marți, 31 mai 2016

Mă fardez


Mi-am acoperit
cu un strat gros de ruj sufletul,
fond de ten pe durerile din inima.

Sub creionul corector de culoarea pielii,
săpate de lacrimi am ascuns cearcănele,
gândurile negre coafându-le
cu sclipici le-am poleit.

Așa fardată nimeni nu va observa
că de un timp în mine
și-a făcut cuib și strigă,
noapte de noapte o cucuvea.
(Dorina Stoica)

imagine de pe internet

duminică, 29 mai 2016

traiesc ca si cum


m-am născut
cu o carte în mine
o scriu
de la sfârșit spre-nceput,
trăiesc ca și cum
n-aș fi cel ce sunt
ci acel ce vreau sa fiu
purtător adică
de aripi în suflet.
(Dorina Stoica)


imagine de pe http://claudiu-pearipidegand.blogspot.ro/2013_02_01_archive.html

miercuri, 25 mai 2016

Ştiaţi că Eminescu are şi o superbă “Casă Roşie”plină de odoare de preţ? Lucia Olaru Nenati


Centrul Cultural "Mihai Eminescu" din Bârlad
Iată că la puţin timp după revelarea unui muzeu şi unui om deosebit de la Darabani, acad. Leon Danăilă, am aflat despre un alt exemplu înrudit cu acesta. Dar să derulăm faptele! Aflasem de multă vreme despre emulaţia spirituală deosebită a Bârladului. Când am primit irezestibila invitaţie de la Centrul Cultural “Mihai Eminescu” din acel oraş, n-am ezitat să-i dau curs, deşi mai aveam şi alte “ispite” culturale. Am purces aşadar într-acolo, călătorind pe nişte drumuri neobişnuit de netede şi line, fără nici o groapă! După o cazare şi o primire excepţionale, am participat la acea “Întâlnire culturală” intitulată “Mereu sub semnul armoniei eminesciene” a cărei protagonistă am fost, conform afişului albastru şi celor care anunţau programul general al Zilelor Culturale ale Bârladului, fapt ce dovedea existenţa unui consistent public cultural care consideră participarea la asemenea tip de activitate drept o formă agreabilă şi atractivă de petrecere a timpului.
Iar întâlnirea cu acest public a confirmat pe deplin aserţiunea. Toţi cei prezenţi, unii veniţi chiar din alte localităţi, precum literatul Petruş Andrei, care a şi trudit să studieze şi să-mi prezinte una dintre cărţi, au fost foarte interesaţi de toate rostirile despre universul eminescian, de celelalte cărţi şi informaţii, au aplaudat cu căldură interpretarea muzicală, mi-au recitat poeme, ba chiar mi-au făcut o frumoasă surpriză prin intermediul unui qvartet vocal de doamne în costum popular (de, acum e şi moda numită La Blouse Roumaine!) care au interpretat unul dintre cântecele de pe albumul meu de restituiri muzicale eminesciene, invitându-mă să cânt împreună cu ele, în aplauzele publicului ; un alt domn a cântat un potpuriu de melodii eminesciene s.a. A cuvânat şi domnul primar şi ca şi alte persoane culturale, precum Gruia Novac, realizatorul revistei Baadul literar, doamna Elena Popoiu, din partea Academiei Bârladene (regretând că nu m-au invitat ei primii!) şi încă alţii, ne-am pozat cu gazdele - precum qvartetul vocal, luminoasa poetă Dorina Stoica şi alţii - am scris autografe, toţi exprimându-şi bucuria de-a fi împreună în acea atmosferă în care părea că duhul nobil eminescian este printre noi, cum se petrece doar între oameni cu suflete sensibile şi niciodată între cele mediocre şi mercantile.
Apoi am vizitat muzeul găzduit de acel Centru Cultural Eminescu în care ne aflam, o casă superbă în exterior - cu o armonie cromatică în tonuri de bordo cu alb, străjuită de un Eminescu statuar. In interiorul ei se află o zestre absolut impresionantă de exponate culturale, cărţi în numeroase ediţii eminesciene, de critică şi exegeză, (peste 5800 de exemplare), reviste literare (554 de titluri), chipurile poetului, dar şi ale eminescologilor precum şi ale poeţilor urmaşi ai săi, în diferite imagini plastice, felurite documente, scrisori, fotografii, manuscrise fotocopiate, afişe, CD-uri, filme, tablouri şi alte lucrări plastice, sculpturi, o grandioasă colecţie de medalii, insigne, plachete etc. Totul ordonat farmaceutic, expus cu o acurateţe muzeistică exemplară într-un ambient de o îngrijire impecabilă. Am aflat desigur şi povestea acestui asezământ care nu are vreo motivaţie de ordin biografic eminescian, ci una ce ţine doar de emulaţia culturală a locului şi de pasiunea omenească ieşită din comun, în speţă, a medicului Constantin Teodorescu, chirurg reputat cu mii de operaţii la activ, acela care a luptat literalmente ani lungi, pe toate căile, până la sfârşitul vieţii sale, până când a crescut acolo acel mic palat, numit Casa Roşie, pe care doctorul a înzestrat-o cu tot acel enorm patrimoniu de nepreţuit, după cum a donat valori culturale unice (chiar şi statui!!) şi altor muzee şi comunităţi urbane din Bârlad, Vaslui, Tecuci ş.a., lăsând testamentar dorinţa ca acele lucruri să poată fi cunoscute mai ales de copii şi tineri care, în vremuri mai grele să beneficieze de această întâlnire cu lucrurile culturale de preţ şi, mai ales, cu grandiosul univers eminescian.
Toate acestea şi multe altele ce merită ştiute de lume, ne-au fost povestite de către Geta Modiga, o tânără gracilă ca o trestie, dar ageră, devotată şi multi-ştiutoare, care ne-a dovedit că trestia aceasta este şi una gânditoare. Ea este, de fapt, unicul cicerone al acestui aşezământ nepreţuit şi care se străduieşte, pe orice vreme (şi în orice vremuri!), fie ploaie, fie vânt, să îndeplinească voinţa testamentară a ctitorului (scop vegheat postum şi de soţia acestuia, farmacista Ana Sârbu), cu o pasiune similară acelui înverşunat Mecena al artelor şi culturii şi să facă să trăiască în continuare acest centru cultural eminescian proiectat impecabil de către acesta. Văzând-o, n-am putut să nu-mi amintesc de vremurile când eram şi eu singurul personal de specialitate al Casei memoriale de la Ipoteşti, exact în acea epocă febrilă şi pasionată, de refacere radicală a acesteia şi de concepere a viitorului aşezământ eminescian pe care şi eu îl visam pe atunci a deveni centrul luminos al lumii...
Am vrut să aştern pe hârtie aceste lucruri, nu din vreo intenţie polemică, ci din permanenta mea tentaţie de-a lumina orice loc unde pâlpâie ataşamentul faţă de universul eminescian, manifestarea pasiunii creatoare şi idealismului înalt, curat şi generos, dar şi din dorinţa de-a stimula self-esteemul (hai, că tot omul ştie azi nişte engleză!) celor ce-au căpătat din născare - sau mai târziu - şansa nobilă de-a vieţui, la ei acasă, sau de-a munci « pe meleaguri eminesciene ».
Lucia Olaru Nenati

Editorial apărut în Monitorul de Botoşani din 25 mai 2016



duminică, 22 mai 2016

Într-o lume obtuză

pe unde merg uit câte ceva,
zilele trecute mi-am uitat
inima pe o bancă într-un parc
dintr-o țară îndepărtată,
vizitată pentru prima oară în această vară.
semăna cu o pasăre zgribulită
 a iarbă cosită și a sulfină mirosea.
dacă a găsit-o cineva
să mi-o trimită prin curier rapid.

ușile de la casă le las adeseori
larg deschise să intre diminețile de vară
cu flori, albine și miros de iarbă grasă
proaspăt cosită acoperită de roua
de la ultima ploaie.

palmele le-am împreunat,
fruntea-mi a sărutat pământul.
închinăciune.
într-o lume obtuză merg
contra apei cu o carte de rugăciune
și alta de poezie-n bagaj.
(Dorina Stoica)




sâmbătă, 7 mai 2016

Dumnezeu dădea liturghie

alegând din zecile de mii 
construite în ultimii douăzeci și cinci de ani,
o biserică fastuoasă deosebit de frumoasă
ce avea o cupolă aurită 
și o ușă din lemn de stejar lustruită, 
Dumnezeu a intrat la ora șapte fix 
așa cum se cade unui credincios 
cu privirea în jos smerit.

s-a închinat la toți sfinții pictați pe pereți.
pe unii îi cunoștea destul de bine, 
lucra cu ei la mântuirea lumii în Rai
de doua milenii și ceva. 
pe altii însă 
nu-i văzuse nici măcar odată 
în veșnicia Sa.

a cumpărat o perscură și două lumânări,
aveau ștampilă pe ele
pentru ca nu cumva cineva,
să aducă de pe altundeva, ceva nesfințit.
una pentru unicul Fiul răstignit pe Cruce,
trimis în lume ca Mântuitor acum doua milenii,
și alta pentru popor.

cu lumânarile aprinse 
și capul plecat a mers apoi
și s-a închinat la iconostase, 
la drepții pictați pe catapeteasma aurită.
în fața Sfăntului Altar a lăcrimat
pentru neamul omenesc 
pe care l-a alungat din Rai pentru neascultare 
si pentru că-n lume nu este pace.

un portar ce se ocupa de grătarul 
unde ardeau lumânări pentru vii și adormiți 
a venit nervos, 
pe urma de lumina prelinsă pe jos: 
“iesi afară ești atat de murdar și plin de praf!” 
(pesemne praful de stele strălucitor îl deranja)
„duc acest mic dar la sfântul Altar, 
apoi fără a deranja voi sta undeva lângă ușă.”
“afară cu tine până nu superi 
și pe altcineva!...”i-a spus răstit sluga cea rea.

cand ușa grea din lemn de stejar lustruită
a bisericii ce avea o cupolă aurită, 
în urma-I s-a închis,
i-am deschis ușa bisericii din inima mea.
atunci Dumnezeu fericit a zâmbit. (Dorina Stoica)

imagine de pe internet

luni, 2 mai 2016

“Doamne/ o să-mi crească aripi?” “Pasăre în devenire” - Maria Cernegura- Editura SemnE 2015



Cu Maria Cernegura am interacționat în mediul virtual, acum ceva timp, când a lansat un apel către autorii de poezie de a-i trimite cărți pentru o activitate ce vizează domeniul său de activitate, psihologia. Pe lângă faptul că mi-a plătit cărțile trimise, am primit în dar și cartea sa de debut “Pasăre în devenire” apărută în 2015 la Editura SemnE având un „Cuvânt de întâmpinare” scris de Florentin Popescu, redactor șef al revistei „Bucureștiul literar și artistic”,  intitulat „Călătorind pe o libelulă albastră”. Poeta a debutat în prestigioasa revistă, Bucureștiul Literar si Artistic.  Volumul mai sus amintit s-a bucurat de cronici scrise de Ion Roșioru, Mihai Merticaru, Florin Costinescu, Florentin Popescu și a obținut câteva premii la concursuri de poezie.
Pe lângă truda scrierii poemelor, Maria Cernegura s-a ocupat meticulous de aspectul cărții făcând-o să fie deosebită, să pară veche, prețioasă, rezultând un adevărat obiect de lux. Caracterele folosite la scris, coperțile cartonate, învelitoarea personalizată, hârtia de foarte bună calitate parfumată, toate acestea te îndeamnă la lectură și desigur te face să devii prieten al acestei cărți.
“Maria Cernegura,/  născută și crescută/  în zarea muntelui Cernegura,/  la poalele dealului Cârloman,/ pe strada Florilor din cartiereul Țărăncuța,/ la o aruncătură de băț de pârâul Borzoghean, dincolo de cimitirul Eternitatea,/ fica lui Maria și a lui Vasile,/ oameni adesea prea cuminți și la locul lor./ De profesie doctor de suflete./’- așa se prezintă autoarea acestui volum de versuri ce prin aspect dar și prin conținut, promite! 
Poemul ce dă titlul cărții m-a dus cu gândul la locul copilăriei mele, la nucul patriarhal pe care l-am asemănat atunci, cu o casă. Se pare că acest arbore, simbolizând masculinitarea și rezistență la intemperiile vieții i-au fost izvor de inspirație poetei, „Și-au curs cuvintele sub nuc/ pe lângă izvoare/ pe firul de iarbă înrourat/ sub luna stinsă/ pe colinele dealului/ pe străzile copilăriei”, ( Pasăre în devenire).
În poemele acestui volum vom întâlni referiri la arborele nuc, simbol al axei lumii. Având forma creerului, miezul de nucă poate fi asemănat cu miezul creației. Este copacul pe care îl întâlnim în toate grădinile mai mari, el nefiind plantat de om de cele mai multe ori, ci răsărit dintr-un fruct scăpat din ciocul unei păsări. Cele mai puternice simboluri pe care nucul ni le oferă sunt sexualitatea și masculinitatea.
În poezia din acest volum este o permanentă căutare de sine, într-un „stejar bătrân”, în „seva lui”,  în „miresmele”, “esențe”, în “brumele toamnei”. Între poetă și elementele naturi este o relație strânsă aproape idilică. “Pădure așteaptă-mă mâine/ n-o să mai întârzii, ai să vezi/ mâine va fi reântâlnirea/” (Așteaptă-mă). 
În inima sa există un spațiu liber pe care l-ar oferi unei inimi pereche, dar „cer seriozitate maximă/ și fără risc seismic”(Anunț). Maria Cernegura, ca orice poet aspiră spre o iubire ancestrală, ea și el,  „spre miezul nopții/ am devenit lumini pe cer”(Eu și el), ridicând-o până la cer și apoi scufundând-o în adâncul oceanului, pentru a umple întreg universul cu ei, deveniți un singur trup , “doi lujeri de liană înlănțuiți”.
În spatele acestei poezii ce curge ca o apă limpede și molcomă e o abandonare de sine, o lăsare în voia lui Dumnezeu, “facă-se voia Ta”, (așa cum spunem noi creștinii în rugăciunea „Tatăl nostru”), o primire a toate natural, aproape fără nici o tulburare.
Și iarăși iubitul este chemat sub nuc, acolo unde „plouă” și „nimic nu se-ntâmplă/ se simte/ iubite/”( Sub nuc plouă, iubite). Cuminte,  ca un copil ascultător poeta se învinovățește emoționându-și cititorul pentru “deranjul” pe care o ploaie de vară o face în cer, „Eu am făcut deranjul?”
După ce ne viersuiește despre cumințenia adolescentină face o mărturisire oarecum șocantă: „Aș vrea să mă trateze ca pe o piți de Dorobanți/ să-mi cumpere șirag de perle”, ori “Ah! Ce dor îmi e să fiu altcineva” (Din jurnalul unei adolescente), asemănându-se astfel cu oricare femeie ce se vrea frivolă, dar care adeseori rămâne în corsetul unor principii morale autoimpuse sau dobândite prin educație ori prin religie.
Este o poezie de iubire izvorâtă din preaplinul unui suflet sensibil, adolescentin, ce curge firesc, muzical, frumos. “Iubite”sau “Rugăciune” sunt poeme ce ar suna foarte bine pe muzica, versurile având o muzicalitate remarcabilă: “Te porți ca și cum n-am muri niciodată/ ca și cum… noaptea n-ar fi pe pamânt/ ca și cum clipa n-ar trece îndată/ și iubirea/ n-ar fi/ dar sfânt/”(Iubite).
Maria Cernegura crede că în fiecare om exista ceva frumos de la naștere, iar zborul reprezintă curajul de a se manifesta conform aspirațiilor sale. „E o pasăre în zbatere/ lovindu-se de gratiile coliviei/ din îmbrățișarea coastelor se luptă să iasă/ lovind cu aripile frânte/ lovind/ dac-aș fi putut să deschid sternul/ i-aș fi dat drumul/ să-și ia zborul./”( Puls).
Legată de locurile copilăriei, petrecute frumos în simbioză cu natura generoasă, această poetă acum urbană își trage izvoarele limpezi ale inspirației, din câmpiile înverzite ori din nopțile cu “lună luniță/ ca o aluniță”, “lună lunișoară/ ca o tămâioară/”, din mirosul frunzelor de nuc ori din freamătul mestecenilor, dar mai ales din codru! „M-aș ascunde în desișul pădurii,/ printre crengi uscate,/ m-aș aciui/ ca o ciută fugărită de glonț/ încolăcindu-mă în juru-mi/ mi-aș acoperi fața cu părul/ m-aș face una cu frunzele,/ una cu viețuitoarele speriate/ una cu lutul reavăn/ cu zăpada căzută/ cu liniștea.../una cu pădurea/”.  (Una cu pădurea).
Volumul se încheie cu un frumos colind: “Colindă-ne Doamne/ fă bolta senină/ pătrunde-ne-n suflet/ adu-ne lumină/ Maria cea sfântă la noapte te-o naște/ în staul de vite pământul renaște/ la steaua cea sfântă cu toți ne-om petrece/ închină-ne Doamne/ în sfânta noapte rece/ ca mâine devreme creștini să ne naștem/ și raiul cu totul/ cu toți să-l cunoaștem/ cu lerui/ cu steaua/ cu crai/ și cu cerul/ prin neaua cea sfântă/ vestind adevărul/”. (Naște-mă Doamne)
Fară doar și poate, Maria Cernegura este o poetă, “Pasăre în devenire” așa cum se autointitulează, un spirit ales, discret dar convingător în acest volum de debut, ce te cucerește prin grija pentru cele mai mici detalii tehnice dar mai ales prin talentul cert pe care îl are.
“Doamne/ o să-mi crească aripi?”  Dacă răspunsul va fi da, îi urez încântată de viersul frumos, zbor lin spre cerul senin al împlinirii poetice.
Dorina Stoica / 2 mai 2016

cu ușile închise


Locuiesc împreună cu o cucuvea
într-o casă părăsita.
Cu ușile închise
învăț mersul în două picioare.
Prin nămolul întristărilor soție de zombi
m-am târât.

O boare de vânt îmi suflă
neliniști de pe inimă în soare.
Stol de fluturi aurii
niște fulgi de umbra cuminți
picături de nimic
praf.

Într-o casă părăsită,
cu ușile închise
cos rochia pentru nunta de aur
din pânze de paianjeni. 
(Dorina Stoica)