marți, 4 aprilie 2017

timpul îmbătrânește în mine


peste amintiri se întinde noaptea,
mă învelesc cu pătura veche.
prin găuri privesc luna.
adorm.

mama începe de la un metru cincizeci
și crește, tot crește 
până mă întrece.
ochii ei inverzesc în fiecare primăvară.
noi două nu ne-am înțeles niciodată!
m-am făcut mare, mamă!
timpul îmbătrânește în mine,
piciorele învață pantofii noi să meargă .
plec întodeauna prima.
sunt un fel de nomad,
cu plânsul în bagaj călătoresc.
poposesc la câte-o mănăstire.
îl mint pe Dumnezeu.
El mă iartă 
precum si noi iertăm greșiților noștri”.
(Dorina Stoica)