duminică, 17 iunie 2018

Femeia cenușie

În fiecare seară,
la oră târzie
prin parcul Eminescu
neobservată trece-o femeie cenușie.
Cu capu-n jos și haina pământie
duce în mână ceva,
prea mare și prea greu,
pășește aplecată
de parcă ar căra, tristețile de-o viață
cu ea.
Să nu-i dai de pomană și nu o ajuta!
Femeia locuiește de mult în lumea sa.
S-ascunde prin biserici
e-o umbra mergătoare.
Nu-i arsă de soare/
nici udată de ploaie/
nu are masă/
casă/
familie/
nici nume/
căci a uitat-o moartea/
de mult/
aici în lume.

Eu o cunosc de-o viață!
Cred că și ea mă știe.
Femeia se hrănește
cu vers de poezie.



https://www.facebook.com/dorina.stoica.338