sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Poezia ca o umbra


se freacă de picioarele mele,
apoi mi se așează în brațe ca o pisică.
o mângâi, o respir, o gust,
îi dau voie să stea strâns lipită de mine
în dreptul inimii. îmi suflă în față, cuvinte.
o prind și o țin de cap cum ții un șarpe.
uneori are câțiva centimetri,
alteori parcă nu se mai termină.
de fiecare data e diferită,
nespus de frumoasă,
melodioasă cu rimă,
ori cu vers alb,
glumeață,
nervoasă,
jucăușă,
aiurită,
tristă,
banală,
stupidă,
nevricoasă.
alteori e revoltată și se
învârte ca un cuțit în rană.
atunci o urăsc și fug de ea. mă ascund.
îmi trag noaptea peste cap și plâng.
i se fac milă de mine, mă ia în brațe
și mă învață rugăciuni.

poezia mea este o creatură
ce umblă aiurea prin  casă, prin pod, prin beci.
se ține scai de mine ca o umbra,
ca o umbră a umbrelor
ce umbrește toate umbrele
umbrelor. (Dorina Stoica)