joi, 14 decembrie 2017

Șarpele casei


În prispă, șarpele casei
ca un fetus în burta mamei locuia.
Îl auzeam noapte de noapte,
uneori și ziua pe vreme de ploaie.
Tata, în fiecare primăvară îi promitea mamei
dărâm prispa și-l scoat,
îl pun în drum să-l vadă tot satul”.
Dar nu o dărâma că venea vremea
semănatului/
prășitului/ 
a culesului/.
Apoi iarna 
avea de spart lemne,
de dat cu stele de pământ/
de mers la vânătoare/
de împușcat anul nou/.
În tot acest timp șarpele ne păzea
de ceartă/
de boală/
de moarte/.
Se vorbea prin sat că într-o noapte
cu lună plină a ieșit din ascunzătoare
și a supt la sânul unei femei până la sânge.
Îi spuneam plângând mamei că mi-e groază
să dorm cu șarpele sub casă.
Ea mă învăța să fac mătănii ca
să uit de șarpe.
"Întâi faci semnul crucii,
apoi atingi podeaua cu fruntea și
 spui: Doamne miluiește-mă!”
Eu o ascultam, dar mă întrebam
dacă mă închin șarpelui,
sau lui Dumnezeu. 
(Dorina Stoica)