luni, 29 august 2016

Motocicleta Java (din cartea "Raiul în care am fost" - editura Sfera Bârlad, 2011)


Stăteam împreună cu alte copile pe banca din curte sub tufele de liliac şi aşteptam să-mi vină rândul la sărit coarda în careul meşteşugit desenat de colega de clasă, Olguţa, care întârzia la noi pe bancă aproape în fiecare seară. Era pe înserat. Femeile în timp ce întindeau rufe pe sârmele nesfârşite din partea îndepărtată a curţii, vorbeau despre copii şi despre mâncărurile pe care le vor pregăti în ziua următoare, despre preţurile la carne şi la legume, dornice să afle una de la alta bârfe picante de prin oraş sau despre vreun chilipir. Coana–Mare se balansa în şezlongul confortabil aşezat pe terasă cu o carte în mână, în care privea, dar a cărei pagină nu o întorcea ore în șir, atentă mai mult să simtă pulsul curţii, numai ochi şi urechi pentru a nu scăpa vreun eveniment important. Se şoptea că ar fi avut un aparat în urechi adus de la Paris şi cu acesta putea să audă orice zgomot şi orice cuvânt.
Arareori auzeai câte un motor de maşină pe stradă şi atunci ieşeam zeci de copii de prin curţi în fugă spre strada Republicii să admirăm minunăţia. Am sărit de pe bancă împreună cu alţi copii când am auzit la colţul străzii un claxon zglobiu:
– Trece ceva pe strada principală, haideţi să vedem şi noi.
N-am apucat să ne grupăm când porţile cele mari s-au deschis şi în curte a intrat tata, calare pe o frumuseţe de motocicletă roşie, nouă nouţă. Claxona întruna pentru ca toţi locatarii de pe stradă să-l vadă şi să-l admire.
În timp ce parca mândru motocicleta lângă arţarul din faţa uşii noastre, trăgea cu ochiul să vadă cum va reacţiona mama, dar şi la uşa lui tanti Dragomir cea grasă care nu ieşea niciodată din casă nerujată.
– A cui e motocicleta asta, tăticule?
– A mea, am cumpărat-o. Ne-a răspuns aprinzându-şi o ţigară, în timp ce se aşeza pe treptele de la intrare.
Cu ligheanul mare în mâna, mama vrând să între în casă îi spuse ca şi cum nu ar fi văzut motocicleta:
– Vreau să intru în casă, îmi dai voie?
– Tu nu vezi cu ce am venit acasă, femeie, i-a spus tata fericit, încercând să o strângă în braţe.
Am năvălit în casă şi voiam să ştim cât mai multe despre motocicleta tatii pentru a ne lăuda la tovarăşii de joacă şi la copii de la şcoală.
Când am aflat că o cumpărase de la magazinul de jucării din centru şi dăduse pe ea aproape o mie de lei, tare ne-am minunat întrebându-ne de unde avuse atâţia bani iar seara, înainte de a adormi socoteam câte păpuşi şi câte bomboane ar fi putut să ne cumpere din banii aceia.
Peste câteva luni a venit bâlciul. Într-o seară de sâmbătă, tata, băuse câteva beri şi un rom la restaurantul din colţ cu nenea Dragomir. Acesta era bărbatul vecinei, grasa cea rujată (care mă voia de noră când mă voi face mare). Bine dispus gata de petrecere m-a pus în faţă pe ghidon şi mi-a spus că vom merge în bâlci. Ce bucurie pe mine!
A intrat în bâlci cu motocicleta pe aleea principală, unde erau standurile cu tragerile la ţintă. Fără să cobore a oprit doar motorul şi a cerut o puşcă. Din prima a ochit ţinta iar figurina a început să danseze, semn că a câştigat premiul cel mare. Premiul, un peşte dolofan verde, din sticlă, mi-a fost înmânat mie spre păstrare, trofeu de mare preţ:
– Vezi să nu se spargă, ai mare grijă de el, mi-a spus responsabilizându-mă peste măsură.
Peștele din sticlă era foarte urât dar tata voia sa i-l duca mamii acasa intreg ca s-o îmbuneze, să nu mai fie supărată că el si-a cumpărat motocicletă cu ataș.
Ne-am oprit la un cilindru uriaş cu pereţi de scândură, ce răsuna şi se cutremura de un zgomot cumplit, numit „zidul morţii”.
– Ce facem aici tăticule, am întrebat deoarece nu vedeam nimic interesant.
Fără a-mi răspunde, m-a dat în primire prietenului vecin. Împreună cu acesta ne-am urcat pe nişte scări pe podium tocmai sus, în vârf, de unde am privit cu temă în jos. Am văzut câţiva motociclişti învârtindu-se pe pereţii cilindrului. Făceau un zgomot infernal in timp ce executau felurite acrobaţii nebuneşti periculoase.
Erau două motociclete negre şi...una roşie.
– Nenea Dragomir, cine conduce motocicleta cea roşie? am întrebat deşi aveam o bănuială, dar nu-mi venea să cred ce vedeam.
– Nea Octav, cine să fie!?
Peretele din lemn se zguduia puternic mai mai să se dărâme, iar motoarele făceau acel zgomot greu de suportat.
Îmi era foarte frică strigam cât mă ţinea gura dar nu mă auzea nimeni pentru că toată lume ţipa, unii de frica (ca mine), alţii de încântare(ca tata).
Când, în cele din urmă, spectacolul s-a terminat şi am coborât de pe podium, eram aproape leşinată. M-am aruncat în braţele tatei. Acesta m-a urcat pe ghidonul motocicletei, a apăsat pe acceleraţie şi am „zburat” spre casă. În colţul străzii a oprit lângă restaurant şi mi-a spus autoritar:
– Să nu-i spui mă-tii ce ai văzut.
Şi pentru a fi sigur că nu voi spune nimănui mi-a strecurat în buzunar câţiva lei, preţul tăcerii.
Dorina Stoica

imagine de pe internet