Vă iubesc pe
toţi!>>, şi cu adevărat în acele momente sentimentul era general
şi molipsitor. Mi-am luat încălţămintea în mână. Doream să parcurg cei
câţiva kilometri desculţă asemenea Mântuitorului, Apostolilor şi tuturor
celor care din dragoste, din credinţă, sau doar din curiozitate
omenească îl însoţeau acum două milenii şi mai bine, la intrarea
triumfală în Ierusalim”.
Ajutată de o prietenă româncă stabilită de mulţi ani la New York, autoarea îşi realizează visul de a ajunge ”la
Locurile Sfinte, în Ţara lui Iisus, pe pământul mântuirii, a
făgăduinţei, acolo unde pietrele vorbesc şi cerurile sunt deschise”. Ea pleacă la drum după ce se pregătise duhovniceşte ”pentru a trăi Evangheliile acolo unde ele s-au petrecut”.
Aeroportul Ben Gurion, Tiberias (=Tveriah) şi Marea Tiberiadei
(=Kineret), Capernaum (=Kfar Nahum), râul Iordan (=Yarden), Muntele
Tabor, Cana Galileei (Kafar Kana), oraşul Nazaret (=Naţeret), Haifa şi
Muntele Carmel, Ierihonul (=Jericho), Marea Moartă (=Yam Hamelach),
Betleemul (=Beit Lechem), ”Sfânta Cetate Ierusalim” (=Yeruşalayim), cu
toate locurile menţionate în Biblie, atât în Biblia Ebraică (”Vechiul
Testament”), cât şi în Noul Testament, ca şi alte mănăstiri, biserici şi
Locuri Sfinte se perindă în faţa ochilor autoarei pelerine. Ea este
impresionată de fiecare dată, căutând să-şi mulţumească sufletul prin
credinţă, prin bucuria de a vedea lumea, are parcă senzaţia că trăieşte
alături de ”Mântuitor” , de Apostoli şi de Sfinţi. Este
experienţa unei trăiri mistice, parcă a unei transcendenţe, a înălţării
în altă lume, cea a credinţei, diferită de lumea reală, contemporană.
Pentru ea, Ierusalimul este Oraşul Sfânt al celor trei mari religii
monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul. Mergând pe drumul pe
care l-a parcurs Iisus pe Drumul Crucii, pe Via Dolorosa, cu cele 14
popasuri, până la Biserica Sfântului Mormânt, precum şi la Mormântul
Regelui David, la Zidul Plângerii (=Zidul de Apus), autoarea pelerină
reuneşte trăirea mistică şi trecutul cu prezentul şi realitatea. Ea
povesteşte ceea ce se poate povesti despre Ierusalim – trecut şi
prezent, locuri şi oameni, inclusiv despre evreii religioşi contemporani
care îl aşteaptă pe Messia (=Maşiach), îşi petrec timpul în rugăciune
şi studiu al Torei (=Pentateucul din Biblia Ebraică) şi caută să
respecte toate normele halachice (=ale dreptului iudaic). Autoarea
menţionează - şi uneori chiar descrie amănunţit – instituţiile
religioase româneşti din Ţara Sfântă, precum Biserica Ortodoxă Română
din Ierusalim, Aşezământul Românesc de la Ierihon şi altele.
Bineînţeles, un uită să menţioneze şi preoţii ortodocşi români aflaţi în
Ţara Sfântă care servesc drept ghizi turistici şi îndrumători religioşi
grupurilor de pelerini români. Ea nu uită să adauge – cu patriotism,
dar şi cu puţin humor – că ghizii grupurilor de pelerini români le
flutură un steguleţ tricolor, pentru a-i face să nu se despartă de grup
şi să nu se rătăcească în mulţimea de oameni aflaţi în oraş, pelerini
din întreaga lume, precum şi localnici evrei şi musulmani.
Cartea
o prezintă pe autoarea ei ca pe o prietenă a statului Israel. Deşi
grupul de pelerini nu se îndreaptă spre construcţii şi monumente noi,
autoarea reuşeşte să se menţină şi în contemporaneitate. Israelul este ”Ţara
Soarelui Răsare…o ţară care practică democraţia autentică unde
partidele mici şi grupuri de interese au reprezentare în Parlament…În
dezvoltarea sa economică s-a pornit de la o bază socialistă şi s-a
dezvoltat o economie de piaţă prosperă de tip capitalist. Nivelul de
trai este unul destul de ridicat…Trecerea de la economia socialistă
centralizată s-a făcut lin, dar în scurt timp…Israelul este o ţară
săracă, dar cu oameni bogaţi”. Prin aceste afirmaţii, ca şi pentru
interesul pentru situaţia Israelului contemporan, faţa de care are
admiraţie, doamna Dorina Stoica dovedeşte prietenie faţă de această
ţară. Sentiment care apare la mulţi pelerini creştini care vizitează
Israelul. Ca şi doamna Stoica, ei văd atât Ţara Sfântă biblico-istorică,
cât şi viaţa ei în contemporaneitate. Deci, ne putem bucura că Israelul
are şi prieteni. Autoarea este şi ironică faţă de situaţia României
contemporane, pe care o compară cu cea a Israelului şi ar dori-o
asemănătoare. ”Cu gândul la România mea bogată cu oameni săraci
privesc relieful stâncos, arid şi piatra albă parcă aşezată de o mână
nevăzută în straturi uriaşe pentru a le oferi localnicilor materia primă
din care să-şi construiască oraşe albe asemenea străvechii cetăţi a
Ierusalimului. Aflăm că rezervele de cărbune, gaze naturale, minereuri
sunt sărace cu excepţia sării ce se găseşte în cantităţi însemnate”.
Deci,
o operă literară meşteşugit scrisă şi nu un simplu itinerariu. O
descriere captivantă, plăcută lecturii. O carte pe care o recomand
tuturor cititorilor, atât creştini cât şi evrei. Tuturor celor
interesaţi de o lectură plăcută şi instructivă, atât celor care au văzut
Ţara Sfântă şi Israelul contemporan, cât şi tuturor celor care (încă)
nu le-au văzut.
Aparut astazi 17 oct 2013 in Revista Babel-Cluj
