marți, 30 august 2016

„Dincoace...Dincolo...Respectul!” de Ion. N. Oprea – Editura Pim Iași 2016

Scriitorul Ion N. Oprea și-a propus și a realizat anul acesta o un proiect măreț, o decaniadă a antologiilor ale căror coordonator este în cadrul Cenaclului la distanță inițiat și pus în mișcare de către domnia sa. O muncă asiduă, mii de pagini adunate în cărți cu o diversitate de stiluri, genuri literare, personalitați de vârste diferite din diferite domenii, reunite între coperțile unor carți pe care le vor descoperi fără dor și poate urmașii, pe rafturile multor bibliotecii din tară și nu numai.
Pe mine acest scriitor octogenar prolific mă uimește cu atât mai mult cu cât eu nu sunt prea harnică în ale scrisului și nici foarte ordonată cu cele pe care le scriu și public.
Acum când s-au adunat o mulțime de cărți destul de voluminoase despre care ar tebui să scriu măcar cate o binemeritată pagină aferntă fiecăreia, din respect pentru munca autorului și drept recunoștință pentru spațiul pe care mi l-a oferit pentru a publica în aceste antologii,  mă cuprinde un soi de pancă. Fiecare carte primită a fost citită parțial, unele doar răsfoite și amânate pentru vero călătorie mai lungă cu trenul, ori pentru serile lungi de iarnă. Am lecturat totuși suficient pentru a  înțelege munca titanică a autorului pe care mi-ar face deosebită plăcere să-l așez pe un podium construit din cărțile publicate de domnia sa, de-a lungul vieții.
Temele propuse de către Ion N. Oprea sunt incitante de fiecare dată și nu puțini sunt autorii pe care îi regăsim în mod repetat în aprope toate aceste antologii. Dintre aceștia am remarcat pe Marian Malciu din Slatina-Olt, pe Gheorge Clapa profesor de istorie bârlădean de asemenea prolific în ale scrisului, jurnalista Geta Modiga, prof dr. Ion Popescu Siretenau, Olguța Luncașu Trifan, prof univ, Ioan Dănilă și mulți, mulți alții. Gestul domniei sale de a trimite membrilor Cenaclului la distanță cărțile prin poștă fără a aștepta bani pentru acest efort intelectual dar și pecuniar mi se pare mai mult decat generos. Despre cărțile acestea  primite prin poștă sau personal de la autor, se cuvine din respect să scrie fiecare dintre coautori. Scrisul și socializarea prin cuvântul scris este pentru jurnalistul INO, un mod de a trăi frumos, activ, un fel de tinerețe fără bătrânețe” și de ce nu, prin ceea ce lasă în urma sa, „viață fără de moarte.”
Referindu-mă la antologia „Dincoace...Dincolo..Respectul” Editura Pim, Iași 2016 pe care acum o am în față remarc articolul prof. documentarist Gheorghe Clapa, un iubitor al cuvnatului scris, istoric meticulos în a trata orice subiect cât mai amplu. Articolul în discuție are un titlu inspirat, adecvat temei propuse, „O națiune ca să aibă viitor, trebuie să-și cunoască trecutul care-i dă forța coeziunii în prezent. Să fie dincoace de Lethe!” . Un articol de 35 pagini care merită a fi citit, o pleduarie  pentru cultură, normalitate, patriotism, condimentat cu trimiteri la legende, istorie, religie.
Profesorul Vasile Fetescu din Iași  ne pricinuiește o incursiune în Universul creației lirice” pe mai bine de 15 pagini. Domnia sa ne mărtirisește în poemul „Dezamăgire”următoarele: „Ca să pătrund în universul/ poeziei/ a trebuit să trec prin/ furcile caudine/ care străjiuesc intrarea/ în lumea miraculoasă/ a creației poetice./ Se spune/ pe drept sau pe nedrept,/ că românul s-a născut/ poet/ și este de așteptat/ ca în țara poeților/ gignați/ și a efemerilor/ pigmei/ poezia să crească/ și să înstăpânească/ precum / iarba/ câmpului./”
Un articol ce pare după o parte din titlul pe tema dată, este cel scris de dr. Aurel Pamfil din Iași intitulat „Dincolo și Dincoace de...ghidonul bicicletei”. Prin larghețea și bunătatea sa dl Oprea va fi cred cel mai surprins de alegere, deși probabil o vor face alții. Îmi cer de fapt, un drept acum, la aproape 70 de ani, să scriu ceea ce vreau, să fac ceea ce-mi place și să profit de contextul favorabil de a avea un...protector.”. Și o va face, povestindu-ne cu dezinvoltură,  talent și umor, despre...biciclete. 
Olguța Luncașu Trifan tot din Iași în Anonimus: între două praguri, secunda”, ne prezintă fleșuri despre cotidian de pe poziția de polițist. Apreciez talentul autoarei pe care o cunosc din mediul virtual de câțiva ani și ii citesc postarile.
Prof. Traian Nistiriuc-Ivanciu din Câmpulung-Moldovenesc ne vorbește despre respectul ce se cuvine oricarui om, despre degradarea și minimalizarea relațiilor interumane în ultimele decenii datorită unei libertăți prost înțeleasă de către tânăra generație internaută, în mod deosebit.
Moartea cuiva apropiat ne pune în fața o realitate pe care unii nu o pot accepta și anume conștientizarea existeței a ceea ce numim omeneste, dincolo...
„Căci, dincolo de ceea ce vedem se întinde țara celor încă nevăzute, dincolo de ceea ce auzim se află ceea ce încă nu am auzit, dincolo de azi e ceea ce a fost și va fi: dincolo de materie domnește imaterialul: dincolo de mormânt ne așteaptă oare ce? Ne vom întâlni vreodată cu cei pe care i-am iubit? Dincolo ești tu, dincoace sunt eu!; dincolo beznă frig și spaimă-dincoace: lumină, căldură și sete de cunoaștere…”
Urmează un purpuriu de versuri inspirate de tema propusă de INO. Citez ,Dincolo de toate- respectul”, „Dincolo/ sau dincoace de../ Dincolo de toate,/ plutind aparent spre.../ atât cât se mai poate/ și cât de mult simțim,/ își precizează aspectul,/ în tot ce vrem să fim,/ respectul/”
Geta Modiga scrie un articol tot despre respect, mai curând despre lipsa acestuia de cele mai multe ori în relațiile interumane ca fiind pornit dintr-o proastă educație primită în familie ori în procesul de formare a tinerilor în școală.
Un alt articol care mi-a atras atenția este cel intitulat Satul rămâne matca spiritualității românești ortodoxe”, scris chiar de coordonatorul antologiei Ion N. Oprea despre poetul și scriitorul german năsut în România, Eginald Schlattner care a iubit și admirat până la divinizare țara în care s-a născut. Retras, departe de societatea dezlănțuită acesta scrie „N-ai voie să vorbești așa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”.
Despre respect, profesorul Constantin Zavati din Bacău ne spune: “Odată cu intrarea în Liceul militar “Ștefan cel Mare din Cernăuți am înțeles pentru prima dată ce înseamnă respect pentru șefi, profesori, colegii noștri, pentru regulamentele militare”.
Fiecare autor inclus în această antologie merită a fi citat, toti au scris cu pasiune, talent și bucuria de a aborda temele propuse. Mă opresc aici, având convingerea că vor mai scrie despre această carte mulți altii. Se cuvine ca în semn de respect și recunoștință pentru efortul domnului Ion N. Oprea să punem pe hărtie câteva impresii de cititori. Tot ce am scris despre cărțile primite de la domnul Ion N. Oprea sunt semne de lectură și impresii de cititor implicat iar nu critica literară.
Cartea „Dincoace...Dincolo...Respectul!” este un volum unitar, de toată lauda a domnului Ion N. Oprea în care te întâlnești cu o lume bună de oameni culți  și unde ți se permite să pătrunzi cu sfială dar din care ieși mai înțelept mai informat și mai educat.
Si de acestă dată, îmi exprim uimirea, admirația și recunoștința pentru domnul Ion N. Oprea, un scriitor ce-și pregătește un loc în cultura românească măsurându-și viața  în pagini de carte tipărită.
Dorina Stoica- Bârlad.


luni, 29 august 2016

Motocicleta Java (din cartea "Raiul în care am fost" - editura Sfera Bârlad, 2011)


Stăteam împreună cu alte copile pe banca din curte sub tufele de liliac şi aşteptam să-mi vină rândul la sărit coarda în careul meşteşugit desenat de colega de clasă, Olguţa, care întârzia la noi pe bancă aproape în fiecare seară. Era pe înserat. Femeile în timp ce întindeau rufe pe sârmele nesfârşite din partea îndepărtată a curţii, vorbeau despre copii şi despre mâncărurile pe care le vor pregăti în ziua următoare, despre preţurile la carne şi la legume, dornice să afle una de la alta bârfe picante de prin oraş sau despre vreun chilipir. Coana–Mare se balansa în şezlongul confortabil aşezat pe terasă cu o carte în mână, în care privea, dar a cărei pagină nu o întorcea ore în șir, atentă mai mult să simtă pulsul curţii, numai ochi şi urechi pentru a nu scăpa vreun eveniment important. Se şoptea că ar fi avut un aparat în urechi adus de la Paris şi cu acesta putea să audă orice zgomot şi orice cuvânt.
Arareori auzeai câte un motor de maşină pe stradă şi atunci ieşeam zeci de copii de prin curţi în fugă spre strada Republicii să admirăm minunăţia. Am sărit de pe bancă împreună cu alţi copii când am auzit la colţul străzii un claxon zglobiu:
– Trece ceva pe strada principală, haideţi să vedem şi noi.
N-am apucat să ne grupăm când porţile cele mari s-au deschis şi în curte a intrat tata, calare pe o frumuseţe de motocicletă roşie, nouă nouţă. Claxona întruna pentru ca toţi locatarii de pe stradă să-l vadă şi să-l admire.
În timp ce parca mândru motocicleta lângă arţarul din faţa uşii noastre, trăgea cu ochiul să vadă cum va reacţiona mama, dar şi la uşa lui tanti Dragomir cea grasă care nu ieşea niciodată din casă nerujată.
– A cui e motocicleta asta, tăticule?
– A mea, am cumpărat-o. Ne-a răspuns aprinzându-şi o ţigară, în timp ce se aşeza pe treptele de la intrare.
Cu ligheanul mare în mâna, mama vrând să între în casă îi spuse ca şi cum nu ar fi văzut motocicleta:
– Vreau să intru în casă, îmi dai voie?
– Tu nu vezi cu ce am venit acasă, femeie, i-a spus tata fericit, încercând să o strângă în braţe.
Am năvălit în casă şi voiam să ştim cât mai multe despre motocicleta tatii pentru a ne lăuda la tovarăşii de joacă şi la copii de la şcoală.
Când am aflat că o cumpărase de la magazinul de jucării din centru şi dăduse pe ea aproape o mie de lei, tare ne-am minunat întrebându-ne de unde avuse atâţia bani iar seara, înainte de a adormi socoteam câte păpuşi şi câte bomboane ar fi putut să ne cumpere din banii aceia.
Peste câteva luni a venit bâlciul. Într-o seară de sâmbătă, tata, băuse câteva beri şi un rom la restaurantul din colţ cu nenea Dragomir. Acesta era bărbatul vecinei, grasa cea rujată (care mă voia de noră când mă voi face mare). Bine dispus gata de petrecere m-a pus în faţă pe ghidon şi mi-a spus că vom merge în bâlci. Ce bucurie pe mine!
A intrat în bâlci cu motocicleta pe aleea principală, unde erau standurile cu tragerile la ţintă. Fără să cobore a oprit doar motorul şi a cerut o puşcă. Din prima a ochit ţinta iar figurina a început să danseze, semn că a câştigat premiul cel mare. Premiul, un peşte dolofan verde, din sticlă, mi-a fost înmânat mie spre păstrare, trofeu de mare preţ:
– Vezi să nu se spargă, ai mare grijă de el, mi-a spus responsabilizându-mă peste măsură.
Peștele din sticlă era foarte urât dar tata voia sa i-l duca mamii acasa intreg ca s-o îmbuneze, să nu mai fie supărată că el si-a cumpărat motocicletă cu ataș.
Ne-am oprit la un cilindru uriaş cu pereţi de scândură, ce răsuna şi se cutremura de un zgomot cumplit, numit „zidul morţii”.
– Ce facem aici tăticule, am întrebat deoarece nu vedeam nimic interesant.
Fără a-mi răspunde, m-a dat în primire prietenului vecin. Împreună cu acesta ne-am urcat pe nişte scări pe podium tocmai sus, în vârf, de unde am privit cu temă în jos. Am văzut câţiva motociclişti învârtindu-se pe pereţii cilindrului. Făceau un zgomot infernal in timp ce executau felurite acrobaţii nebuneşti periculoase.
Erau două motociclete negre şi...una roşie.
– Nenea Dragomir, cine conduce motocicleta cea roşie? am întrebat deşi aveam o bănuială, dar nu-mi venea să cred ce vedeam.
– Nea Octav, cine să fie!?
Peretele din lemn se zguduia puternic mai mai să se dărâme, iar motoarele făceau acel zgomot greu de suportat.
Îmi era foarte frică strigam cât mă ţinea gura dar nu mă auzea nimeni pentru că toată lume ţipa, unii de frica (ca mine), alţii de încântare(ca tata).
Când, în cele din urmă, spectacolul s-a terminat şi am coborât de pe podium, eram aproape leşinată. M-am aruncat în braţele tatei. Acesta m-a urcat pe ghidonul motocicletei, a apăsat pe acceleraţie şi am „zburat” spre casă. În colţul străzii a oprit lângă restaurant şi mi-a spus autoritar:
– Să nu-i spui mă-tii ce ai văzut.
Şi pentru a fi sigur că nu voi spune nimănui mi-a strecurat în buzunar câţiva lei, preţul tăcerii.
Dorina Stoica

imagine de pe internet


luați, mâncați, sunt fructe destule




pe masă un coş cu mere oprite.
muşcăm zgomotos din interdicţii, tabuuri.
ne strigăm copiii, nepoții  luați, mâncați,
sunt fructe destule pentru toate poftele
și gurile nesătule ale unei societăți
ce se pretinde liberă.
suntem dependenți de încălcartea
oricăror legi divine sau omenesti.

ce înseamnă “cei șapte ani de acasă”?
întreabă un copil în timp ce mușcă
cu dinții de lapte din măr.
nimeni nu-i spune că este oprit.
copilul privește cu ochii mari, nevinovați
spre viitorul despre care nu știe nimic.
o horadă flămândă de viermi, așteaptă.
(Dorina Stoica)


imagine preluata de pe http://altarulcredintei.md/

luni, 15 august 2016

Mi se întâmplă mereu minuni!

Adeseori am premoniții legate de cele ce urmează să mi se întâmple într-un viitor apropiat sau mai îndepartat. Întâmplarea este declanșată de un vis, o imagine, o întâlnire reală sau virtuală, un anunț, o știre…
Acum trei ani am primit pe email de la o persoană cunoscută pe un forum creștin ortodox o icoană -Maica Domnului cu pruncul Iisus. În imagine era și o bisericuță din lemn veche, frumoasă ca o bijuterie. Pe iarbă  două prosoape cusute cu motive naționale. Pe unul dintre ele stătea un înger. Anul urmator într-un vis mi-a apărut acel loc din imagine: biserica din lemn, crucea din fața ei cu Mântuitorul răstignit, iarba verde,  și eu în fața bisericii mirându-mă de ușa de la intrare foarte mică, sub formă de gaură de cheie.
Mi-am amintit de acea imagine și am căutat pe internet bisericii vechi de lemn din zonă. Am găsit în cele din urma biserica Mănăstirii Lăpușna, Mureș.
Anul trecut pe peretele de facebook mi-a apărut într-o dimineață anunțul despre Festivalul concurs de poezie religioasă CREDO, organizat de către Direcția pentru cultură Mureș, în parteneriat cu Biblioteca Municipală Reghin. Aveam o Antologie de autor, de poezii rugaciuni, “Când nu Te iubeam”, edit Pim- 2014 pe care am trimis-o la concurs de volume. Dorința de a fi printre cei învitați era extrem de mare, dar nu am câștigat decât unul dintre premiile revistei Vatra veche nefiind printre cei 15 invitați.
Mă tot gândeam cum aș putea să ajung acolo, am socotit distanțele, căutând variante de drum și mijloace de transport convenabile plănuind să pornesc într-o călătorie de una singură spre locul acela, doar ca să văd biserică și să mă închin în ea. Dar cum Dumnezeu le așează pe toate cele de folos după rosturile pe care doar El le cunoaște, iata că anul acesta, în 2016 visul avea să se împlinească, legându-se toate, parcă de la sine într-un șir de întâmpări favorabile.
Am trimis volumul publicat în 2015 “Ochiul curat”, poezie și un grupaj de poeme inedite. Mare mi-a fost bucuria când domnul Nicolae Băciuţ, inițiatorul acestui concurs, m-a invitat să mă pregătesc de drum lung. Cât de lung avea să fie drumul m-am convins, vineri 5 august, când am plecat cu mașina din  București. Un singur popas am făcut, în Sighișoara. Pentru că era foarte aproape de localul unde am sevit masa, am urcat sus în Cetatea veche singură, pentru a vedea acel loc și am făcut câteva poze.
Dupa opt ore și ceva de mers, am ajuns în Reghin.  Aveam mari emotii pentru drumul până la Lăpușna despre care citisem pe internet că este destul de prost.
Drumul însă fără a fi asfaltat a fost acceptabil, aș putea spune chiar bunicel dacă e să-l comparăm cu drumurile spre alte mănăstiri aflate în inima pădurii. Am mers mult pe acel drum puțin circulat, trecând  printr-o singură comună și n-am întâlnit decât tiruri lungi, încărcate cu lemne. Peisajul frumos desfătare privirii, aerul curat spre bucuria  plămânilor, zgomotul alb al apei odihnă creerului, și verdele brazilor liniște ochilor, recompense ale călătoriei! Pe măsură ce mașina înainta pe drumul forestier, a pus stăpânire pe mine o teamă de necunoscut conștientizând cât sunt de departe de casa. Gândul că aș fi putut porni la acel drum cu trenul, fără să cunosc pe nimeni, mi-a dat fiori reci. Am mulțumit în gand lui Dumnezeu că m-a ajutat să ajung cu mașina, însoțită de oameni dragi.
Am oprit mașina în fața mănăstirii unde era mai multă lume și toți vorbeau la telefon. Am fost mirată de aceasta dar am aflat că este singurul loc unde este semnal. Cineva ne-a arătat drumul spre Castelul de vanatoare de la Lăpușna, unde aveam sa fim cazați. După ce ne-am asigurat că vom avea unde dormi am pornit în recunoșterea  locului, iar  mai apoi m-am apropiat de grupul poeților veniți ca și mine la  festivalul Credo. Gândul îmi era însă la mănăstire și nu mai aveam răbdare, voiam să văd în seara aceea biserica din lemn din visul meu.  Am găsit pe cineva să-mi arate drumul pe scurtătură. Deși destul de târziu, poarta nu era încuiată, de parcă cineva mă aștepta. Cănd am văzut biserica ce era exact ca în vis, am plâns de bucurie și am mulțumit în gând Maicii Domnului, și tuturor celor care au făcut posibila această împlinire.
Peste tot întuneric. Lumina era doar în spatele bisericii într-o clădire de unde venea miros de mâncare. Mi-am dat seama că acolo este trapeza. Părintele Arsenie, așa cum aflasem că se numește, cu gesturi sigure, îndemânatice pregătea mâncarea. Înainte de a-mi face cunoscută prezența, l-am privit pret de un minut. Gesturile sale aveau ritmul rugăciunii, “Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, muluieste-mă pe mine, păcatosul”. Mi-a spus să fiu la ora opt la biserică, întrebându-mă dacă avem unde dormi. La plecare am mai poposit preț de câteva minute în fața bisericuței din lemn, cu ușa asemenea unei găuri de cheie!
Sâmbătă dimineață, pentru sărbătoarea Schimbării la Față  am îmbracat costumul popular pregătit  special pentru acesată zi și la sfârșitul Sfintei Liturghii, m-am “apropiat cu frica de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste “ de Sfintele Taine.
Festivalul „Baladele Verii”, este organizat de Primăria Municipiului Reghin şi de Biblioteca Municipală „Petru Maior”, în parteneriat cu Primăria Ibăneşti şi SC Grand S.A, prin Claudia Pescar, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş și Asociaţia Culturală „Casa dinainte”. In cadrul acestui festival are loc si Festivalul de poezie religioasă Credo, singurul festival de acest fel din  tară ce a ajuns la ediția 17-a si se desfășoară de trei ani în acestă locație, Castelul de vânătoare de la Lăpușna. Este singurul festival de creație religioasă de asemenea anvergură din România, având scopul de a redescoperi poezia religioasă și a o pune în valoare.
Festivitatea de premiere a  avut loc în altarul de vară al Mănăstirii Lăpușna, după Sfânta Liturghie. L-am cunoscut pe poetul și inițiatorul acestul concurs, Nicolae Băciuț datorită căruia am ajuns în acest loc binecuvântat de Dumnezeu. M-a recunoscut și l-am recunoscut din prima clipa deși ne văzusem doar în spațiul virtual. Pe doamna Sorina Bleoj, directoarea Bibliotecii Minicipale din Reghin, pe poetul Răzvan Ducan și pe cei mai mulți dintre poetii particpanți îi cunoscusem cu o seară înainte la masă și la focul de tabară unde am cântat împreună cu cantautorii prezenti până după miezul nopții. Între cantautori prezenți am recunoscut pe Florin Săsărman și pe Angela Mariasiu. În cuvântul său părintele Arsenie a subliniat faptul că poezia religioasă trebuie să pornească din trăirea credinței și dintr-un sentiment religios profund, autentic.
“Avem mari poeti religioși, in frunte cu Sfinții închisorilor. De la Eminescu la Ioan Alexandru, după ce a fost pusă la index timp de 50 ani, promovarea poeziei religioase este necesară,  este datorie și chiar obligație morală. Eu nu cred în clasamante literare, talentul  este sau nu este. Creațiile literare premiate au valoare literara și credință, rugăciune. Scriitorul nu scrie doar pentru el, a scrie literatură înseamnă intrarea în dialog cu cititorii. A scrie literatură religioasă înseamă a intra în dialog și cu Dumnezeu…”, a spus în cuvântul său, domnul Nicolae Băciuț, preşedintele Consilului Judeţan pentru Cultură Mures, la rândul său creator de poezie religioasă.
Domnia sa a mai spus că departajarea a fost dificila deoarece fiecare poet are propria sa modalitate de exprinare lirica si este foarte greu să spui ca unul este mai talentat decât altul, nexistand vrea unitate de măsura pentru talent. 
Acodrarea Marelul premiu al festivalului concurs cartii mele “Ochiul curat” Editura Pim 2015, cu grafica lui Mihai Cătrună și grupajului de poeme inedite, în manuscris m-a umplut de bucurie. Mă așteptam desigur la unul dintre cele cinci premii importante dar, nici nu visam că voi fi numarul unu în acest concurs. M-am bucurat nespus! 
La festivitatea de premiere au fost prezenti doamna Claudia Pescar, cea care a făcut posibilă găzduirea invitaților în această locație de vis, patroana hotelului Premier din Reghin și administratorul castelului de vânătoare Lăpușna. Cel care a sponsorizat premiile se numește Peter Shules, un om de afaceri aflat pentru a doua oară la Festivalul mureșean “Baladele verii”, îndrăgostit de România si mai nou, de acest loc mirific. Pe drept cuvânt domnia sa a afirmat în cuvântul său, “…daca ai fost în România și nu ai vizitat castelul de vânătoare de la Lăpușna, nu ai văzut nimic, păcat că drumul din Reghin până aici este destul de greu de parcurs, nefiind asfaltat”. Sorina Bleoj, directoarea Bibliotecii municipal din Reghin, o persoană pe cât de gingașă, pe atât de energică, preocupată ca toată lume să se simtă bine, mereu zâmbitoare, a reusit să fie la înălțime și să lase o impresie deosebită.
După masa de prânz în foișorul din curtea castelului, premianții concursului Credo au susținut un recital din poeziile lor. Atmosfera a fost animată de cântăreții folk, cu atat mai plăcută fiind cu cât au interpretat melodii puse pe muzică din versurile poetului Nicolae Băciuț.
Deoarece aveamun drum lung de parcurs, am plecat după ce am improvizat un moment poetic scurt. Mi-am luat rămas bun de la gazdele primitoare, de la poeti și cantautori, de la doamna directoare Sorina Bleoj și de la domnul și doamna Băciuț cu speranța că ne vom mai revedea vreodată.
Drumul pana la Sibiu unde am ajuns pe înserat mi s-a părut cu mult mai scurt ca la venire.
Aș mai putea scrie o pagină, poate chiar două despre popasul la Sibiu, despre peisajele de vis de pe valea Oltului, despre popasul la mănăstirea Cozia, despre bucuria purtată în suflet în acea fumoasă și de neuitat duminica de vară. Si despre multe altele aș scrie…Mă opresc însă aici cu povestirea. Port în inimă bucuria unui vis împlinit, o Schimbare la față, și în bagaj o valoroasă icoana pe sticlă a Sfintei Fecioare Maria!
Castigarea marelui premiu al Festivalului Credo anul acesta ( 2016) pentru poezia mea religioasă, faptul că am ajuns la Mănăstirea Lăpușna, unde m-am închinat și cuminicat în bisericuța din lemn, visată acum doi ani, ce poartă în ea istoria unui neam de oamnei cuminți, poate prea cuminți si credinciosi, discuția duhovnicească avută cu părintele Arsenie despre credință și poezie, dar în mod special ocazia de a -l cunoaște personal si asculta pe poetul preferat Nicolae Băciuţ, un om ce înmulțește necontenit talantul pe care îl au acei care scriu și cred, dar și întâlnirea cu multime de poeți, cantautori mureșeni cunoscuți unii doar virtual, este o bucurie nespusă și o împlinire.  
Aceasta este o povestire adevărată, despre o călătorie spre inima unei țări preafrumoase în care se nasc mereu poeți cu suflete gingașe, scrisă pentru informarea celor care vor mai ajunge acolo prin voia lui Dumnezeu, pentru acei care nu vor ajunge,  dar si pentru a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste amintiri.
Multumesc Doamne!  Sunt o faptură minunata și am parte mereu de minuni. Nu ma laud. Minunați sunt oamnii  care cred în minuni.  Dorina Stoica –Barlad

copy paste


mă trezeam în fiecare dimineață
cu speranța că am primit
perechea de aripi promise.
gândul o închipuia pe mama
care mă năștea din nou
și mă înfășa strâns. 
(Dorina Stoica)



miercuri, 10 august 2016

de luni până luni


înarmați cu saci din plastic golesc
seară de seară mintea de adevăruri și filosofii.
orășeni fără adresă ori acte de identitate,
ordonează haosul expirat, fermentat din tomberoane
și gropi de gunoi.
așezați în mijlocul lumii, necesari,
au ochi ageri, priviri pătrunzătoare până la vierme,
scormonitori vara și iarna, validează
cu îndemânare resturi de plăceri, 
necesități consumate.
recunosc zilele săptămânii
sărbatori laice ori religioase după miros.
ticălosul  hoțul, nebunul,
sfântul și dreptul învățatul și anaflabetul,
laolaltă călduț spațial, pestilențial
fermentate, resturi de bucurii nupțial desvirginate,
plăceri vinovate, vieți netrăite aruncate.
desfrâu, lăcomie, beție, 
umbre, culori gri sidefii, lumini ocru verzui,
forme neregulate, milimetric descopuse
de luni până luni.

job din categoria comediant, prostituată,
cerșetor, circar, zilier comunitar,
voluntar implicat aplecat, deformat, profesional,
semne de întrebare puse vieții,
reciclează bunuri organice,
fragmente de zădărnicii aruncate de-a valma.
carnea le tremură
enervant constelați  au buze livide,
scrisă în palmă după măsura vinei,
ereditar, asprimea vieții.

Ei, gunoierii rezolvă o problemă
de importanță națională și oarecum necesară,
tacticoasă simplitate în microcosmos.
capete aplecate smerit,
ridicate doar când sprijiniți de stâlpul rușinii,
fericiți toarnă pe gâtlej tărie.
bântuiți de duhuri necurate
recuperează patimile aruncate, chiștoace
de viață fumată, respirată, pipaită trasă în piept.
duhnesc fără nici un gând de mândrie
lucrează spațiul acela profan
unde toate din pământ se nasc și-n pământ se-ntorc.

peste toate același Iisus Hristos
dăruit până la Răstignire,
caută însângerat rarele mărgăritare  
prin containerele  lumii moderne. (Dorina Stoica)