Două pamflete

Românul este un om sănătos și oarecum voios!

(pamflet)

Toamna asta a venit parcă prea repede după o vară aiurită, ori prea ploioasă, sau prea fierbinte, dar cu siguranță extrem de grăbită să plece în țările calde. Pe la noi prin Moldova frigul nu vine niciodată singur, ci cu niște vântoase, ploi mohorâte și mai ales cu afurisitele de dureri reumatice. De dimineață și până seara, mai ales în weekend când se zorește tot bugetarul-gospodar să culeagă o viișoară, să facă o zacuscă, ori să pună niște gogonele la murat, cele câteva salvări din  dotarea Spitalului Municipal fac “niiino, niinoo, ninooo” cât le ține alarma, parcă special să bage frica în toți cardiacii din oraș și din comunele limitrofe!

Dar iată că necazul cu salvarea ne-a lovit și pe noi într-o după-amiază de vineri, eveniment, ce a scos din amorțire o jumătate de stradă (mai ales pe doamnele pensionare-octogenare) care auzind-o au uitat de ardeii puși la copt, de laptele pus la fiert de grija nurorii ori a ginerelui și au ieșit urgent pe la porți, ori s-au așezat la pânda în spatele porților să vadă  la cine s-a oprit “piaza   rea”, taman în zi de post. O fi ea “piază-rea” dar  fără s-o chemi, de-ar fi să mori de zece ori, nu te va primi la consult vreun medic (din puținii care nu au plecat si ei prin țările calde), decât după un timp de așteptare suficient ca să mori și să-ți facă neamurile parastas de șapte zile. 

Astfel, am ajuns noi, două “mămăițe” vorba unui infermier “tânăr și neliniștit” care, de când s-a angajat la urgențe (pesemne) visează ca, toate puștoaicele blonde din târg să-și rupă ceva, măcar vreun degețel, măcar o unghiuță, ori să li se pună vreun cârcel pentru a veni la UPU ca el să le urce, cu brațe vânjoase, în mașina urlătoare-salvatoare. Dar cum media de vârstă a celor atinși de tot felul de suferințe cronice este între șaizeci și o sută de ani, tot urcă în salvare de când s-a angajat doamne anchilozate ce seamănă cu străbunică-sa de la Tuchilați ori cu bunica de la Fundul Văii. Asta îl deprimă oarecum, iar simțul estetic se revoltă, dar rezistă. Serviciul e serviciu și basta! Că doar nu puțin i-a costat pe părinți “să-i pună pâinea și cuțitul în mână” în vremurile astea când e atat de greu să ai un serviciu.

Cum nu prea le am cu mersul pe la spitale, că eu mi-s dusă mai mult la biserici și mănăstiri, am făcut cunostință cu un concept modern (sic) numit ambulatoriu (UPU!) de investigare urgentă a suferințelor poporului în tranziție, spre sezonul rece despre care nu s-a plâns nimeni până la mine, care am un obicei neo-comunist de a tot lua atitudine. Și chiar de s-ar fi plans cineva, nu s-ar fi schimbat nimic!

După o scurtă conversație despre motivul vizitei în acest loc “minunat” (unde nu le-ai dori nici dușmanilor să ajungă), ni s-a recomandat să luăm loc pe unul din paturile acoperite cu cearșafuri de unică folosință și să așteptăm să ne vină rândul.

Și uite așa trec ore, ore, și iar ore iar numărul celor care asteaptă să afle ce boli au, rămâne aproape constant, între șase și opt, plus însoțitorii, de la nici unul, în sus. Beții investigati medical, ca să treacă mai ușor orele lungi de așteptare urmăresc traseul muștelor, nici acesta în număr prea mare căci, nici lor nu le place toamna. Insectele stau minute în șir de parcă ar fi în transă, prin anumite locuri alese după criterii doar de ele știute. Din când în când auzi bâzâitul enervant a vreunui țânțar mai slabănog decât astă vară, dar la fel de înfometat ca orice țânțar ce se respectă.

Oarecum cârcotașe, noi astea două bătrânele a trebuit să recunoaștem că în salon caloriferul era cald, la grupul sanitar curgea apă călduță și erau niște foi de caiet ce puteau înlocui la nevoie hârtia igienică, iar a țigară nu a mirosit decât odată, pe la ora cinci dimineată, când garda parcă nu se mai termină și este absolut necesară o cafea, iar țigara la cafea e precum sarea-n bucate!

Noaptea a trecut până la urmă, mama a fost luată și dusă la mai multe cabinete, i s-au făcut o mulțime de investigații, analize, toate gratis. Nu a murit nimeni, slavă Domnului și iată-ne la ora opt dimineață la ușa cabinetului de neurologie unde au ajuns toate fișele celor ce și-au petrecut noaptea în ambulatoriu, așteptând verdictul și diagnosticul.

Când am intrat (mare minune că mi s-a permis să intru și eu, însoțitor legal al unei persoane foarte vârstnice și cu handicap), am aflat că mama la nouăzeci și trei de ani are o sănătate demnă de invidiat, ceea ce le doresc și celor de la urgență și prin urmare va trebui să mergem acasă, că mai avem mult de trait (în special mama, că despre ea e vorba). Recomandarea a fost să ia niște calmante pentru durere și să nu mai chemăm salvarea, că sunt o mulțime de oameni cu adevărat bolnavi. Această veste bună ne-a bucurat în egală măsură, atât pe mama, cât și pe mine, care însă nu prea am știut încotro s-o iau ca să aflu ce pot face să-i alin cumplita suferința ce o chinuia, exact la fel de tare ca în ziua precedentă când am poposit la urgențe.

Până la urmă mi-a venit ideia salvatoare de a merge la un cabinet particular. Acolo, boala ce o chinuia a fost descoperită imediat la o privirea atentă și i-a fost recomandat un tratament adecvat în urma căruia într-o săptămână mama s-a făcut ca nouă și cred că va trăi până la nouăzeci și nouă de ani, dacă nu și ceva peste…

Prin urmare, românul este un om sănătos, longeviv și oarecum voios! Numai să-l ferească Dumnezeu să ajungă pe la UPU. (Dorina Stoica)

Ce țară avem, ce țară!

(Pamflet)

Cum ninsoarea și viscolul s-au mai potolit, m-am echipat de iarnă și am purces la drum, la județ. Că deh, centralizarea bat-o vina, ne pune pe drumuri când e mai bine de stat în casă, la căldură! Și cum pentru trenul InterRegio (nici nu se putea altfel) a fost anunțată o întârziere serioasă, mi-am luat inima în dinți și am mers în autogară să călătoresc într-un "sicriu mergător", care se mai numește și microbuz. Am rău de mașină dar, distanța fiind doar de o oră, m-am gândit că nu vor fi probleme. Pe la Crasna însă s-a urcat o domnișoară blondă, ce răspândea un parfum ceva între dtt și otravă de muște. Din toate locurile libere din mașină, doar cel de lângă mine i-a fost pe plac. În timp ce butona iPhonul îmbrăcat cochet într-o carcasă roz sidefată cu urechiușe sidefate, eu dădeam de ceasul morții. Îmi venise răul acela de mașină!

În sfârșit, am ajuns în capitala de județ, galbenă ca turta de ceara dar vie și am coborât din "sicriul mergător"oprit exact lângă o ghețușcă lustruită ca la carte, de niscai copii aflați în vacanță prelungită. Am căzut, desigur amețită cum eram!

Mare noroc să nu fii înalt când aluneci pe gheață!

Prin urmare, am ajuns la un taxi dusă "de aripi" de doi bărbați zdraveni (la care nici nu le-am mulțumit). După ce m-am dezmeticit și i-am spus soferului unde merg am remarcat mirosul de țigară. L-am privit pe șofer care tragea cu sete dintr-o țigară abia aprinsă. Nu i-am spus nimic de teama că mă va lepăda în nămeți, dar îmi venea să-i dau cu geanta în cap. După terminarea țigarii a închis geamul devenind brusc grijuliu pentru client. I-am spus aproape leșinată să nu închidă geamul că mă simt foarte rău și cum desigur bănuiți s-a supărat, mi-a spus să fiu mulțumită că m-a lăsat să urc în taxi, că i-a fost milă de căzătura pe gheață, altfel nu accepta cursa. La destinație mi-a luat prețul dublu, motivând că e cod portocaliu și prețurile sunt mai mari. Am avut neispirata idee să merg tot cu un microbuz și la întoarcere! Numai ce a ieșit din autogară mașina că ne-am trezit într-un munte de zăpadă, proaspăt adunată de pe carosabil. Am scuipat în sân, mi-am făcut o cruce mare și m-am mai uitat odată în telefon, să mă conving că 13 e abia mâine, apoi am spus în gând : "ce țară avem, ce țară!" 

DORINA STOICA (12 ianuarie !)