duminică, 10 iulie 2016

UN ARISTOCRAT AL VERSULUI* de ANDREI MOLDOVAN (Preluat din revista SCRIPTOR Nr 7-8 / 2016)


Poezia lui Călin Vlasie este una a durabilită- ții, mai ales că ea nu trăiește la suprafața cuvintelor unde vremuiește mereu în literatură, ci își arde substanța într-un spațiu care este dincolo de orice fluctuație a lucrurilor pasagere, într-o adâncime a esențelor. Zgârcit cu scrisul, pentru că, așa cum a mărturisit uneori, nu vrea să se autopastișeze, volumele sale de versuri apar la intervale mari, începând de la placheta din 1981 (Neuronia), la cartea care a intrat în atenția cenzurii (Laborator spațial) în 1984 (mai degrabă, cred, pentru ce nu au înțeles cenzorii din ea decât pentru ceea ce au înțeles!), apoi la Întoarcerea în viitor (1990) și Un timp de vis (1993), pentru ca în 1999 să apară antologia de autor Acțiunea interioară, cu un amplu studiu semnat de Gheorghe Crăciun, în chip de postfață. Să nu uităm ediția bilingvă a Neuroniei, din 2005, într-o excelentă versiune în limba franceză semnată de Jean-Louis Courriol, volum care a apărut concomitent la Editura Paralela 45 și la Écrits des Forges din Québec, Canada. Autorul Acțiunii interioare este un barbian prin atitudine. Cu toate că, printr-un demers intertextual am putea identifica elemente de hipotext în poeziile lui Ion Barbu, nu cred că ar fi relevant, și nici util, pentru că ele nu pot să fie definitorii pentru opera poetică a lui Călin Vlasie. Modul în care se poziționează, în schimb, atitudinea poetului, merită toată atenția. Poemele sale nu sunt reci, lipsite de sentimente, cum s-a spus uneori, numai că în altă parte este combustia lirică decât în suprafața declarativă a versurilor. Nu excesiv intelectualizată este poezia sa, pentru că nu abundă * Fotografia autorului este realizată de Vasile Blendea. în simboluri intelectuale precum la autorul Jocului secund, ci este mai degrabă marcată – cum spunea Brâncuși despre opera sa! – de un realism al esențelor. O lume dezbrăcată de tot ceea ce împiedică o contemplare a înțelesurilor ei profunde, subțiată în acest mod până la a vedea cum devine transparentă și naște incredibilul, o lume a creației până la urmă. Volumul de debut al autorului stă sub semnul unui motto din Anatole France: „Aceste lucruri există pentru că ele sunt imaginare.” Ar putea fi un motto pentru întreaga sa operă poetică, pentru că universul imaginarului este o realitate a operei lui Călin Vlasie. Eugen Simion observa încă în 1990: „Călin Vlasie, poet indiscutabil autentic, remarcabil mai ales atunci când inventează o țară lirică imaginară, continuă să fie obsedat de fantasmele textului într-un moment în care poeții din generația sa descoperă vocea umanului și au deja nostalgia unui nou clasicism. Dar, poate că în asta constă și originalitatea sa.” (E.S., O, nebunie a combinărilor, în România literară, nr. 14, 1990) Să ne amintim că, puțin peste mijlocul secolului al XIX-lea, la vremea nașterii poeziei moderne, Charles Baudelaire, după ce epuizase fă- ră vreun rezultat toate posibilitățile terestre de vindecare a sfâșierii sale lăuntrice (iubirea, comuniunea cu semenii, arta, sacrul), se întoarce, tot fără vreun rezultat, spre diavol („O, Satan, prends pitié de ma longue misère!”), pentru ca în cele din 70 urmă să zămislească propria sa lume, imaginară: „Tout y parlerait/ A ľâme en secret/ Sa douce langue natale.” (Ľinvitation au voyage). Călin Vlasie, cu maturitate poetică, nu repetă etapele căutărilor lirice de profund dramatism ale poetului francez, ci făurește propriul său univers imaginar. Este o lume în care timpul vrea să trăiască, trecutul și viitorul concurând deopotrivă pentru a trăi clipa care tocmai se consumă. Este un spațiu al normalității poetice, în care îngerii sau zeii trăiesc în comuniune cu oamenii (Meliopag și geneticienii). Sentimente nevăzute au puterea să tulbure o astfel de lume a imaginarului, resimțite doar la nivelul unor interogații sau exclamații: „În sfântă noaptea/ cine ruginea?/ Se topeau claunii/ se reintegrau/ Eu fiind asemenea/ cenușii vorbitoare/ Oarbe halucinații/ în țipătul unei secunde/ O, soarele care nu/ mai venea să ardă lepra!” (Rugina de la ora 0) De altfel, bănuitele sentimente ar putea să fie ale ființei, după cum la fel de bine ar putea fi ale lucrurilor, ale lumii din jur sau să tindă spre o oarecare autonomie, mutându-se cu o anumită lejeritate în universul imaginar, univers în care nu doar ființa gândește, ci mai totul este înzestrat cu psihic („Creierul lunii/ între oase și cărnuri/ de aer stătut”), capabil să miște și să mute universul imaginat: „Auzi tu neuronii cum se trezesc?/ Este patru dimineața./ Stelele au plecat dar creierul/ mai tare strălucește./ Stranii iluminări ale caselor/ mașinilor, copacilor/ aparatelor dau acestei/ dimineți forma unui imens/ craniu îndesat cu milioane/ de cifre de wolfgram./ Psihul și psiha ce fac?/ Încă dorm înlănțuiți în micuțul/ crâng din glastră./ Sunt atâtea ecuații roșii care/ vor plesni în această/ cupolă cu heliu!” (Wolfgram) Sentimente nevăzute tulbură universul liric al lui Călin Vlasie, în vreme ce imaginile alunecă din una în alta, precum într-o reprezentație despre o perpetuă recompunere a materiei (Imn imun). Psihicul devine și el durabil, atât prin redefinire în plan poetic, cât și prin înfățișările diferite ale permanenței sale (Rarefiere), precum într-un dialog cu anticul Lucretius. Psihicul ființei, al lucrurilor, al lumii, precum și cel suficient sieși duce la o multiplicare a trăirii („dumnezeule –/ doamne/ ce/ creier/ uriaș/ are/ cuvântul”), la tendința de prefacere a realității în irealitate (tot ce atingeam…), ca o salvare a ei, pentru că existența în ființă se dovedește limitată și neputincioasă (eram…). De aici, orientarea spre vis, spre oniric, vine ca un lucru firesc, în logica poemului. Numai că poetul nu este un oniric în sensul consacrat al termenului. Visul este uneori un prilej de recompunere a unui univers (Recompunerea zilei), alteori devine straniu, precum un peisaj suprarealist (Bufnița dușmănoasă), dar permite oricum multiplicarea viziunii asupra universului în care ființa se definește și prin raportare la puterea nebănuită a visului, în ființă și deasupra ei: „Ideile și simțămintele au dispărut/ în acest vis pe care îl trăiesc/ fără intenție – sunt trăit de vis/ tot așa cum treaz fiind/ ești trăit de idei și simțăminte/ Visul este o activitate onirică/ adică un fel de nebunie a unui corp/ inert;/ inerția mărește nebunia/ Sunt în contact cu mine însumi/ care nu-s decât o nebunie inertă/ Și totuși în această definiție a visului/ ceva este eronat/ căci/ cum se face că eu vă pot descrie/ visul pe care tocmai îl visez?” (Un timp de vis) Sunt toate aceste eforturi poetice considerabile de conturare a unei lumi în imaginar și urmarea unui sentiment deloc pasager, de destrămare a poetului în cuvinte (E timpul), de dezintegrare a sa. Construcția în imaginar aproape că se impune prin caracterul iluzoriu al realită- ții, prin fragilitatea identităților, cum ar fi pierderea chipului precum o pierdere de sine (Cerul 45). Se produce deseori o diluare a noțiunii de persoană, prin trecerea de la eu la un tu cu sens impersonal, de natură să sporească ambiguizarea, să ducă la o topire a limitelor, a definirilor (Anti-camera). Se poate observa și subtila ironie din grafia titlului poemului, evident și o trimitere la o realitate care a legiferat o eroare, o neputință în a înțelege sensurile cuvintelor. Există la Călin Vlasie un refuz al poetizării, unul care se poate constata cu ușurință, dar este și mărturisit în același timp, ca o primejdie ce se poate abate asupra esențelor: „Sunt sigur că sunt bine înțeles/ totul este clar și bine cunoscut/ Seceta este o culme a clarității/ Vorbesc în ritmul unei vorbiri firești/ fără metafore/ Metaforele sunt o jignire a existenței/ O existență clară ca un cer senin/ după o lungă vară secetoasă” (Existența întrece visul). Contemplația poetică – amintim despre ea pentru că este o constantă a întregii opere poetice a lui Călin Vlasie! – materializată într-un limbaj din care poeticul este alungat, își are pitorescul său, dacă în pitoresc intră și lucrurile bizare, manifestate în premieră sau, cum am mai spus, interogând mari opere ale unor alte vremuri (De rerum natura): „E târziu, e departe/ e un claxon cosmic/ în recii neuroni./ Știu.” (Norul) Autorul Acțiunii interioare este și rămâne un poet, pentru că demersul aparent neutru al limbajului („le degré zéro de ľécriture”), cu aparente abordări logice, dacă nu cumva și științifice, este „contaminat” de viziunea poetică, în stare să risipească un edificiu, ca într-o veritabilă magie, prin aburul unei respirații. O simplă întrebare retorică 71 poate da naștere unei avalanșe de nestăpânit sau unui diluviu care amestecă într-un nou desen iluzia, realitatea și imaginarul: „Ehei, rază de carne!/ Ce-o să-i spun eu zeului?/ Zeul inhibat incitat instabil vorbăreț/ Zeul alegând culori de pe o masă a/ laboratorului./ Zeul carne moale netocită./ Zeul dinaintea scaunului meu bine/ înfipt în știință./ Zeul care așteaptă sunetul trompetei,/ trompeta cui? a salamandrei?/ sau a îngerilor? Sau a viselor?/ sau a realității trezite din/ spatele imaginilor?/ Zeul pierdut în creierul meu plin/ de forme de zei, forme șterse./ Semnificații stranii./ De exemplu: Enos îl naște pe Valomis/ care îl naște pe Yor/ care îl naște pe Zabul/ care îl naște pe Mlicon/ care îl naște pe Xefai/ care și acesta provoacă umbre…/ Încât eu îmi spun: / o, imperial hohot de liliac,/ cum aluneci tu ca o bilă/ în capul și în corpul meu/ cum aluneci tu ca o armată de/ duhuri…” (Extemporalul). Un cântec al permanenței, care încheagă lumea (Reconstituirea), bănuit dincolo de imediat, în realitatea profundă a imaginarului („ascuns, cum numai marea/ meduzele când plimbă sub clopotele verzi”, I. Barbu) este și substanța lirică a poemelor, rezervată inițiaților, pentru că în poezia lui Călin Vlasie nu se poate intra pur și simplu din stradă. Este un spațiu catharic, paradoxal, cu porțile larg deschise, dar în care riscul îmbolnăvirii este major pentru cei care cred că poezia este doar un mod plăcut de a petrece timpul liber. De aici și o ținută aristocratică a poetului, prin detașare, dar și cu o nesfârșită bunăvoință în a înțelege și accepta fragilitatea unui univers al ființei, ca locuire vulnerabilă. S-a pomenit deseori despre apropierea poeziei lui Călin Vlasie de avangardism, cu trimiteri directe spre suprarealism. Este limpede că nu putem vorbi despre o revenire la curente literare care au avut deja existența lor în istoria literaturii. Recuperările, atât de frecvente pentru optzeciști, înseamnă asimilări și acceptarea lor într-un proces de creație care dă valori cu totul noi. Așa am putea să vorbim despre apropieri suprarealiste și în poemele lui Călin Vlasie, poate în legătură cu stranietatea unor viziuni, fără a cădea în ridicol, fără a fi desueți, numai că nu ar fi suficient. Toate astea realizează o viziune inconfundabilă și unitară prin actualizarea unor valori poetice (și nu numai poetice) ale antichității, în mod special ale celei latine, în același spațiu liric. Este în aceasta, firește, o notă de originalitate. La fel, este bine să observăm că poemele din Plantația Saal le numește sonete. În general, comentatorii trec ușor peste asta, amintind, în cel mai bun caz că poeziile nu au nici o legătură cu sonetul ca formă fixă. Este adevărat, ca formă nu, dar poetul înțelege, cred, că sonetul, de la Petrarca, Ronsard și Shakespeare până azi a păstrat unități de conținut nealterabile, cu toate că în formă s-a mai inovat (metrică, rimă). Unor asemenea unități de conținut adaptează poetul forma pe care ne-o propune acum: „Mai aproape mai aproape/ de invincibila de proaspăta/ rază Psi./ Lângă o țeastă ca o absidă/ care nu-mi seamănă./ Împrejmuit de cercuri uluite/ de unghiuri uitate-n/ întuneric/ de ghitare/ cu groase corzi de nervi./ Tăcut tăcut anti-tăcut./ Copăcel aseptic/ cu frunze de sepii./ Căzură stele urcară anii.” (Încercuit) A se observa introducerea unui motiv horațian în acest sonet postmodern (să mi se ierte exprimarea aproape oximoronică!). Să mai adăugăm că ciclul de poeme Psittey (din nou o creație lingvistică având la bază componenta psi, de la psihic!) nu doar că se subintitulează Scrisori, adică epistole, dar face trimitere la formele BIBLIORAFT George VULTURESCU Cartea de la Satu Mare Prefaţă de Gheorghe GLODEANU Cluj-Napoca, Şcoala Ardeleană, 2016 Lucia NEGOIŢĂ Scutul vulnerabil Satu Mare, Pleiade, 2016 Nicolae COANDE Dumnezeu, poet şi protector al lumii – Eseuri despre întoarcerea religiosului Bucureşti, Tracus Arte, 2016 72 poetice ale anticilor și prin versul lung, deosebit de celelalte poezii, fără ca autorul să iasă din timpul său, fie el și un timp poetic. Sunt de fapt epistole pe care poetul și le adresează sieși, ca un mod de a depune mărturie despre propria-i existență, despre relativa independență dar și despre durabilitatea psihicului. Într-un astfel de context nu este de mirare că multe versuri au aerul unor profesiuni de credință, că tind să-i definească universul poetic: „Străzile, zidurile, aerul – toate sunt poluate cu/ realitate./ E o frumusețe, ce spun, e o nenorocire să ai sim-/ țul realității și grația imaginației.” (Scrisori. VII) Simularea unor constrângeri prozodice care ar ține de metrică este și ea evidentă și ține de un spirit ludic de la care poetul nu abdică. Un astfel de spirit ludic se manifestă și prin invențiile lingvistice aparent gratuite, cum am avea de pildă și la Ion Barbu. Nu am putea spune însă că autorul este barbian, în acest sens. La fel de bine s-ar putea face trimiteri spre Alfred Jarry, Max Jakob sau Jacques Prévert, autori care, prin spirit ludic, ispitesc absurdul, deși nici Barbu nu este prea departe de așa ceva. Călin Vlasie, în schimb, nu apelează la hazard ca să ajungă la relevarea adevărurilor poetice. Dacă am putea da cu barda și împărți ceea ce nu este de împărțit, am putea spune că o parte a ființei sale poetice este un adevărat rob al lucidității. De fapt, în competiție cu luciditatea, prin definiție o componentă nepoetică, se naște lirismul de profunzime. În aceeași notă a unui realism al esențelor observăm și o structură și o organizare în pagină cel puțin bizare ale poemelor din ciclul Ceață și aură. Sunt două coloane distincte. Am spune că prima este cea a poemului propriu-zis, câtă vreme cea de a doua, cu versuri/rânduri mult mai scurte, pusă în întregime între paranteze și redată în italic, parcă pentru a sublinia prin toate astea caracterul distinct, devine un comentariu liric esențializat al celei dintâi, ca și cum ar fi nevoie ca poemul să fie trecut (și) într-un alt plan. Iată, spre exemplu, cum arată poemul Cu deltaplanul: „Cute fast gânduri rugină nisip/ Un lup urlă prelung/ la stereotipi/ Apeluri la arte precise și imponderabile/ O palmă infinită în grotă/ Fără strigăt fără exil/ Sunt stele cu bronhii roase murdare/ Îngerul sculptează în corpul tău/ o aripă delta” (prima coloană). Iar acum coloana a doua: „(curg în/ e-/ ter/ euri arse debile./ înfig/ trei/ hidre/ în gestul/ arid.) Cele două coloane sau planuri ale poemului, deși distincte, nu sunt totuși decupabile. Gheorghe Crăciun – unul dintre cei mai importanți critici optzeciști prin implicarea în destinele generației sale, prin justificarea scriitorilor comentați în fața istoriei literare, cu un discurs critic din interiorul cetății, dar care înlătură subiectivismul printr-un solid suport teoretic –, referindu-se la același ciclu, avea să remarce două tipuri de limbaj: unul diurn și unul nocturn. Printre altele, el afirmă: „Textul al doilea rezultă din anagramarea parțială a celui dintâi. Altfel, fiecare text luat în parte este independent și finit, închizânduse într-un spațiu de imagini și simboluri deloc ușor de descifrat. Logica în același timp eufonică și sintactico-semantică pe care se bazează poemele insinuează ideea că vorbirea nocturnă e deopotrivă cântec fără sens și limbă cu sens necunoscut.” (Poezia lui Călin Vlasie. Observații exterioare despre o acțiune interioară, postfață la volumul antologic Acțiunea interioară, Paralela 45, 1999) Luat în seamă în numeroase texte critice, definit, cum este și firesc, din numeroase perspective, cele mai multe de mare interes, Călin Vlasie și-a creionat în poemele sale, nu de puține ori, propria-i ființă poetică. Să vedem una dintre aceste arte poetice: „Vibrare a numerelor/ Muzeu de aer rar./ Sângele anume/ este făcut/ pentru a mă lansa/ într-un dans alb/ o cută în cer./ Incertitudine, o incertitudine!/ Aveam un chip care semăna/ cu o sămânță/ rezistând la neant./ Să mă renasc nu știu./ Doar dacă sângele/ compus ar fi din litere.” (Rezistența la neant). Iată contemplarea poetică a unui aristocrat!