miercuri, 7 februarie 2018

Despre trecute vremuri și provinciale străzi


Strâmba - imagine preluată de pe www Primăria Bârlad.ro

Era în orașul meu o stradă ce se numea Strâmba. Nu știu de ce or fi botezat-o așa și nici dacă era cu adevărat strâmbă. Cred că aș putea să aflu dacă m-aș strădui puțin, dar nu asta contează. Dacă închid ochii văd strada cu pietre de râu tocite, casele cu etaj vechi și urâte ce păreau gata, gata să cadă peste trecători. Ele aveau la parter magazine ale evreilor cu atâta marfă îngrămădită în niște încăperi mici, de ți-ar fi trebuit o săptămână să intri și să privești câte se găseau în acele magazine.
Noi, pe vremea aceia copii fiind nu prea intram în magazine. Aveam însă la ce ne uita căci o mare parte din marfă era scoasă pe trotuar, mai ales în zilele de târg (marțea, joia și duminica), atunci când țăranii de prin împrejurimi veneau la Talcioc să vândă produselele lor și să cumpere cele de trebuiță, ori chiar și cele ce nu le erau pe moment de folos, dacă vânzarea le mersese bine prin piață.
Metraje multicolore, covore, perdele, parfumuri, săpunuri, mirodenii, oale, farfurii, olițe de noapte, scaune, dulciuri, halva turcească, marmeladă, susan, halviță, covrigi, saci cu seminte, mezeluri, cărnuri, scurmbii și țâri, pește proaspăt, brânzeturi și câte altele, așezate de-a valma în fața magazinelor. Și peste toate mirosul de gogoși, vată de zahăr și de mici. Nu erau vitrine, nici frigidere ci cuburi de gheață pentru ca marfa perisabilă să nu se strice, totul la vedere, la pipăit, mirosit, gustat, negociat și în cele din urmă cumpărat.
Când vedeau copii, comercianții evrei băgau mâna în vreun borcan cu jeleuri colorate și le dădeau spunându-le să-și aducă părinții, să cumpere de la ei și nu de la alcineva. Și chiar așa făceau cu gândul la jeleurile cu gust de fructe exotice, pe care părinții nu prea le cumpărau deorece erau cam scumpe. Viespile, muștele, țânțarii, cățeii și pisicile, iar pe lângă butoaiele cu gunoi șobolanii și soarecii aveau o viață îndestulată, lipsită de griji, mai ales vara.
Pe mine mă fascinau magazinele unde se vindeau felurite textile și merceriile. Un motiv (dar nu singurul) erau discuțiile pe care le purtau femeile, soții de muncitori la Fabrica de rulmenți, casnice o profesoară de chimie și una de rusă cu mama ei ( proprietăreasa-Coamna Mare),ce locuiau în casa naționalizată de pe strada principală, printre ele și mama,  pe acestă temă. Materialele din care era confecționată îmbrăcămintea și lenjeria stabileau un soi de ierarhie pe scara socială. Astfel  dacă lenjeria de pat era făcută din poplin sau damask cu broderii croșetate ori cusături și nu din albită sau pânză asprămuncitorul’, deja te puteai socoti cu o treaptă mai sus decât vecina, atunci când întindeai rufele pe sârmă. Partidul îi dorea pe toți egali și fericiți în acestă egalitate, dar rufele întinse pe sârmele din curtea cea mare a casei tip vagon, făceau diferența! Una era să pui la uscat un capot lung din zanana cu trandafiri roșii, cu care puteai să mergi și la Alimentara sau la sifoane, și alta să pui la uscat un capot din deftina ieftină sau din monton și acela decolorat. După cum, una era să ai pe sârmă ciorapi lungi din bumbac găuriți în talpă și alta era să ai pe sârmă ciorapi fini cu dungă din mătase sau musulină. Una era să pui pe sârmă o rochie din tafta, stofă ori catifea din mătase și alta să pui la uscat o rochie din borsec sau din doc.
Toate aceste diferențe au dispărut ca prin minune când, Combinatul de fire si fibre sintetice de la Savinesti a început să producă. Ce de materiale, ce de culori și ce ieftine! Nici sârmele lungi cât curtea pe cinci rânduri nu mai erau așa de necesare. Ruflele acum le spălai, acum se uscau. 
Aproape toate femeile din oraș, indiferent de vârstă erau fascinate de o vitrină în care au fost așezate valuri de naylon semitransparent cu trandafiriri roșii, albaștri, mov sau roz. 
 Când a venit vara prin centrul orașului se plimbau doamne și domnițe ca niște păunițe, îmbrăcate în rochii de naylon cloș-crețe viu colorate, ale căror fuste stăteau țanțoș-umflate pe jupoanele apretate ce aveau dantelă croșetată la poale. Până și mătușa Ileana de la Fruntișăni lepădase fără nici un regret pestelca, pentru a îmbrăca  rochie de naidiloc”peste cămașa de in. Toată lumea părea fericită și oarecum egală așa, îmbăcată în haine din fire și fibre sintetice, numai evreii de pe Strâmba erau îngrijorați când se gândeau la viitor. Și chiar aveau motive serioase de îngrijorare, căci vremurile se schimbau în cea mai mare viteză.
Dorina Stoica