miercuri, 17 octombrie 2018

“Cei 7 ani de acasă” nu trebuiesc făcuți la fără fregvență!



Pe vremea copilăriei, când tata era cel care muncea, iar mama casnică cea care creștea 3-5 sau mai multi copii, educația se mai făcea și cu nuielușa. Auzeai adesori spunându-se că „bătaia e ruptă din Rai”. Nu am crezut nici atunci și nu cred nici acum că bătaia poate educa o ființă înzestrată cu rațiune. Acesta este și motivul pentru care nu-mi amintesc să-mi fi lovit vreodată fiul care a făcut desigur, ca orice copil ori tânăr multe, multe pozne ori ne-a pus în situații limită când a trebuit să-l ajutăm pentru a ieși dintr-o încurcătură ori a depăși o dificultate. Spre deosebire de mama care ne-a vegheat atent fiecare pas, noi am lucrat uneori și câte 12 ore, fiind nevoiți să lăsăm copilul în grija unor educatori de la căminul de zi, unde l-am dus de la vârsta de doi ani. Altfel spus, am fost părinți de duminică și de concediu! Totuși, nu am neglijat să-i dăm o educație corectă, altfel spus să beneficieze de cei 7 ani de acasă! Atât noi ca famile cât și colectivitatea (cămin, grădiniță, școală) l-au învățat să salute, să spună mulțumesc, să respecte persoanele adulte, să nu fure, să nu fie violent și să aibă compasiune pentru cei neajutorați, să-și respecte părinții și dascălii.
Deși atunci când au avut loc evenimetele din 1989 copilul era la vârsta pubertății iar noi părinții treceam printr-o perioadă de incertitudini determinate de schimbările lumii în care ne-am format și apoi maturizat, întoarsă pe dos peste noapte, am încercat și am reușit să rămânem oameni demni și părinți corecți. Valorile în care noi am crezut cu tarie  (disciplina, cinstea, moralitatea, corectitudinea, decența), nu au mai fost la loc de cinste, așa cum erau până atunci.  Ne-am străduit să menținem același nivel de educație, conștienți fiind că indiferent cum vor fi timpurile este crucială educația din familie.
Dragoste nu a lipsit niciodată, poate uneori a fost în exces, copilul simțindu-se protejat, în siguranță, acceptând de bunăvoie regulile de comportament nu impuse ci însușite prin exemplul pe care noi înșine i l-am oferit.
Recompense materiale au fost din belșug căci ne-am străduit să nu-i lipsească nimic și atunci când erau vremuri de criză cumplită. Atenți la înclinațiile pe care copilul le-a manifestat, încurajându-l să le dezvolte ori să le abandoneze dacă nu se mai regăsea în ele.
I-am oferit suportul material îndestulător în perioada de studii lăsându-i însă și libertatea de a-și alege un alt drum atunci când cel spre care noi l-am orientat s-a dovedit a nu fi pe placul său. Din umbră am urmărit anturajul, viciile le-am semnalat din timp făcându-l să înțeleagă că acestea îi pot distruge viața chiar înainte de a o începe. Ușa casei a fost larg deschisă prietenilor astfel încât să avem posibilitatea de a ști cine sunt ei și cum se comportă.
Nu știu dacă am fost cei mai buni părinți, sunt convinsă că există alții cu mult mai eficienți dar, pot spune cu certitudine că ne-am făcut datoria. Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă la rândul nostru nu am fi avut părinți credincioși, care au cunoscut dar și respectat atât legile divine cât și cele ale societății, ce ne-au format să devenim adulți educați, responsabi și morali. Nădăjduim că se va perpetua aceiași bună educație și asupra generației următoare. Și dacă este așa nu avem motive a ne teme că în viitor se va trăi haotic, primitiv și brutal!
Toată această pledoarie pentru o educație sănătoasă am făcut-o pentru a  sublinia ideea că o societate în care părinții, școala și societatea nu sunt indifernți la educația copiilor nu  poate fi sortită pieirii.
Asistăm astăzi la o degradare vizibilă a ideii de familie, o mare lejeritate în ceea ce privește pregătirea pentru viață a tinerilor vlăstare, o degradare a respectului pentru mama, familie, țară. Părinți care pleacă în alte țări pentru a câștiga bani lăsându-și copiii în grija bunicilor fac un mare deserviciu viitorului nu numai al copiilor lor, dar și a celor ce vor veni de pe urma lor. Chiar dacă acestor copii nu le va lipsi nimic din cele materiale, lipsa părinților, chiar și a unuia singur va face răni grave în sufletul lor îi va destabiliza emotional și afectiv, dezorientându-i, vor crește ca niște oameni fără țară, fără identitate clară.
Din păcate societatea actuală se îndreaptă într-o direcție pentru mulți îngrijorătoare oferind poate prea multă libertate prost aplicată, prost înțeleasă.
Călătoresc cu mijloacele de transport în comun și mi se întâmplă adeseori să mi se ofere locul atunci când este aglomerat. Coeficentul de educație devine atunci vizibil pe grupe de vârstă! Arareori fac aceasta tineri până în 20 de ani. Concluzia se trage singură!
Acum când sunt la pensie și port de grijă mamei care este trecută de 90 de ani îmi pun tot mai des întrebarea: dacă Dumnezeu îmi va da mie și soțului ani mulți, fiul pe care l-am educat asa cum m-au educat și pe mine părinții va respecta porunca a cincea ce spune “Cinstește pe tatal tau si pe mama ta, ca să-ti fie bine și să trăiești ani multi pe pamântul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (les. 20, 12)?.
Desigur, nu depinde totul de noi, deoarece sunt direcții ce vin din alte conjuncturi europene sau chiar mondiale, însă sănătatea unei națiuni, a unei comunități mai mari sau mai mici, depinde până la urmă de ...”cei 7 ani de acasă”!
Și pentru că scrierea acestor cateva rânduri m-a întors în timpul copilăriei mele cu o mama harnică, rupătă de muncă și un tată sever până la duritate, voi adăuga acestui text un poem scris prin ceața unor lacrimi de aducere aminte!
Maci și albăstrele i se închinau
Pe bătăturile din palmă munca i-a desenat  o casă din chirpici
și o grădină cu pomii fructiferi, flori și butuci de vie nobilă.
spatele are acum forma dealului cu fântâna în care s-a înnecat cerul,
de unde căra apă.
cele două găleți ruginite udau marginile cărării.
în fiecare dimineață de vară,
maci și albăstrele o așteptau îmbobociți, ca să-i înflorească.
tata o înjura când era acasă, de zeci de ori
pe zi. mama gândea “Doamne Iisuse Hristose, miluiește-mă”.
uneori o “mângâia” cu palma grea, nu din răutate,
ci doar ca să nu uite că el este cel care aduce banii în casă.

noi trei stăteam, la răcoare vara.
jucam țomanap-ul cuvintelor din ziarele puse în geamuri.
dejghiocam porumb, scărmănam lână și strujeam pene,
pe rând citeam tare din carțile lui Joules Verne, iarna.
mama nu avea timp de mângăieri sau vorbe drăgăstoase.
“copiii trebuie sărutați doar în somn,
iar bătaia e ruptă din rai.”
asa citea ea în cartea lui makarenku.
eu primeam cel mai des, bucățele din zdreanța aceea de „rai”
de fiecare data, în gând îmi propuneam să nu-i mai iubesc.
uitam însă când căpătam două cuburi de zahăr cubic, în plus.

baiatul acela, doi ani la rând repetent,
pe brațe și piept își tatuase numele meu într-o inimă însăgetată.
nu făcea nimic rău, ducea doar servieta cu viitorul meu în ea,
când mă conducea de la școală până aproape de casă.
tata avea o curea pe care își ascuțea briciul de bărbierit.
era groasă, lustruită pe o parte și aspră ca el, pe cealaltă.
“iubești?” m-a întrebat într-o seară când a adus mobila de bucătărie,
bufetul și masă cu planșetă pentru colțumași.
Am șoptit: „nuuu” iar în gând am țipat: „nu da, tată, nu da!”
cureaua a mușcat din  carne mai sus de genunchi.

tata și-a găsit o gazdă ieftină undeva, în cer.
mama e din ce în ce mai copil.
nici un copil nu crede că bataia e ruptă din rai.
DORINA STOICA.