luni, 4 iulie 2016

Când poetul îşi devine propriul înger - Nicolae Băciuț - 'La taclale cu Dumnezeu' Editura Vatra Veche 2016


Dacă aș fi dat o simplă căutare pe net cu numele poetului preferat Nicolae Băciuț, aș fi găsit lesne ultima sa carte, “La Taclale cu Dumnezeu” editura Vatra Veche 2016. Am cerut-o printr-un mesaj privat chiar poetului (îndrăzneală nu glumă, din partea mea). Doream nespus să o citesc, fascinată fiind de poezia religioasă a poetului mai sus amintit și iubitoare a acestui gen poetic în general. Mai citisem poezie scrisă de Nicolae Băciuț, publicată în revista Vatra Veche pe care o patronează, precum și pe pagina de fb dar, o carte întreagă nu mi-a fost dat să am spre lectură, delectare dar şi cugetare la cele înalte ale spiritului.
Inspirației, poetul îi spune stat  “La taclale cu Dumnezeu”. E un titlu incitant, îndrăzneț.
Știu că acestă poezie vine de undeva, din eter, dintr-o anumită stare de curățenie sufletească, fiind trimisă atunci când Dumnezeu vrea, unora. Acești fericiți  devin vase alese ale Harului divin ce curge din Cer spre ei, pentru a-i face mesageri ai Cuvantului ce zidește.
“N-am stat la taclale cu Dumnezeu decât atunci când a fost voia Lui, fiindcă toate poemele mele sunt scrise în această stare, dintr-un suflu, aşa cum ele mi-au fost inspirate, eu nefăcând decât să traduc în cuvinte mesajele pe care le-am primit ( Cănd stai de vorbă cu Dumnezeu).”
In fiecare carte de poezie citită caut filonul acela neprețuit de spiritualitate ce convinge că poezia este dată doar celor aleși. Ea este un talant primit la naștere ce trebuie înmulțit, dar nu oricum ci spre împreună cuminicare întru Cuvântul ce zidește suflete. Omul, este făcut după chipul și asemanarea lui Dumnezeu după cum spune psalmistul David, “Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.”(Ps 8)
“Numai tu nu spui nimic,/ numai tu spui totul/ numai tu eşti pleoapă,/ numai eu sunt ochiul,/ numai tu eşti iarnă, fără de zăpezi /– eu sunt doar lucarnă când doar ziduri vezi,/ eu sunt trup de aer,/ când tu eşti veşmânt,/ eu sunt doar silabă,/ când tu eşti cuvânt.”/ (Paralele inegale- Năsăud, 10 ianuarie 2014).
 Sufletul poetului pluteşte într-o lume de dincolo de lume, eliberat de trup și parcă mutat în altă dimensiune, cea  edenică visată de fiecare muritor, trăitor al credinței, ce crede că viața nu e doar “un prag uitat de casa”ci, o Casă veșnică dintr-o Împărăție mai presus de toate împărățiile.
Du-te, du-te, /şi mă lasă/ ca o streaşină de casă,/ ploilor să ţin de palme,/până când,/ sub cer senin,/ foşnetul de aripi calme/ doar pe umeri îl mai ţin./ Du-te, du-te,/  şi mă lasă/ ca un prag uitat de casă,/ peste care niciun pas/ nu e umbră, nu e ceas./ Du-te, du-te şi tot du-te,/ toate vămile-s trecute./ ( Vami - 30 aprilie 2014)
Sunt în acest volum poeme ce au fost puse pe muzică. Cu acestea am interactionat mai întâi și pot afirma dupa cititrea și chiar recitirea unora care mi-au plăcut în mod deosebit, că aproape toate poemele din acest volum ar putea fi puse pe muzică. Aceasta le-ar aduce un plus de popularitate.  
Iata un exemplu de text pus pe muzică, deja memorat de mine dupa o primă ascultare: “Pe-aici a trecut Dumnezeu/ şi le-a uitat toate la vedere,/ ici-colo câte-o urmă de zbor,/  ici-colo câte-o cădere./ Pe-aici ai trecut şi tu/  şi n-ai lăsat nicio dimineaţă – / ici-colo o urmă de zi,/ ici-colo o Schimbare la Faţă./ Pe-aici trec şi eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu./ “(Și eu- Satu Mare, 10 mai 2014 )
In poemele acestui volum nu avem de-a face cu o invocare, căutare a divinitatii, nici cu incertitudini ori îndoilei. Dumezeu exista, poetul are o relație cu El si dorește marea întâlnire:  Doamne, care eşti în cer,/ Doamne din cuvinte,/ într-o margine de ler,/ o să-mi pun veşminte,/ într-o margine de zi,/ o să fiu o zare,/ la nepuse întrebări/ semnul de mirare./ Doamne, care eşti în cer,/ Doamne, nu veni la mine,/ într-o margine de ler,/ voi fugi la tine./ (Margine de ler - 19 septembrie 2014)
 Este multă curățenie sufletească, credinţă statornică izvorâtă direct din inimă, fără  patetisme şi cu atâtea conotații teologie câte sunt necesare, încât eu, cititorul nu am decât a mă înfrupata din aceste roade ale cuvintelor, coapte la căldura iubirii celei mai presus de toate iubirile, devenite poezii prin Harul divin.
Am scris aceste rânduri cu sfiala și emoția ce mă blochează de fiecare dată, când mă aflu în fața unei vibrații poetice atât de înalte, încât nu îndrăznesc să o cuprind în sărăcia cuvintelor mele.
Îi doresc poetului Nicolae Baciuț nu gloria perenă a acestei lumi (o și are!), ci să ajungă grădinar în Rai (după ce va mai scrie o mulţime de cărţi)  și să trimită câte o poză cu florile pe care le va îngriji acolo,  pentru a ilustra minunatele sale poeme!
Nu-ţi cer nimic,/ de ce ţi-aş cere,/ când, Doamne,/ singur ştii ce vrem –/ zăpezii cum să-i ceri
să fie albă,/ iar ierbii/ cum să-i ceri să fie verde/ şi sforii, cum să-i ceri/ să fie ghem?/ Nu-ţi cer nimic –/ mi-ajunge viaţa/ din care-mi iei/ câte puţin –/  nici strugurilor nu le ceri/  să fie vin,/ nici soarelui/ să uite dimineaţa!/  Nu-ţi cer nimic –/  la Judecata de Apoi,/ din mine/  dacă mă ridic,/ nu voi fi singur,/  suntem doi./  Nu-ţi cer nimic –/ Dar dacă, totuşi,/ Vrei ceva să-mi dai,/  să mă faci, Doamne,/ grădinar –/ dar grădinar în Rai! (Grădinar, în Rai)27 ianuarie 2016)
Acest vomul trebuie așezat împreună cu cărțile de rugăciune pentru a citi din el în linștea nopții, după rugăciunile de seară. Poemele din cartea “La Taclale cu Dumnezeu”, sunt  aducătoare de liniște, de lumină în suflet, de îngeri buni și de vise frumoase ce au culorile florilor din Eden.
Dorina Stoica - 4 iulie 2016