luni, 30 ianuarie 2017

“Momente de răgaz” cu „Poduri lirice –Poetical Bridges”

Am făcut cunoştinţă cu acest concept literar de Antologie în mediul on-line, mai precis pe facebook, acum câţiva ani când o editură din Bucureşti mi-a propus să particip la un astfel de proiect cu texte de proză şi poezie. După ce am primit primele două astfel de cărţi şi am văzut că sunt publicată alături de autori din ţară dar şi din diasporă, unii dintre ei nume consacrate, am înţeles cât de important este să aduni într-o carte 10, 20 autori cu stiluri diferite, în stadii diferite ale creaţiei şi din locaţii diferite. Prin intermediul acelor cărţi am aflat mai multe lucruri despre autorii incluşi în antologie, le-am citit textele, apoi le-am căutat cărţile şi cu cei mai mulţi am devenit cu timpul prieteni în mediul virtual. Pe parcursul a doi ani am tot contribuit cu texte la alcăturirea altor antologii, cu alţi autori din ţară şi diasporă. Am participat şi la câteva lansări ale acestora chiar şi la târgul de carte Bookfest. Dacă până atunci ne cunoşteam doar din mediul on-line, cu ocazia lansărilor ne-am cunoscut personal, am făcut schimb de cărţi şi în prezent ne citim creaţiile. Antologiile sunt cu adevărat „poduri lirice” întru cunoaşterea fenomenului literar contemporan.
În Cuvântul înainte al “Poetical Bridegs - Poduri lirice”, antologie bilingvă, româno-engleză, apărută în anul 2016 la Editura Scripta manent, Napier, Noua Zeelandă (scriptamanentnz@gmai.com) şi tipărită la PIM, Iaşi, editorul Valentina Teclici, ne spune că a descoperit o totală necunoaştere de către poeţii din România a poeziei scrise de cei din Noua Zeelandă şi invers. Traducerea exemplară realizată de poeta Valentina Teclici din limba română în limba engleză şi din limba engleză în limba română a făcut posibilă o interacţiune între o părticică din cele două culturi, atât de diferite dar care şi-au găsit un numitor comun în a se apropia, poezia.
În volum au fost publicaţi 12 poeţi din Noua Zeelandă şi 12 poeţi de origine română. După cum ne spune această distinsă poetă, traducerea dintr-o limbă în cealaltă a fost un proces difcil dar interesant: „Am mult mai multă înţelegere şi respect pentru traducători, după ce am practicat acest exerciţiu în ultimele unsprezece luni. Am simţit uneori că am ajuns la „măduva poeziei” în încercarea de a înţelege şi exprima „adevăratul” sens sau mesaj al poeţilor.”(Cuvânt înainte).
Dacă între filele acestei cărţi nu ar fi fost printre cei 12 poeţi români şi două poete pe care le cunosc, şi anume, poeta vasluiancă Vasilica Grigoraş, talentată creatoare de haiku şi Mariana Gurza, poetă creştină de o factură aparte, ce poartă Lumină în cuvinte, această carte nu ar fi ajuns la două centre culturale din oraşul meu (Bârlad) şi nici la mine. Şi iată cum prin ele, mi-a fost dat să citesc poeme traduse în limba mea, ale unor creatori ai altei culturi!
Cartea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt publicate câte trei poeme bilingve ale celor 24 poeţi. În partea a doua ce poartă numele “Să ne cunoaştem poeţii”, afăm câte ceva despre viaţa şi activitatea literară a acestora. Nume de marcă, personalităţi precum Tudor Opriş, Paul Sân-Petru, Monica Săvulescu Vounduri (Grecia), Valentina Teclici (NZ),  Mariana Gurza, Vasilica Grigoraş, Ana Anton şi Ana Urma (alte două vasluience pe le-am descoperit cu mare bucurie în acestă carte), Victor Clincă, Violeta Ionescu, Maria Weishaupt Sarău (Elveţia), Alexandra Balm (NZ) se regăsesc în paginile cărţii.
Mi-a făcut o reală bucurie să citesc din creaţia lirică a unor poeţi de la antipozi: Dorothy Wharehoka, Marie Dunningham, Carole A. Stewart, Ian McQuillan, Bill Sutton, Mark Raffills, Penelope Foster, Mandi Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nik Henriksen, Mere Taito. Mărturisesc că sunt încântată să descopăr poezii de substanţă, al căror filon liric revarsă sensibilitate, lumină, căldură.
Autori din ambele ţări, cu un bogat palmares de volume publicate, precum şi poeţi cu mai puţine cărţi, dar cu un incontestabil talent literar despre care cu siguranţă se va mai scrie, fac din această excelentă carte un punct de plecare important în descoperirea culturii neo-zeelandeze de către amatorii de poezie din România şi de către poeţii din Noua Zeelandă a poeziei româneşti contemporane.
Nu pot să nu remarc şi faptul că, deşi autori din culturi extrem de diferite simt şi transmit stări şi sentimente asemănătoare. Cu toţii se bucură de frumuseţea naturii în mijlocul căreia trăiesc, se implică în comunitatea din care fac parte, empatizează, suferă şi se îngrijorează de problemele semenilor şi ale planetei în continuă degradare. Aş exemplifica cu poezia lui Tudor Opriş,  „Greul” lumii de azi... : „Ieşind din metafizica mea ramă / Simt „greul” lumii de-azi cum mă înhamă / Şi-n jos mă trage-asemeni unui lest” şi cu poezia Trezeşte-te de Nikora (Nik) Henriksen: „Ce se întâmplă în lumea în care trăim / Unde banii sunt singurul lucru pe care vrem să-l preţuim / Valorile familiei şi prieteniilor au dispărut / Când, în final, toţi trebuie să plătească tribut?”...  „Nu de bani sau mașini sau facilităţi de lux / Nici de aceste fanfaronii josnice care încearcă să facă paradă / „Trezeşte-te lume!" Acesta-i sfârșitul.
Este unanim recunoscut faptul că iubirea este laitmotivul liricii universale, deci şi a poeţilor incluşi în acest volum colectiv. Ian McQuillan în poezia Momente “Bucură-te cât poţi de iubire / De bunătate şi de dăruire / Fericiţi sunt cei care învaţă / Că iubirea-i motivul pentru viaţă”; În poezia Penelopei Foster, întitulată Dragostea este..., aflăm că „Dragostea este apa rece într-o zi toridă, / focul din şemineu într-o zi geroasă. / O îmbrăţişare de consolare într-o zi tristă, / şi râsul împărtăşit într-o zi fericită. / Dragostea este primul zâmbet al primului tău copil, / Este zâmbetul unui străin într-un oraş străin”. Pentru Ana Anton iubirea este însăşi viaţa: „Viaţă, dans nebun, sălbatic, /curcubeu învolburat, / vâlvătaie şi iubire… / Viaţă, ce ne-ai mai dansat!” (Dans) 
Volumul „Poduri lirice” ne provoacă în a căuta mai multe informaţii despre civilizaţia şi spiritualitatea celor două ţări, cu specificul lor, însă credinţa şi sentimentele umane, poezia sunt ceea ce le apropie.  Carole A. Stewart  în poezia Mărae*, ne face cunoştinţă cu  Mărae – Casa tradiţională a maorilor pentru întâlniri: „Nu existau felinare / nici străzi / doar luminile Măraei / luminau în întuneric / prin noaptea geroasă. / Pământul / era laminat cu gheaţă / şi-n interiorul casei / oamenii dormeau. / Împărţind respiraţia. / Împărţind căldura. / Mărae”, iar Mariana Gurza prin poezia Ctitorie, face trimitere la legenda Meşterului Manole, la mitul jertfei pentru creaţie, sacrificiu construirii unui sfânt lăcaş al Domnului la Curtea de Argeş: „Iubitul meu, tu eşti o temelie / a mănăstirii noii ere, / eu mă simt ca Ana lui Manole / jertfindu-ţi / toate dorurile mele. / De mă vei striga în noapte / prin clopot eu îţi voi răspunde / şi fiecare clinchet e o şoaptă, / lumini te vor cuprinde. / Voi sta de veghe la poarta ta; / din înălţimi te voi urmări, / îţi voi apăra cetatea /te voi feri de amăgiri. / Din când în când aş vrea / să-ngenunchezi pe lespezile albe / să-ţi laşi şi tu iubirea / în zidurile sacre”. Biserica, mănăstirea şi măraea sunt rădăcinile profunde ale celor două popoare, pilonul pe care se sprijină viaţa cu toate ale ei, identitatea şi continuitatea.
O pată de culoare în această carte sunt poemele nipone ale Vasilicăi Grigoraş. După ştiinţa mea, câteva dintre ele sunt inspirate din călătoria ei de trei luni în Noua Zeelandă: „valuri spre ţărm – / tot mai mult luna plină / de scoici goale” ; „plasă de năvod – soare adus la lumină-n / urechea mării” ; „moment de răgaz – ascultând în tăcere / povestea mării”. Momente de răgaz şi pentru noi, citind poemele acestui cărţi.
Prin acest volum, aş putea spune că şi de această dată, Valentina Teclici a transformat imposibilul în posibil. Mi-a plăcut în mod deosebit poezia  sa De la imposibil la posibil, şi-i apreciez adevărata valoare literară: „E imposibil să zbor cu tine, ai şoptit. / Doreşti prea mult albastru, / Mult prea intens şi prea departe, / Şi nu pot prinde luna de pe cer / Ca mânzul, de căpăstru. / Inimile noastre locuiesc / În emisfere separate. / Eşti prea învăluită în mister. / Orice-i posibil, am şoptit / Primind ecou din patru zări. / Zburând pe-un mânz albastru, / Am plantat un fir de nufăr în deşert. / Nisipul roşu, pârguit de aşteptări, / A lăcrimat adânc şi-a ferecat / Eternitatea în găoacea unei oaze. / Ca o candelă, nufărul alb, / Prin desferecate raze / Luminează potecile inimii / De la imposibil la posibil. / Sus, pe cer, în albastru căpăstru, / Luna, nebunatic mânz, dansează”.
Cartea se încheie cu o pagină de „Mulţumiri” adresate celor care au contribuit prin munca lor la apariţia acestui volum bilingv. Aduc laude binemeritate poetei, deja consacrate în România şi, cu siguranţă  apreciată şi în ţara adoptivă, Valentina Teclici pentru migala şi dăruirea în  realizarea, prin această carte, a unei legături de excepţie între România şi îndepărtata Noua Zeelandă, adevărate PODURI LIRICE, dar şi de suflet.
30 ianuarie 2017
Dorina Stoica

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Vasilica Grigoraș - Invitație la lectura volumului POETICAL BRIDGES- PODURI LIRICE - editor și translator VALENTINA TECULICI

Mă simt privilegiată, fiind prima persoană care a văzut şi a strâns la piept volumul intitulat Poetical Bridges – Poduri lirice, ediţie bilingvă (engleză-română), a antologiei de poezie română-neozeelandeză.
Cartea a apărut la sfârşitul anului 2016, publicată de Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă şi tipărită la PIM, Iaşi, România. Un proiect cultural realizat prin contribuţia a 24 de poeţi din două ţări, România şi Noua Zeelandă, aflate la antipozi, la mii de kilometri distanţă, cu istorii, culturi şi civilizaţii extrem de diferite. Acest lucru a fost posibil prin iniţiativa poetei Valentina Teclici, care, în anul 2002 a ales să trăiască în Aotearoa, „Ţara Norului Lung şi Alb”. În cadrul acestei „construcţii” lirice, Valentina Teclici îşi asumă resposabilităţile de antologator, editor şi traducător.
Autorii incluşi în volum participă fiecare cu un buchet de trei poezii. Iniţiativa editorului se explică prin bogata sa experienţă de scriitor şi poet în ţara natală şi în cea adoptivă, fiind autorul mai multor volume personale şi în colaborare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Societăţii de Poezie din Noua Zeelandă şi al Societăţii Poeţilor în Viaţă din Hawke’s Bay, Noua Zeelandă.
Volumul este un bogat florilegiu de poezie care înlătură distanţe, oprelişti, apropie şi elogiază unitatea în diversitate. Exerciţiile consecvente de integrare culturală, experienţa din ce în ce mai bogată în acest sens constituie temelia aprecierii tuturor culturilor şi armonizării relaţiilor din şi dintre ţări şi popoare. Multiculturalitatea este o realitate caracterizată printr-o atitudine de recunoaştere şi de respect faţă de valorile culturale şi umane ale celorlalţi, este un mod de viaţă. Atât timp cât se va scrie poezie, atât timp cât se vor publica asemenea cărţi, atâta vreme cât vom fi solidari întru cuvântul scris, avem speranţa că lumea va fi mai bună, că iubirea între oameni persistă şi Domnul ne iubeşte pe toţi.
Urez poeţilor neozeelandezi şi români incluşi în carte inspiraţie, unitate în trăiri şi sentimente, pana scrisului să le fie mereu vie şi să constituie „arma” cea mai preţioasă şi eficientă pentru pacea şi binele planetei şi locuitorilor acesteia, dincolo de timp.
Aceste gânduri sunt o invitaţie la lectura cărţii, lăsând cititorului bucuria de a aprecia volumul şi contribuţia fiecărui autor la conturarea şi temeinicia unui proiect, după ştiinţa mea, primul şi singurul de acest gen până acum între cele două ţări.
Şi, nu în ultimul rând, cu ocazia împlinirii anilor îi urez poetei Valentina Teclici multă sănătate, energie şi inspiraţie pentru noi volume publicate, iar în munca de editare şi traducere multe proiecte împlinite.
„LA MULŢI ANI ŞI BUNI”!

VALENTINA TECLICI,
Repere biobibliografice



Scriitor, poet, publicist, editor, traducător
S-a născut la 21 ianuarie 1952,  în com Dolheşti, jud. Iaşi, în familia Sofiei şi Valentin Teclici. A copilărit şi a învăţat în Huşi, judeţul Vaslui, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi. Obţine doctoratul în sociologie la Facultatea de Sociologie-Psihologie-Pedagogie, Universitatea Bucureşti cu teza de dizertaţie Copiii străzii, diagnoză şi strategii de combatere. „Studiul Valentinei Teclici pune, pentru prima oară, problema copiilor străzii din România în dimensiunea ei reală şi în raport cu situaţia pe plan mondial. Apar astfel şi soluţiile – mai mult sau mai puţin reuşite – care au fost aplicate de la cunoaşterea fenomenului la mediatizarea lui şi la adevărata lui stare de fapt”, consemnează psiho-sociolog Valentina Negriţoiu în (Câteva gânduri care prefaţează  lucrarea Vina de a fi copil al străzii, p. 11).
Valentina Teclici a început să scrie poezii din clasa a doua. „Mi-amintesc că primele două poezii le-am lăsat intenţionat într-un caiet pe care l-a luat învăţătoarea mea, d-na Liuba Matei, acasă, să verifice o temă. Învăţătoarea mi-a pus a doua zi o mulţime de întrebări (Dacă am copiat poeziile dintr-o carte, dacă m-a ajutat cineva) şi din întrebările ei, am înţeles că poeziile mele aveau o oarecare valoare, dacă ea nu putea crede că mintea mea le concepuse. În familie circulau nişte poveşti că unele rude din partea tatălui erau talentaţi la rime şi puteau compune poezii pe loc, pornind de la orice cuvânt.”, mărturiseşte Valentina.
Debutează publicistic în perioada adolescenţei.  Iată ce consemnează Tudor Opriş în lucrarea „500  debuturi literare: Istoria debutului şcolar al scriitorilor români: (1820-1980), Editura Porto Franco, 1991, p. 202-203: „Valentina Teclici, redactoare şefă a revistei Năzuinţe a Liceului „M. Kogălniceanu” din Huşi şi animatoarea cenaclului literar din prestigioasa şcoală huşană, a risipit colaborări adolescente în publicaţia pe care a condus-o, în presa locală, în antologii… Debutul literar (posterior celui din  revista Zorile a Liceului „Cuza Vodă” din Huşi, nr. 2/1968), îl găsim în pagina elevului din nr. 7/1971 a revistei Amfiteatru  cu poezia Cînd plouă”: Cînd plouă / Copacii îşi cântăresc picăturile / Şi nu se mai miră / De-albastru. / Vântul a învăţat caii / Să urce în tei / Şi să cânte. / De câte ori plouă / Cântăresc caii / În balanţa vântului.
Volume publicate: Moş Teacă, dramatizare scrisă în colaborare cu Vlad Vasiliu după „Schiţe şi articole” de Anton Bacalbaşa şi jucată la Teatrul „Maria Filotti”   din Brăila  (1985-1987); De la noi din grădiniţă, versuri, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1986 (premiu naţional); Mama mea e cea mai bună, versuri, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1987); Fetiţa cu nume de cântec, povestiri, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1990; Jocurile verii, versuri, Bucureşti, Editura Coresi, 1991; Caseta video- poveşti: Daruri de la Moş Crăciun (în colaborare cu Cezarina Adamescu şi Ene Stanciu, 1992); L’Enfance en Poesie, versuri, traducere în franceză de Constantin Frosin, Editura L’ Etoile d’Argent (Belgia, 1993, carte care a luat mai multe premii naţionale şi internaţionale); Vina de a fi copil al străzii, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998; Ghid de Educaţie pentru Sănătate, Bucureşti, Editura Oscar Print,  2002 şi reeditat în 2004,  sub egida Centrului Romn pentru Educaţie şi Dezvoltare Umană; The Dance Lesson, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2002; Gioconda nimănui, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2011; Dialog, în colaborare cu Ana Anton, Bucureşti, Editura Oscar Print,  2011; De la imposibil la posibil – From impossible to possible, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2013; Oglinzi, în colaborare cu Violeta Ionescu, Bucureşti, Editura Oscar Print,  2013.
În viziunea scriitorului  Dan Ravaru „Ansamblul versurilor doamnei Valentina Teclici, pe lângă încărcătura de idei şi de frumuseţe, este un apel spre întoarcerea la adevărata poezie, la frumosul etern, salvat de influenţele contemporane ale prozaismului şi violenţelor de limbaj”.       În volumul Poetical Bridges – Poduri lirice, Valentina mărturiseşte: „Poezia pentru mine este un mod spiritual de-a explora tainele sufletului şi-ale gândului. O cale unică de-a împărtăşi propriile frământări, îndoieli, întrebări, revelaţii, observaţii cu tine însuţi, cu semenii şi întregul Univers. Este nelinişte, căutare, energie. Este tinereţea fără bătrâneţe.”
Vasilica Grigoraş                                 

Chipuri prinse-n rame
de Mariana Gurza
(Cu drag, poetei Valentina Teclici)

Depărtările nu există
aidoma uitării
ce-și întinde vălul peste mări…
Chipuri prinse-n rame
surâd tăcut
printre razele
sufletului,
când ziua devine incandescentă
prin trecerea anilor…

Nimic nu poate schimba
pomul ce și-a îmbogățit coroana
prin frumusețe și rod bogat…
Verdele abundă
prevestind iarăși,
un nou ciclu…
Pentru tine,
draga mea…

21 ianuarie 2017
 La Mulțși Fericiți Ani




marți, 17 ianuarie 2017

“Atât de imperfectă că doare” - Oana Mihaela Pop

Iubesc cărțile. Caut energia celui care a scris cartea și picătura de sacru. Între file stă  ascuns un suflet. Părăsești  lumea ta,  te strecori în intimitatea celui care a scris, întârzii pentru un timp acolo, încerci să fii altcineva. E ca și cum o persoană necunoscută ți-ar fi lăsat în grijă un copil pentru un timp.
Zilele trecute am primit de la Oana Mihaela Pop, cunoscută  destul de vag în mediul virtual,  pe Cenaclul  qPOEM, o carte de poezie ce poartă numele” Vinerea cireșelor amare”, apărută la Editura “Școala Ardeleană”, Cluj Napoca 2016. Cartea  a obținut premiul literar “Petru Poantă” la Festivalul Național  Literar “Vox Napocensis” ediția a XV-a și face parte din colecția cu același nume, coordonată de poetul clujean Victor Constantin Mărunțoiu.  Aflată la cel de-al doilea volum (debutează  în 2015 cu “Jumătate eu, jumătate demon”, Editura Macedoneanul- Craiova, 2015), Oana este deținătoarea mai multor premii  la concursuri naționale de poezie.
În poemul care deschide volumul poeta se prezintă, poetic, desigur:” recunosc:/ nu sunt nimic din mine.// nici măcar o Oană nu sunt./ din mine ies stoluri de inimi”,  “nimeni nu știe cu adevărat cine sunt./ nu știu nici eu, nici tu,/ nici voi,/ exist și nu exist.//  totuși din când în când,/ adun bătăile inimii/ și stau la o poveste cu Dumnezeu/ în sala de așteptare// uneori din îmbrățișarea gândurilor/ se naște un poem”.  (semn de naștere)
Cartea aceasta, catifelată ca obrazul unui copil, mi-a transmis un sentiment aparte. Fără a fi declarativă dragostea poetei pentru Creator este evidentă și prezentă aproape în toate poemele.  Surprinzătoare este conștientizarea nimicniciei ființei umane, a ei până la urmă, căci despre trăirile sale e vorba în carte. Oana își vede cât se poate de clar neputința desprinderii de tină. Cu toate acestea aspirația spre desăvârșire există, soldată însă de fiecare dată cu un eșec. Sau poate e doar o manifestare a smereniei…“trebuie să mă opresc să scriu/ cuvinte interzise.// mi-e prea sete/ să te respir/ și să-ți sorb visele/ cu privirea ațintită spre cer.// de ieri,/ am început să te mâzgălesc/ în pașii timpului/ și-n oasele tuturor sfinților/ nedescoperiți/ rugându-mă pentru iertarea patimii/ de a dezveli/ încă odată/ atâtea cruci crescute / în noi.” (prea sete să te respir)
O carte despre un  iubit, ce poate fi un om sau chiar Dumnezeu, confesor tainic, ori pretext de a-și pune întrebări existențiale, aparent simple dar fără de răspuns. 
Lumea, ca un spital de nebuni, o alienare generalizată pornită de la particular, ajuns un strigăt de disperare cu ecouri ce răzbat până la hotarele lui Dumnezeu: ”iubite,/ ne-am certat de atâtea ori cu  cerul,/ soarele, luna,/ norii.../ cu Însuși Dumnezeu,/ încât am uitat sunetul tăcerii/ și al timpului/ rămas să zgârie timpanele ușilor Raiului/ până la sfârșitul veacului./„. (încă zâmbetul)
Prezentul este o lume închisă în lume, lumea virtualului, un  univers rece aflat între patru pereți, în care monitorul este ochiul prin care privim și suntem priviți, trăim! Oamenii, niște morți vii, într-o aparență de viață. “din ce în ce mai des trăim,/ respirând aerul bolnăvicios/ al unei lumi cu pieptul/ plin de mucegai/ și zâmbetul mort întipărit pe față.// dăm bună ziua invidiei/ și curierului plătit să livreze/ cumpărăturile on-line;/ la revedere nu mai zicem deloc./ oricum la plecare ușa se închide mereu/ și nu ne mai aude nimeni.//”, „nimeni nu mai vede/ nimeni nu mai aude/ și singurul diagnostic găsit/ e supradoza de moarte.//”. ( supradoza de moarte) 
Pe de o parte e conștiința că omul e de sorginte divină, iar pe de altă parte o tristețe, o lipsă  de speranță și o neputință a recâștigării Edenului pierdut, o viziune aproape apocaliptică asupra viitorului, „nu  mai știu sub care copac am îngropat/ aripile ultimului înger căzut/ și nu-mi amintesc nici când.// mi-e teamă.// de ceva vreme,/ din pământ răsare/ tot mai multă/ cenușă a deznădejdii.// ”. (amnezie)
Găsim în această carte disperarea unei generații ce s-a născut prea devreme pierzându-și speranțele prea curând. Marionete într-o lume în agonie pe care nu o înțeleg, ori poate refuză să o înțeleagă! „de curând,/ am învățat să sugrum țipete/ și să sufoc sentimente/ cu mâinile goale,/ fără niciun regret.//”(spovedanie),  de bună voie zăvorâți într-o închisoare a cuvintelor, “cu privirea ațintită spre cer”, „La limita absolutului”, „cad”.
Fără a respinge afirmația poetei, “știi foarte bine/ unui jumătate demon nu poți să-i ceri/ răbdarea lui Iov.//” (Spovedanie),  îmi permit a-i spune, cu optimismul generației mele că, atâta timp cât cealaltă jumătate este înger, împotriva demonului se poate începe oricând “războiul nevăzut”!
Dorina Stoica


miercuri, 11 ianuarie 2017

Risipire

se lasă vinerea peste foame
tropăind orele obosite trec.
gânduri strivite, flori uscate,
risipire.
în grădina cu basme
doar un ghiocel s-a smerit.
neputincios mă târăsc pe pietrele 
planetei Tale. 
lupt zilnic pentru ceva, pentru cineva,
într-o nemulțumire deplină.
(Dorina Stoica)