marți, 25 iulie 2017

Maci și albăstrele i se închinau


Pe bătăturile din palmă munca i-a desenat  o casă din chirpici
și o grădină cu pomii fructiferi, flori și butuci de vie nobilă.
spatele are acum forma dealului cu fântâna în care s-a înnecat cerul,
de unde căra apă.
cele două găleți ruginite udau marginile cărării.
în fiecare dimineață de vară,
maci și albăstrele o așteptau îmbobociți, ca să-i înflorească.
tata o înjura când era acasă, de zeci de ori
pe zi. mama gândea “Doamne Iisuse Hristose, miluiește-mă”.
uneori o lovea cu palma grea, nu din răutate,
ci doar ca să nu uite că el este cel care aduce banii în casă.

noi trei stăteam, la răcoare vara.
jucam țomanap-ul cuvintelor din ziarele puse în geamuri.
dejghicam porumb, scărmănam lână și strujeam pene,
pe rând citeam tare din carțile lui Joules Verne, iarna.
mama nu avea timp de mângăieri sau vorbe drăgăstoase.
“copiii trebuie sărutați doar în somn,
iar bătaia e ruptă din rai.”
asa citea ea în cartea lui makarenku.
eu primeam cel mai des, bucățele din zdreanța aceea de „rai”
de fiecare data, în gând îmi propuneam să nu-i mai iubesc.
uitam însă când căpătam două cuburi de zahăr cubic, în plus.

baiatul acela, doi ani la rând repetent,
pe brațe și piept își tatuase numele meu într-o inimă însăgetată.
nu făcea nimic rău, ducea doar servieta cu viitorul meu în ea,
când mă conducea de la școală până aproape de casă.
tata avea o curea pe care își ascuțea briciul de bărbierit.
era groasă, lustruită pe o parte și aspră ca el, pe cealaltă.
“iubești?” m-a întrebat într-o seară când a adus mobila de bucătărie,
bufetul și masă cu planșetă pentru colțumași.
Am șoptit: „nuuu” iar în gând am țipat: „nu da, tată, nu da!”
cureaua a mușct din  carne mai sus de genunchi.

tata și-a găsit o gazdă ieftină undeva, în cer.
mama e din ce în ce mai copil.
nici un copil nu crede că bataia e ruptă din rai. (Dorina Stoica)