 |
| CEZARINA ADAMESCU |
Pentru
toate există un timp. Nu-l vedem cum trece pe lângă noi și ne trezim că s-a
scurs pe nevăzute, pe nesimțite, pe neauzite. Să-l reconstitui e foarte greu,
chiar dacă te sprijini pe imagini imortalizate, pe confesiuni pe suport
electronic, pe tipărituri ori foi învechite.
Poeții
percep timpul prin numărul cărților care se adună și dau mărturie. E tot ce
rămâne. Din când în când le mai cercetezi și încerci să reînvii secundele.
Niciodată la fel.
Autoarea
de față, într-un efort artistic, încearcă imposibilul: să oprească timpul să
îmbătrânească în propriul trup și propriul suflet. Timpul îi dă de veste
inexorabil.
În
încercarea sa a îmblânzi timpul și de a-l supune, poeta folosește toate
tertipurile feminine: îi aduce ofrande, îi presară calea cu versuri
nemuritoare, îl invită la întâlnire și se agață zdravăn la brațul timpului
prezent. Nici un aspect nu e de neglijat. ”Anii mei strigă după ajutor” – spune
poeta (”Luați seama la crinii câmpului”).
Între
tot ce a trăit și ce a rămas pentru ziua de azi, poeta întinde poduri de
speranță, pentru bruma de realitate care i-a rămas intactă: ”Fericirea depinde
de spondiloza cervicală, / de creșterea glicemiei! / Atacurile de panică
deschid portaluri / dinspre prezent înspre trecut / și dinspre trecut spre
viitor. / Magiunul copilăriei fierbea pe pirostrii. / Mestecam cu linguroiul de
lemn / de patru ori pe oră, / măsuram timpul cu un fus / înfipt în mijlocul
unui cerc / tăiat în patru ca o mămăligă. / În fierberea aceea întunecată /
imaginam iaduri și judecata de apoi. / Ne-am urcat fără bilet în tramvaiul 45,
/ am deschis cu pila de unghii / Cutia Pandorei traversam pe roșu / până ce
iarna năvălea peste noi” (Eu și jumătatea mea de viață). Prezentul, sau ce a
rămas din prezentul trunchiat, vinovat de grăbire. ”Și pentru că nu mai avem /
nimic interzis de făcut / spate în spate, / fiecare pe partea sa de viață, /
înghițim pastilele” (Eu și jumătatea mea de viață).
Cartea este o călătorie inițiatică în sine, un
bilanț provizoriu care nu mai poate aștepta: ”Spre propria-mi sihăstrie /
pornesc împreună cu mine. / Am de făcut drum lung. / Cobor dintr-o închipuire,
/ mă urc în alta” (Libertatea). Nici măcar omul nu se cunoaște suficient pe
sine. Nici ceilalți nu-l cunosc. Numai lui Dumnezeu nu-i poți ascunde nici o
celulă. El te știe perfect și e o utopie să crezi că te poți sustrage. Dar
merită să înaintezi în cunoaștere pentru a descoperi ”libertatea dinlăuntrul
tău” (Libertate).
Un
foarte frumos tablou din copilărie, îi aduce pe retină chipurile: mamei, al
tatălui, al fraților, cu viața și jocurile lor simple și muncile pe lângă casă:
”Noi trei stăteam, la răcoare, vara. / Jucam țomanap-ul cuvintelor / din
ziarele puse în geamuri. / Dezghiocam porumb, / scărmănam lână, strujeam pene,
/ pe rând citeam tare / din cărțile lui Jules Verne, iarna” (Maci și albăstrele i se închinau).
Autoarea
cultivă o poezie a concretului, pe care-l împodobește în straie invizibile de
lumină, inefabile.
Versurile
ei au o calitate în plus față de cele ale poeților de azi. Îți stârnesc
lacrimile, îți cheamă amintirile și te
fac să te transpui într-o lume prin care și tu ai trecut repejor, poate prea
repejor, dar cu aceleași mirări și fascinații copilărești.
Un
strop de ironie duioasă străbate versurile și te face să zâmbești nostalgic.
Lumea trecută ți se deschide ca un film vechi, fără sonor, cu stop-cadre pe
unele amintiri mai pregnante și flash-back-uri pe chipurile dragi, pe măsură ce
ochii ți se închid, a visare. ”Tata și-a găsit o gazdă ieftină / undeva, în
cer. / Mama e din ce în ce mai copil. / Nici un copil nu crede / că bătaia e
ruptă din rai” (Maci și albăstrele i se
închinau).
Generalizând
un portret al măicuței, ea-l singularizează prin nota de omenesc care-l
definește. Deși mama nu poate fi decât una, ea seamănă cu toate mamele din
lume.”Bate vântul dinspre cimitir / înspre grădina publică. / Mâinile pătate și
moi / de la coate în jos tremură, / mănâncă foarte puțin, / leagănă foamea ca
pe o păpușă. / Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea. / Mi-am luat în serios
rolul de mamă / și ea pe cel de fiică. / Are mereu gura plină de cuvinte / le
adună cu limba / înainte de a vorbi le ordonează. / În ochiul cu degenerescență
maculară / se pietrifică o lacrimă. / Poartă peste capotul din stambă /
trecutul. / În fiecare noapte puse la presat / între cer și iarbă ea, eu și
luna. / Stăm pe băncuță / lângă tufele de regina nopții. / La picioarele
noastre teama se gudură. / De la un timp / nu mai vrea să intre în casă. / Aude
peste tot trosnituri, / vede în oglinzi / îngrămădite o mulțime de lucruri / și
oamenii care nu mai sunt. // E trecut de miezul nopții. / Undeva în beznă cântă
o cucuvea. / Mi-e somn. / Câteva stele îmi gâdilă fruntea. / Aș vrea să mă
schimb de ziua de ieri. / Mama e din ce în ce mai mică. / Mi-e teamă că în noaptea
asta / o voi naște aici în iarbă” (Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea).
Din
toate ființele și fenomenele în care s-ar putea preface, autoarea preferă să se
transforme în Lumină: ”Într-o dimineață am hotărât / să mă fac Lumină!” (M-aș
face din ce în ce mai subțire).
Împletind
în chip fericit concretul cu inefabilul, Dorina Stoica reușește să creeze
tablouri de cuvinte admirabile, pline de sevă poetică, mici povestiri legate de
familia ei și de tot ce o înconjoară.
Finalurile
sunt adeseori surprinzătoare, deconcertante. Ex. ”Pentru eliminarea
disconfortului / familiilor cu probleme apărute / cel mai ades duminica, / unii
recomandă împletirea de / codițe din pletele sălciilor” (Duminica).
Dar
cel mai bine îi reușesc autoportretele, care devin texte emblematice: ”În
fiecare noapte / caut locul unde am plâns. / În fiecare noapte / caut locul
unde am râs, / unde am iubit, m-am rugat. / Mă culc vară, / mă trezesc toamnă.
/ Îmi cad frunzele, / mă fac iarnă. / Sparg între dinți tăcerea. / În palmele
mele / înfloresc și se trec / ghioceii, trandafirii, / regina nopții, crinii /
crăițele și crizantemele. / E atâta viață / și atâta moarte / înlăuntrul meu.” (Anotimpuri).
Un
dialog continuu, un fel de colocviu cu mama ei, în care amintirea se împletește
cu prezentul, întrețese poeta, ca pretext pentru confesiune.
”Peste
amintiri se întinde noaptea, / mă învelesc cu pătura veche. / Prin găuri făcute
de molii / privesc luna. Adorm. // Mama începe de la un metru cincizeci / și
crește până mă întrece. / Ochii ei înverzesc în fiecare primăvară. / Noi două
nu ne-am înțeles niciodată! / M-am făcut mare, mamă! / În mine îmbătrânește
timpul, / picioarele învață pantofii noi să meargă. / Supărată plec întotdeauna
prima. / Cu plânsul în bagaj călătoresc. / Poposesc la câte-o mănăstire. / Mă
rog pentru iertare. El mă iartă / ”Precum și noi iertăm greșiților noștri”. ” (Timpul
ce îmbătrânește în mine).
Fără
a simți, câtuși de puțin, vreo umbră de regret, autoarea folosește, în câteva
rânduri, termenul ”foame”, cu tot ce decurge din el, amintind jindurile
copilăriei, când pâine nu era în casă și tata întârzia: ”Se lasă înserarea
peste foame. / E ziua de lichidare, / Tata nu mai vine. / ”Spuneți-vă
rugăciunea de seară și / mergeți la culcare, în seara asta / nu avem pâine.” /
Adorm cu spatele la Dumnezeu. / Foamea stă trează. / Lacrimile au gust de
pâine” (Pâinea seamănă cu Anușca). Și, în altă parte: ”Se lasă vinerea peste
foame, / tropăind orele obosite trec” (Risipire).
Așa
cum am mai afirmat, autoarea are o relație specială cu Timpul: ”Timpul meu
și-al tău vor încolți / pe-un câmp cu maci, o mare de visări. / În vreme ce
alții se nasc pentru-a muri, / noi vom muri mereu spre a ne naște / din apa
ploii și apoi din Duh. / În nopțile fierbinți de vară pe cer / fără de număr
stele și-n iarbă licurici. / Înmiresmată liniștea-i rotundă.../ Puși la uscat
pe colțul lunii, nori. / Am început să semăn cu o ploaie, / lăsând în urmă
vara, curcubeu. / Timpul îmi curge lin și monoton / dintr-un capăt în celălalt
al zilei. / Al tău dinspre zi înspre noapte, / al meu dinspre noapte spre zi. /
Ne vom găsi o curgere-mpreună / ca un pârâu umflat după nebune ploi” (Am
început să semăn cu o ploaie). Poezia
Dorinei Stoica își face loc cu hotărâre, într-o lume obscură și nepăsătoare.
Este bagajul ei, pe care-l va cărăuși pe drumul vieții și care o va însoți până
la sfârșit, în marea călătorie. Este tot ce-i trebuie ca să ajungă la
destinație.
Multe
elemente liturgice străbat poezia: smirnă, cartea de rugăciune, pâinea
euharistică, ruga, închinăciunea, crucea. În
autoportrete, se remarcă autoironia, maliția, surâsul amar, o oarecare doză de
umor. Și totuși, spune: ”Cu sufletul în pumn fremătând, ning” (Secrete de fată
bătrână). Și altădată: ”Pe mine
m-a născut bunica / într-o noapte fără lună dintr-un an bisect. / Se spune că
țipam tare, eram urâtă / și înghițeam biberoanele. / Despre tata știu că nu va
veni niciodată / pentru că ar avea prea mult de lucru / să aducă înapoi toate
lucrurile / pe care le-a dat de pomană bunica, / de sufletul lui. / Recit din
memorie / poeziile învățate la școală, cântecele / patriotice, plus ce se cântă
în biserică, / rolurile din piesele jucate / pe vremea când eram la cercul de
teatru. / Bunica mă ține uneori încuiată / într-un dulap, / crede că sufăr / de
o boală ciudată. / Croșetează strâns / verigile lanțului meu, / uși închise,
zăvoare tari, ca nu cumva / trecutul să tragă cu urechea” (Secrete de fată
bătrână).
La Dorina Stoica,
supranaturalul vine firesc și se pliază peste natural, așa încât, nu mai este
loc de mirare: ”Întind pe pâine visele
și mușc. / La cină prin ușile încuiate tânăr / și nerăstignit intră Dumnezeu //
(...)// Luciditatea se vinde pe sub mână. / Moartea a făcut rost de bani /
pentru proteză dentară. / Ridicolul nu mai cenzurează nimic. / În timp ce
privim poza / Iisusului cel blând răstignit, / ronțăim ultimele bucățele de
Lumină. / Alergăm prin țară după un Dumnezeu / devenit sfinte moaște / și
căutăm îngeri pe listele electorale”(Tânărul vecin cântă).
Cu
multă onestitate, autoarea se destăinuie, ca să nu existe nici un echivoc: ”În
carnea mea iarna / desenează flori de gheață, / vara grindină. / Sunt un fir de
iederă. / Amintiri, doruri, / lacrimi prin crăpăturile / din zidurile orașului
meu. / Frunzele au acoperit totul. / Plec sau rămân? // Privesc în jur nicio
inimă / în care să-mi înfig / rădăcinile singurătății. / Nu mă uit / la filme
de dragoste. / Nu compun poezie de dragoste. / Nu citesc / romane de dragoste.
/ Nu primesc / flori. / Nu trimit / scrisori de dragoste. / Hrănesc un poet
sărac / alungat de la toate / iarmaroacele unde omenia / se vinde pentru un
vot” (Nu compun poezie de dragoste).
Și
despre singurătate, poeta are o părere proprie: ”Dau / copy paste visului de
anul trecut. / Ajunsă la sfârșitul tăcerii întind / picioarele până ce ating
numele / tău. // Mi-e frig. / Mi-e plâns. / Mi-e somn. / Mi-e toamnă. / Mă iau
în brațe” (Unu unu doi). Dar, dintre toate, singurătatea în doi este cel mai
greu de suportat: ”Noapte de noapte umblăm prin casă. / Ne lovim unul de altul,
suntem fragili, / ne spargem în mii de cioburi. / În zori le adunăm de pe jos.
/ Recompuși, începem o altă zi. / Nu mai suntem cei de ieri. Din noi / lipsesc
o mulțime de bucăți. / Fiecare ghemuit în trupul său, cu sufletul mânjit de
tristețe / bem cafeaua amară din ceștile / pe care scrie ”Love you”. / A mea pe
jumătate plină, / a ta pe jumătate goală. / Peste pustiul singurătății în doi /
îmbrăcăm zdrențele murdare / ale lumii și împingem viața înainte” (”Love you”).
Poeta ne acordă încredere și ne oferă sufletul
ei să-l descoasem, să-l pipăim, să-l cercetăm, vădește faptul că ne consideră
aidoma ei, inclusiv în iubirea de frumos, în împărțirea singurătății pe felii,
pe cutiuțe din plastic ori de carton, pentru a o păstra cât mai bine: ”Rochia
nouă cusută din doi metri / de singurătate trasă direct pe piele, / va ține
cald? Cu anotimpurile / împachetate în geamantane aștept / un taxi. Mă mut din
lumea ce seamănă / tot mai mult cu un sat troienit, / în pântecul mamei mică, /
mică, de nu mă văd nici eu. / Nu-mi place să plec noaptea la tren. / Inima
toacă de biserică, bate. / În gară, un cățel & o cerșetoare / mă privesc
mustrător. Arunc la coș / mototolite așteptările, promisiunile. / În buricele
degetelor / mă furnică poezii. / ”De la un timp nici toamna / nu mai este ce-a
fost!” / îmi spune bărbatul de lângă mine. / ”Poate de aceea mereu întâlnesc /
bărbați cu brațele prea scurte / ca să-mi cuprindă inima”, îi răspund. // Vine
trenul. În urmă liniște. / În față întuneric. / Stâlpii de telegraf aleargă /
cu o sută de kilometri/oră. // O dată la
șapte ani în sufletul / deschis ca o scorbură de copac, / se cuibărește
cineva” (O dată la șapte ani).
Dorina
Stoica este o persoană profund religioasă. Legătura ei intimă cu Dumnezeu o
susține și o inspiră. În cărțile sale, Dumnezeu e prezent în toate textele și
nu poate fi scos. O spune fără trufie, cu fermitate și evlavie adâncă. Indiferent
de reacția oamenilor, ea-și urmează traseul spiritual, sporindu-și darurile, cu
pietate și smerenie, mulțumindu-i lui Dumnezeu că i-a dat prilejul să-L
vestească, să-L cânte și să-i arate recunoștință. Iată un exemplu:”Este
anotimpul acela când norii alb-negri / transformă peste noapte ploaia în
ninsoare. / Somnul lipit de genele printre care / se aluminează aduce zvon de
colinde / și de sărbători. / Fardată cu o rugăciune și-un zâmbet / fața i se
face nespus de frumoasă. // Înainte de a începe să mușc bucățele / mici din
luna decembrie abia începută, / încui ușa pe dinafară și bat. / Nu răspunde
nimeni. / Locuiesc în mine de sărbători” (Sărbătorile mele de iarnă).
Și
un eventual Crez poetic, sună astfel: ”Se freacă de picioarele mele, / apoi mi
se așează în brațe ca / o pisică. O mângâi, o respir, o gust, / îi dau voie să
stea strâns lipită de mine / în dreptul inimii. Îmi suflă în față cuvinte. / O
prind și o țin de cap cum ții un șarpe. / Uneori are numai câteva versuri, /
alteori parcă nu se mai termină. / De fiecare dată e diferită, / nespus de
frumoasă, / melodioasă cu rimă, / ori cu vers alb, / glumeață, / nervoasă, /
jucăușă, / aiurită, tristă, / banală, / stupidă, / încâlcită. // Alteori e
revoltată și se / învârte ca un cuțit în rană. / Atunci o urăsc și fug de ea. /
Mă ascund. Îmi trag noaptea / peste cap și plâng. I se face milă / de mine, mă
ia în brațe / și mă învață rugăciuni. // Poezia mea e o creatură / ce umblă
aiurea prin casă, / prin pod, prin beci. / Se ține scai de mine ca o umbră, /
ca o umbră a umbrelor / ce umbrește toate umbrele / umbrelor” (Poezia ca o
umbră).
Și
un crez literar, adaptat, parafrază a Crezului religios, de data aceasta,
dedicat lui Eminescu: ”Cred într-unul”, Poet Național / Mihai Eminescu, / Domn
al cuvântului / mai presus de cuvânt, / Poet ”al tuturor / celor văzute și
nevăzute”, / Născătorul poeziei românești. // Care s-a zămislit / din oameni
credincioși, / din apa limpede a izvoarelor, / din munții Carpați, / din Harul
divin, / din oase domnești / de Sfinți Părinți / pe plaiuri mioritice. // Poet
adevărat, / cuvânt din cuvânt românesc, / vers cu sunet de nai și culoare /
cerească de floare albastră. / Adânc precum / lacul codrilor de-aramă, / de
luceferi mai sus, / mai presus! // ”Cel de o ființă” cu poezia / din care ne
adăpăm / toți însetații de frumos, / ”s-a pogorât din ceruri”, / ”s-a întrupat
și s-a / făcut om” și poet / cu nume de înger. // L-au răstignit / și încă-L
răstignesc, / ”Întru iertarea păcatelor” / acestui popor. / Va sta pe tronul
slavei / ”să judece viii și morții”, / ”închinat și slăvit”, / ”va învia” întru
/ cuvânt românesc / pentru a noastră înveșnicire. / Amin, Amin.” (”Crezul”
pentru Eminescu).
Și
nu se putea ca nostalgia dulce-amăruie să nu-i năpădească ființa, la gândul
casei părintești: ”M-așteaptă-n grădina de la țară părul aproape / uscat și
nucul cu umbra-i bogată ce făcea / an de an o căruță de nuci, gârbovită / casa
bătrână și mărul cu mere / roșii domnești, sub care / în nopți lungi de vară /
bunica depăna frumoase / povești. Acum e în ceruri bătrâna și / nu mai e nici
fântâna cu apă sălcie, din / care scoteam în copilărie câte un petic de cer” (Nostalgie).
Și
în finalul cărții, autoarea demonstrează că știe ce este și că și-a înțeles
misiunea de om care aduce lumina în suflete: ”Eu sunt un surâs și-o mânie, /
cânt de vioară sunt, / poem scris pe hârtie / și încă mai sunt, / ciocârlie,
vultur, / porumbel alb și pur, / lacrimă, dar și veselie, / strigăt de durere
sunt / și murmur. / Sunt rugăciune adâncă, / ispită, păcat, nisip, / o piatră
din stâncă, / fântână cu apă curată, / izvor în pustie de arșiță secat. / Sunt
cântec molcom, poezie. / Sunt om trecător pe Pământ, / mă-nalț prin Cuvânt. /
SUNT!” (Sunt).
Ultima
secvență lirică, intitulată: ”Mi-e toamnă. În mine cuvintele tac”, este
alcătuită din distihuri albe, traduse și în limba italiană, de Rodi Vinau.
CEZARINA ADAMESCU
26 Ianuarie 2019
