Iată că la puţin timp după revelarea unui muzeu şi unui om deosebit de la
Darabani, acad. Leon Danăilă, am aflat despre un alt exemplu înrudit cu acesta.
Dar să derulăm faptele! Aflasem de multă vreme despre emulaţia spirituală
deosebită a Bârladului. Când am primit irezestibila invitaţie de la Centrul
Cultural “Mihai Eminescu” din acel oraş, n-am ezitat să-i dau curs, deşi mai
aveam şi alte “ispite” culturale. Am purces aşadar într-acolo, călătorind pe
nişte drumuri neobişnuit de netede şi line, fără nici o groapă! După o cazare
şi o primire excepţionale, am participat la acea “Întâlnire culturală”
intitulată “Mereu sub semnul armoniei eminesciene” a cărei protagonistă am
fost, conform afişului albastru şi celor care anunţau programul general al
Zilelor Culturale ale Bârladului, fapt ce dovedea existenţa unui consistent
public cultural care consideră participarea la asemenea tip de activitate drept
o formă agreabilă şi atractivă de petrecere a timpului.
Iar întâlnirea cu acest public a confirmat pe deplin aserţiunea. Toţi cei prezenţi, unii veniţi chiar din alte localităţi, precum literatul Petruş Andrei, care a şi trudit să studieze şi să-mi prezinte una dintre cărţi, au fost foarte interesaţi de toate rostirile despre universul eminescian, de celelalte cărţi şi informaţii, au aplaudat cu căldură interpretarea muzicală, mi-au recitat poeme, ba chiar mi-au făcut o frumoasă surpriză prin intermediul unui qvartet vocal de doamne în costum popular (de, acum e şi moda numită La Blouse Roumaine!) care au interpretat unul dintre cântecele de pe albumul meu de restituiri muzicale eminesciene, invitându-mă să cânt împreună cu ele, în aplauzele publicului ; un alt domn a cântat un potpuriu de melodii eminesciene s.a. A cuvânat şi domnul primar şi ca şi alte persoane culturale, precum Gruia Novac, realizatorul revistei Baadul literar, doamna Elena Popoiu, din partea Academiei Bârladene (regretând că nu m-au invitat ei primii!) şi încă alţii, ne-am pozat cu gazdele - precum qvartetul vocal, luminoasa poetă Dorina Stoica şi alţii - am scris autografe, toţi exprimându-şi bucuria de-a fi împreună în acea atmosferă în care părea că duhul nobil eminescian este printre noi, cum se petrece doar între oameni cu suflete sensibile şi niciodată între cele mediocre şi mercantile.
Apoi am vizitat muzeul găzduit de acel Centru Cultural Eminescu în care ne aflam, o casă superbă în exterior - cu o armonie cromatică în tonuri de bordo cu alb, străjuită de un Eminescu statuar. In interiorul ei se află o zestre absolut impresionantă de exponate culturale, cărţi în numeroase ediţii eminesciene, de critică şi exegeză, (peste 5800 de exemplare), reviste literare (554 de titluri), chipurile poetului, dar şi ale eminescologilor precum şi ale poeţilor urmaşi ai săi, în diferite imagini plastice, felurite documente, scrisori, fotografii, manuscrise fotocopiate, afişe, CD-uri, filme, tablouri şi alte lucrări plastice, sculpturi, o grandioasă colecţie de medalii, insigne, plachete etc. Totul ordonat farmaceutic, expus cu o acurateţe muzeistică exemplară într-un ambient de o îngrijire impecabilă. Am aflat desigur şi povestea acestui asezământ care nu are vreo motivaţie de ordin biografic eminescian, ci una ce ţine doar de emulaţia culturală a locului şi de pasiunea omenească ieşită din comun, în speţă, a medicului Constantin Teodorescu, chirurg reputat cu mii de operaţii la activ, acela care a luptat literalmente ani lungi, pe toate căile, până la sfârşitul vieţii sale, până când a crescut acolo acel mic palat, numit Casa Roşie, pe care doctorul a înzestrat-o cu tot acel enorm patrimoniu de nepreţuit, după cum a donat valori culturale unice (chiar şi statui!!) şi altor muzee şi comunităţi urbane din Bârlad, Vaslui, Tecuci ş.a., lăsând testamentar dorinţa ca acele lucruri să poată fi cunoscute mai ales de copii şi tineri care, în vremuri mai grele să beneficieze de această întâlnire cu lucrurile culturale de preţ şi, mai ales, cu grandiosul univers eminescian.
Toate acestea şi multe altele ce merită ştiute de lume, ne-au fost povestite de către Geta Modiga, o tânără gracilă ca o trestie, dar ageră, devotată şi multi-ştiutoare, care ne-a dovedit că trestia aceasta este şi una gânditoare. Ea este, de fapt, unicul cicerone al acestui aşezământ nepreţuit şi care se străduieşte, pe orice vreme (şi în orice vremuri!), fie ploaie, fie vânt, să îndeplinească voinţa testamentară a ctitorului (scop vegheat postum şi de soţia acestuia, farmacista Ana Sârbu), cu o pasiune similară acelui înverşunat Mecena al artelor şi culturii şi să facă să trăiască în continuare acest centru cultural eminescian proiectat impecabil de către acesta. Văzând-o, n-am putut să nu-mi amintesc de vremurile când eram şi eu singurul personal de specialitate al Casei memoriale de la Ipoteşti, exact în acea epocă febrilă şi pasionată, de refacere radicală a acesteia şi de concepere a viitorului aşezământ eminescian pe care şi eu îl visam pe atunci a deveni centrul luminos al lumii...
Am vrut să aştern pe hârtie aceste lucruri, nu din vreo intenţie polemică, ci din permanenta mea tentaţie de-a lumina orice loc unde pâlpâie ataşamentul faţă de universul eminescian, manifestarea pasiunii creatoare şi idealismului înalt, curat şi generos, dar şi din dorinţa de-a stimula self-esteemul (hai, că tot omul ştie azi nişte engleză!) celor ce-au căpătat din născare - sau mai târziu - şansa nobilă de-a vieţui, la ei acasă, sau de-a munci « pe meleaguri eminesciene ».
Lucia Olaru Nenati
Editorial apărut în Monitorul de Botoşani din 25 mai 2016
Iar întâlnirea cu acest public a confirmat pe deplin aserţiunea. Toţi cei prezenţi, unii veniţi chiar din alte localităţi, precum literatul Petruş Andrei, care a şi trudit să studieze şi să-mi prezinte una dintre cărţi, au fost foarte interesaţi de toate rostirile despre universul eminescian, de celelalte cărţi şi informaţii, au aplaudat cu căldură interpretarea muzicală, mi-au recitat poeme, ba chiar mi-au făcut o frumoasă surpriză prin intermediul unui qvartet vocal de doamne în costum popular (de, acum e şi moda numită La Blouse Roumaine!) care au interpretat unul dintre cântecele de pe albumul meu de restituiri muzicale eminesciene, invitându-mă să cânt împreună cu ele, în aplauzele publicului ; un alt domn a cântat un potpuriu de melodii eminesciene s.a. A cuvânat şi domnul primar şi ca şi alte persoane culturale, precum Gruia Novac, realizatorul revistei Baadul literar, doamna Elena Popoiu, din partea Academiei Bârladene (regretând că nu m-au invitat ei primii!) şi încă alţii, ne-am pozat cu gazdele - precum qvartetul vocal, luminoasa poetă Dorina Stoica şi alţii - am scris autografe, toţi exprimându-şi bucuria de-a fi împreună în acea atmosferă în care părea că duhul nobil eminescian este printre noi, cum se petrece doar între oameni cu suflete sensibile şi niciodată între cele mediocre şi mercantile.
Apoi am vizitat muzeul găzduit de acel Centru Cultural Eminescu în care ne aflam, o casă superbă în exterior - cu o armonie cromatică în tonuri de bordo cu alb, străjuită de un Eminescu statuar. In interiorul ei se află o zestre absolut impresionantă de exponate culturale, cărţi în numeroase ediţii eminesciene, de critică şi exegeză, (peste 5800 de exemplare), reviste literare (554 de titluri), chipurile poetului, dar şi ale eminescologilor precum şi ale poeţilor urmaşi ai săi, în diferite imagini plastice, felurite documente, scrisori, fotografii, manuscrise fotocopiate, afişe, CD-uri, filme, tablouri şi alte lucrări plastice, sculpturi, o grandioasă colecţie de medalii, insigne, plachete etc. Totul ordonat farmaceutic, expus cu o acurateţe muzeistică exemplară într-un ambient de o îngrijire impecabilă. Am aflat desigur şi povestea acestui asezământ care nu are vreo motivaţie de ordin biografic eminescian, ci una ce ţine doar de emulaţia culturală a locului şi de pasiunea omenească ieşită din comun, în speţă, a medicului Constantin Teodorescu, chirurg reputat cu mii de operaţii la activ, acela care a luptat literalmente ani lungi, pe toate căile, până la sfârşitul vieţii sale, până când a crescut acolo acel mic palat, numit Casa Roşie, pe care doctorul a înzestrat-o cu tot acel enorm patrimoniu de nepreţuit, după cum a donat valori culturale unice (chiar şi statui!!) şi altor muzee şi comunităţi urbane din Bârlad, Vaslui, Tecuci ş.a., lăsând testamentar dorinţa ca acele lucruri să poată fi cunoscute mai ales de copii şi tineri care, în vremuri mai grele să beneficieze de această întâlnire cu lucrurile culturale de preţ şi, mai ales, cu grandiosul univers eminescian.
Toate acestea şi multe altele ce merită ştiute de lume, ne-au fost povestite de către Geta Modiga, o tânără gracilă ca o trestie, dar ageră, devotată şi multi-ştiutoare, care ne-a dovedit că trestia aceasta este şi una gânditoare. Ea este, de fapt, unicul cicerone al acestui aşezământ nepreţuit şi care se străduieşte, pe orice vreme (şi în orice vremuri!), fie ploaie, fie vânt, să îndeplinească voinţa testamentară a ctitorului (scop vegheat postum şi de soţia acestuia, farmacista Ana Sârbu), cu o pasiune similară acelui înverşunat Mecena al artelor şi culturii şi să facă să trăiască în continuare acest centru cultural eminescian proiectat impecabil de către acesta. Văzând-o, n-am putut să nu-mi amintesc de vremurile când eram şi eu singurul personal de specialitate al Casei memoriale de la Ipoteşti, exact în acea epocă febrilă şi pasionată, de refacere radicală a acesteia şi de concepere a viitorului aşezământ eminescian pe care şi eu îl visam pe atunci a deveni centrul luminos al lumii...
Am vrut să aştern pe hârtie aceste lucruri, nu din vreo intenţie polemică, ci din permanenta mea tentaţie de-a lumina orice loc unde pâlpâie ataşamentul faţă de universul eminescian, manifestarea pasiunii creatoare şi idealismului înalt, curat şi generos, dar şi din dorinţa de-a stimula self-esteemul (hai, că tot omul ştie azi nişte engleză!) celor ce-au căpătat din născare - sau mai târziu - şansa nobilă de-a vieţui, la ei acasă, sau de-a munci « pe meleaguri eminesciene ».
Lucia Olaru Nenati
Editorial apărut în Monitorul de Botoşani din 25 mai 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu