sâmbătă, 24 februarie 2018

Circul


Locuința în casa naționalizată primită de părinții mutați de vreo doi, trei ani în oraș era pe strada Dumitrov la numărul 1. Aceasta făcea legătura între Bulevardul Republicii și strada Karl Marx, principalele străzi ale orașului de provincie. Curțile de pe acea stradă păstrau încă din frumusețea curților boierești prospere cu ceva timp în urmă, cu flori și copaci exotici, bănci așezate sub tufele minunate de iasomie, de liliac nemțesc și liliac bătut, ronduri de flori, tufe bogate de crini imperiali, alei pietruite. Vara, pe înserat regina nopții răspândea un parfum dumnezeiesc de nu-ți mai venea să intri în casă. Printre pietrele de râu care pavau curtea înflorea portulacul multicolor, astfel încât trebuia să călcăm cu mare atenție să nu-l strivim. Lângă gardul de la stradă erau doi arțari: unul avea frunze dantelate și albe cu firișoare subțiri verzi, iar celălalt avea frunzele roz cu firișoare albe. Numai în parc la Teatru mai puteai vedea astfel de copaci ornamentali aduși cine știe de prin ce țări exotice ca să înfrumusețeze orașul. Tot la stradă era un smochin neroditor, foarte bătrân, cocoșat, cu o formă ciudată.
Vechi dar încă arătoase, acele clădiri aveau un aer de epocă, ascunse vara sub opulența vegetației de ochii trecătorilor. În astfel de case au fost aduse de către partid familii cu mulți copii spre nemulțumirea, dar și revolta oprimată din teamă, a proprietarilor. Copiii gălăgioși, mulți, plin de energie tulburau liniștea acelor case ce fuseseră boierești, iar acum erau închiriate pe sume extrem de mici clasei muncitoare.
În spatele casei despre care vă povestesc se afla un teren viran al Școlii de Tractoriști unde făceau practică viitorii lucrători în agricultură, învățând să conducă mașinile agricole. O dată pe an acest teren găzduia Marele Circ din Moscova, eveniment de răsunet în rândul locuitorilor, dar mai ales al copiilor. În timpul șederii în oraș pe la circ se perinda toată lumea cu mic cu mare. Era aproape o rușine să nu fi mers măcar odată la spectacol. Biletele se vindeau ca pâinea caldă, iar seara o mare de oameni umplea până la refuz cortul uriaș, luminat puternic, de unde răzbătea o muzică asurzitoare dar foarte plăcută urechilor noastre de copii, dar și părinților dornici de distracții.
Circul venea la dată fixă, în fiecare an pe la începutul lunii august.
Anul acela (să fi fost prin 1958–1960), băieții lui tanti Dragomir (cea care îmi promitea că mă va lua de noră când va veni vremea) au adunat toți copiii de pe stradă sub tufele de liliac la o ședință excepțională. Ei ne-au propus construirea unui tunel pe sub gardul ce despărțea curtea de terenul unde trebuia să vină circul. În felul acesta puteam intra să vedem menajeria, puteam fi prezenți la toate reprezentațiile fără a ne ruga de părinți să ne dea bani de bilete.
Lucrarea se desfășura când toți adulții erau plecați de acasă iar Coana mare proprietăreasa dormea (cam asta făcea toată ziua).
Băieții săpau, iar noi, fetele, căram pământul undeva în spatele casei pentru a nu fi descoperiți. Prin rotație una dintre fete ”ținea de șase” ca să anunțe venirea vreunui adult. Locul unde săpau tunelul era în spatele unui chioșc dărăpănat, însă trebuia multă prudență astfel încât totul să rămână ultra-secret.
Cu o săptămână înainte de venirea circului lucrarea a fost încheiată și inaugurată cu trecerea pe rând prin tunel în hohote de râs și cântând ”Treceți batalioane române Carpații”. În fiecare zi ne strecuram în foișorul părăsit și de acolo prin tunel în curtea Școlii de Tractoriști. Eram cu toții extrem de fericiți și mândri de treaba bună pe care o făcusem.
Și iată că a sosit și circul mult-așteptat! Ne rugam nu cumva să plouă ca apa să umple tunelul și să ne strice distracția. Și anul acela nu a plouat cât a ținut circul.
În primele două zile am stat ascunși sub tribunele uriașe. Peste capetele noastre ploua cu felurite coji de semințe ori de alune, dar eram mândri de ispravă și extrem de fericiți. Părinții nu prea ne observau lipsa, cei mici fiind încredințati celor mari responsabilizați de cravata roșie de pionier purtată cu mândrie (nu numai la școală).
Într-una din zile am fost descoperiți de către un îngrijitor de la menajerie care nu știa să vorbească românește și după ce ne-a certat în limba sa, ne-a scos de sub tribune unul după altul. Am crezut că ne dă pe mâna miliției și era mare rușine mai ales pentru cei ce aveau cravată de pionier la gât. Eu, speriată, m-am pitit după un stâlp ca să nu mă vadă. Sora m-a strigat: ”Hai, vino și tu, Dora!”. Dar mie îmi era foarte frică și am început să plâng. Îngrijitorul, un rus tânăr și vânjos, m-a scos mai cu voie, mai fără voie afară. Între timp toți copiii dispăruseră prin tunelul secret. Tânărul m-a luat de mână și mă tot întreba pe limba lui pe unde am intrat, dar eu nu înțelegeam nimic și tremuram de frică. Văzându-mă așa de speriată, m-a dus la menajerie și mi-a arătat animalele dându-mi voie să le ofer ceva de mâncare. Asta m-a înveselit așa de tare încât mă făceam că nu aud strigătele surorilor.
În cele din urmă rusul și-a dat seama de unde vin strigătele și m-a dus la tunel. Atât de mult s-a amuzat de ingeniozitatea noastră încât ne striga în fiecare zi să venim la animale și ne dădea voie să stăm la spectacole chiar în primul rând iar odată m-a poftit în arenă. Câte zile a mai ținut circul, în fiecare zi se apropia de gard și striga nu prea tare, dar apăsat: ”Prikhodite ko mne, Tudora!” (de Dorina Stoica din cartea RAIUL IN CARE AM FOST)





luni, 12 februarie 2018

să nu mă-ntrebi mamă

mâna aceea de bărbat
s-a făcut lungă și grea 
ca o piatră din cer
ca un ciocan 
ca un munte

a țipat mai întâi capul apoi 
eu peste prag s-a făcut noapte 
în formă de cruce 
vertijuri găuri negre
stelele verzi 
în creștetul capului




🙁

ce de ghiocei au înflorit
să nu mă întrebi mamă
de ce au formă de lacrimă

(Dorina Stoica)

miercuri, 7 februarie 2018

Despre trecute vremuri și provinciale străzi


Strâmba - imagine preluată de pe www Primăria Bârlad.ro

Era în orașul meu o stradă ce se numea Strâmba. Nu știu de ce or fi botezat-o așa și nici dacă era cu adevărat strâmbă. Cred că aș putea să aflu dacă m-aș strădui puțin, dar nu asta contează. Dacă închid ochii văd strada cu pietre de râu tocite, casele cu etaj vechi și urâte ce păreau gata, gata să cadă peste trecători. Ele aveau la parter magazine ale evreilor cu atâta marfă îngrămădită în niște încăperi mici, de ți-ar fi trebuit o săptămână să intri și să privești câte se găseau în acele magazine.
Noi, pe vremea aceia copii fiind nu prea intram în magazine. Aveam însă la ce ne uita căci o mare parte din marfă era scoasă pe trotuar, mai ales în zilele de târg (marțea, joia și duminica), atunci când țăranii de prin împrejurimi veneau la Talcioc să vândă produselele lor și să cumpere cele de trebuiță, ori chiar și cele ce nu le erau pe moment de folos, dacă vânzarea le mersese bine prin piață.
Metraje multicolore, covore, perdele, parfumuri, săpunuri, mirodenii, oale, farfurii, olițe de noapte, scaune, dulciuri, halva turcească, marmeladă, susan, halviță, covrigi, saci cu seminte, mezeluri, cărnuri, scurmbii și țâri, pește proaspăt, brânzeturi și câte altele, așezate de-a valma în fața magazinelor. Și peste toate mirosul de gogoși, vată de zahăr și de mici. Nu erau vitrine, nici frigidere ci cuburi de gheață pentru ca marfa perisabilă să nu se strice, totul la vedere, la pipăit, mirosit, gustat, negociat și în cele din urmă cumpărat.
Când vedeau copii, comercianții evrei băgau mâna în vreun borcan cu jeleuri colorate și le dădeau spunându-le să-și aducă părinții, să cumpere de la ei și nu de la alcineva. Și chiar așa făceau cu gândul la jeleurile cu gust de fructe exotice, pe care părinții nu prea le cumpărau deorece erau cam scumpe. Viespile, muștele, țânțarii, cățeii și pisicile, iar pe lângă butoaiele cu gunoi șobolanii și soarecii aveau o viață îndestulată, lipsită de griji, mai ales vara.
Pe mine mă fascinau magazinele unde se vindeau felurite textile și merceriile. Un motiv (dar nu singurul) erau discuțiile pe care le purtau femeile, soții de muncitori la Fabrica de rulmenți, casnice o profesoară de chimie și una de rusă cu mama ei ( proprietăreasa-Coamna Mare),ce locuiau în casa naționalizată de pe strada principală, printre ele și mama,  pe acestă temă. Materialele din care era confecționată îmbrăcămintea și lenjeria stabileau un soi de ierarhie pe scara socială. Astfel  dacă lenjeria de pat era făcută din poplin sau damask cu broderii croșetate ori cusături și nu din albită sau pânză asprămuncitorul’, deja te puteai socoti cu o treaptă mai sus decât vecina, atunci când întindeai rufele pe sârmă. Partidul îi dorea pe toți egali și fericiți în acestă egalitate, dar rufele întinse pe sârmele din curtea cea mare a casei tip vagon, făceau diferența! Una era să pui la uscat un capot lung din zanana cu trandafiri roșii, cu care puteai să mergi și la Alimentara sau la sifoane, și alta să pui la uscat un capot din deftina ieftină sau din monton și acela decolorat. După cum, una era să ai pe sârmă ciorapi lungi din bumbac găuriți în talpă și alta era să ai pe sârmă ciorapi fini cu dungă din mătase sau musulină. Una era să pui pe sârmă o rochie din tafta, stofă ori catifea din mătase și alta să pui la uscat o rochie din borsec sau din doc.
Toate aceste diferențe au dispărut ca prin minune când, Combinatul de fire si fibre sintetice de la Savinesti a început să producă. Ce de materiale, ce de culori și ce ieftine! Nici sârmele lungi cât curtea pe cinci rânduri nu mai erau așa de necesare. Ruflele acum le spălai, acum se uscau. 
Aproape toate femeile din oraș, indiferent de vârstă erau fascinate de o vitrină în care au fost așezate valuri de naylon semitransparent cu trandafiriri roșii, albaștri, mov sau roz. 
 Când a venit vara prin centrul orașului se plimbau doamne și domnițe ca niște păunițe, îmbrăcate în rochii de naylon cloș-crețe viu colorate, ale căror fuste stăteau țanțoș-umflate pe jupoanele apretate ce aveau dantelă croșetată la poale. Până și mătușa Ileana de la Fruntișăni lepădase fără nici un regret pestelca, pentru a îmbrăca  rochie de naidiloc”peste cămașa de in. Toată lumea părea fericită și oarecum egală așa, îmbăcată în haine din fire și fibre sintetice, numai evreii de pe Strâmba erau îngrijorați când se gândeau la viitor. Și chiar aveau motive serioase de îngrijorare, căci vremurile se schimbau în cea mai mare viteză.
Dorina Stoica


vineri, 2 februarie 2018

Dus-întors




îmi spăl fața de toate tristețile
cu apă neîncepută
de la mine de acasă până în centru
număr pașii ca un cățel
umbra se ține după mine
o las la ușa bisericii
când ies se gudură bucuroasă și
mă întreabă dacă mă doare capul
plecăm împreună ea înainte
eu după ea.
(Dorina Stoica)