marți, 23 februarie 2016

alege doamnă ce vrei

praful mă-neacă am alergie Doamne ce porcărie i-aici
îmi scapă din mână o bluză fistichie o tânără o ia
fuge la probă e aglomerație marfa bună are căutare
jucării rochii bluze roz cu paiete și sclipici
paltoane geci colorate toate mărimile
să le iei acasă cu sacul unele noi
altele expirate cele mai multe purtate
parca-s descântate de travestiți
criminali în serie vânzători de hașiș
ori de femei ușoare în occident
asta-i prea mică asta-i mare vreau altă culoare
pantalonii aștia mă strâng
o femeie cu părul roșu a găsit o pălărie mov
n-aveți voie să probați suntem permanent monitorizați
duduia din showbiz cu ochelari fumurii
are gluga trasă pe frunte caută într-o ladă lenjerie intimă
tanga cu svarowschi și sutiene mărimea trei cu buret
pentru întâlnirea de seară cu scaraoțchi
să-l facă să se îndrăgostească de ea
alege doamnă ce vrei este marfă
româncele întotdeauna s-au îmbrăcat ieftin și bine
lenjeria asta ține iarna de cald și vara răcoarește
în punctele esențiale faceți economie la facturi
ce țară avem ce țară lăsați că-i bine
înainte nu aveam voie cu lucruri de-afară
era cenzură și dictatură ducă-se pe pustie
să nu mai fie în veci
o rujată fardată c-o bluză mulată și prea decoltată
întreabă șoptit jucării din acelea nu pentru copii
mai primiți vreau să învăț o meserie
pentru vechime în muncă se aude
că se fac angajări pe data de-ntâi la videochat
mi-ați spus să mai trec pe aici știți soțul m-a părăsit
a fugit în Olanda cu cel mai bun prieten
să fie fericiți doar ei doi până ce moartea îi va despărți
e grea doamnă viața nu sunt bani
și-i atât de mică pensia nici de țigări nu-mi ajunge
sunt pensionată medical de ani buni de la nebuni
începe sărmana să plângă de-ți vine să suni la 112
mi-am luat cu cinci lei o rochie de firmă
e pătată undeva pe la spate dar ce contează
se pliază pe starea națiunii de austeritate
se asortează cu gropile din asfalt cu prețul la carburant
și cu somnolența din parlament
mă strânge la piept mă pricep la modificat
s-o am în dulap am haine dar nu mă mai mai încap
trec pe lângă biserica Sfânta Marie din centru
e în renovare săraca de douăzeci de ani
fac o metanie până la pământ plus o cruce
“Piatra pe care au lepădat-o ziditorii”
lângă ușă mă așteaptă
o mătură și un făraș am uitat vai
e păcat faptul e deja consumat lumânăreasa m-a sunat
să dau o mână de ajutor la măturat aspirat și la spălat am remușcări
nu sunt vrednică să le șterg de praf chipul pictat în icoane sfinții
se făceau nebuni pentru Hristos umblau flamânzi, cu zdrențe pe ei
trupurile lor miroseau a aloe smirnă și-a floare de tei...( de 
Dorina Stoica
Top of Form

duminică, 21 februarie 2016

Dragobete versus Zburător (de Roxana Galan)

            Dragobetele este o semidivinitate cu o biografie sofisticată  și relativ cunoscută, care pare să fie creată de Fârtat (creatorul) și reprezintă simbolul dragostei curate. El este un zân (corespondentul masculin al zânei).
            Dragobetele a reprezentat multă vreme sărbătoarea tradițională a capului de primăvară, ziua de trei martie, perioadă ce deschidea ritualul rutului la toate animalele. Sărbătoarea inițială a logodnei păsărilor, apoi a întregii naturi, a fost extinsă simbolic la oameni, ca perioadă a erotismului, a însurățirii fetelor și înfrățirii băieților, a logodnei.
            Făptura mitică, Dragobetele (zânul) desemnează o persoană dragă-Iova sau Dragobetele este considerat fiul Babei Dochia.
            Dragobetele e un tânăr frumos, voinic și bun, care inspiră fetelor și băieților dragoste curată. El patrona petrecerile de la 24 februarie. În ziua de Dragobete, gospodinele aruncau hrană erotogenică păsărilor domestice, iar celor sălbatice li se aruncau boabe de mei, orz, orez, secară; nu se sacrificau animale domestice nu se blestemau cele sălbatice și nu se vâna, pentru a nu se strica rostul împerecherilor.
            În ziua de Dragobete, tineri și tinere, îmbrăcați de sărbătoare se strângeau pe dealurile de pe lângă sate, în cete de vârstă și sex: fetele culegeau flori de primăvară iar băieții strângeau vreascuri  și aprindeau focuri, apoi, tot pe cete, se așezau și făceau glume pe seama băieților sau a fetelor pe care-i plăceau. La prânz, coborau alergând spre sat, băieții încercând să prindă și să sărute fetele preferate, care se lăsau sărutate, dacă, la rândul lor, le plăcea băiatul. Acest act, cu martori, era considerat un fel de logodnă. Faptul era prezentat părinților care confirmau sau nu alianța, după pretenții și se lăsa timp de gândire un an, pentru a materializa cununia. Ritualul prezentat, se numea în Mehedinți zburătorire.
            Tot de Dragobete se făceau și însurățirile dintre fete și înfrățirile dintre băieți. În fața grupului, cei doi își crestau brațul stâng până la sângerare, cu semnul crucii solare, suprapunându-le una peste alta și se declarau fârtați sau surate, apoi urmau juruințele de sinceritate și întrajutorare până la moarte. Dacă unul dintre ei murea era dezlegat, desfrățit sau desurățit în fața mormântuilui celui dispărut și își alegea altă soră sau frate, cât mai departe de mormânt. Cel înfrățit sau cea însurățită dădea o petrecere pentru prieteni, îndemnând și alți tineri din grup să se înfrățească sau însurățească.
            Dacă Dragobetele reprezintă dragostea tinerească și curată, Zburătorul este un daimon malefic ce are un corespondent feminin:Zburătoroaica. Aceștia practică o activitate dublă: de inițiere și întreținere (provocare) a patosului sexual. Se poate metamorfoza în șarpe sau sul de foc, scopul lui fiind pătrunderea în casa puberului sau a victimei pasionale cu scopul de a le tulbura, a le insufla o obsesie patologică, un neastâmpăr oniric. Uneori, putea lua înfățișarea ființei iubite și se deda la orgii toată noaptea. Ziua, cei chinuiți de Zburător sau Zburătoroaică se cunoșteau după dereglarea psihotică și după o anumită paloare a feței. Starea era permanent alimentată de vise erotice, de vrăji și descântece de dragoste, prin care putea fi adusă persoana iubită, încet, sau cu violență.
            Se luau măsuri de medicină magică împotriva dezburătoritului sau descântece, se ardeau diferite plante, se ungeau geamurile și ușile cu usturoi.
            Ambele semidivinități sunt creații binare, antagonice care aparțin acțiunii divine: Dragobetele este transpunerea iubirii Fârtatului, pe când Zburătorul  și Zburătoroaica sunt creațiile nereușite ale Nefârtatului, a celui ce nu poate fi nici frate nici colaborator, pentru că rezultatele creației lui sunt copia răului, a negatorului, permanent în opoziție cu Fârtatul, Binele. ( Roxana Galan)

Imagine de pe internet

joi, 18 februarie 2016

„Fii simplu, cântă, râzi, iubește!”- „Ochiul curat” de Dorina Stoica editura Pim Iași -2015

Elena Larion- jurnalist
Criticii pot înălţa scriitorul până la cer, apoi îl pot izbi prin forţa cuvintelor în ţărână. Voi, cititorii, sunteţi liberi să simţiţi cuvântul scris cu inima. Vă propun să vă deschideţi inimile şi să primiţi sufletul scriitoarei Dorina Stoica, prin versurile pe care i le-am transformat în proză. Eliberaţi-vă de realitate şi primiţi darul creaţiei. Citiţi apoi cartea  „Ochiul curat” Edit. Pim Iași 2015 şi primiţi frumuseţea cuvintelor şi a trăirilor scriitoarei.
„Cine să înțeleagă o femeie îndrăgostită de un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată? Ești suflet pereche ales de îngeri. Te voi recunoaște peste zece vieți.” „În altă viață tu vei fi al meu, ne vom găsi pe țărmuri umezite de plânsul ce l-am plâns mereu în multe ale mele vieți trecute.””Pentru că mi-e teamă să urc scara ce duce la sufletul tău, îți voi arunca frânghia legată de bucata mea de cer, ca să cobori în mine.”
„Ți-am deschis ușa inimii. Poți să intri fără să bați...” „Mângâi urmele pașilor tăi plecați departe. Pe o petală de floare pun sărutul meu, fluture de o zi. Visez în culorile curcubeului. Inima va bate în ritmul universului, eu și tu, până când viața toată se va înfășura pe degetul meu arătător.”
„Ce risipă de verde pe dealuri! De ce îmi tot spui să intru încălțată pe pajiștea cu flori? Mai bine hai să ne-ascundem între anotimpuri, să plămădim consecințe.”
„Deodată n-am mai putut suporta mirosul florilor puse la presat în toate cărțile de rugăciuni.” „Trebuie urgent să mă îndrăgostesc, să nasc din fericirea de azi durerea din nopțile lungi de iarnă, când se scriu cele mai triste poezii.” „Sufletul e ud de lacrimi... îl pun la uscat pe curcubeu.”
„Roiuri de gânduri fugare nu mai au unde să meargă, că-i frig. Rătăcesc, rătăcesc, apoi zgribulite se ascund în suflet, să nu fie găsite.” 
„Scrie-mi ceva pe o aripă de înger adormit.”
„Moartea stă pitită într-un colț de casă, se deșiră ghemul, se ascute-o coasă.”
„În luna când înfloresc teii sunt necesare cimitirele. Câte o bătrână micșorată de ani, uitată pe o bancă de copila ce s-a grăbit să-i ocupe locul de veci, mă întreabă dacă nu mi-e frică. Nu vom lua nimic cu noi la marea trecere: tu cu tine, eu cu eul meu și un pumn de țărână în gură.”
„Dacă mai stăm mult în casă o să-ți crească rădăcini în mine. Viața e doar o fărâmă din moarte... câtă risipă e-n toate.” „De la o vreme coatele-mi stau rezemate pe timp.”
„Moartea stă pitită, într-un colț de casă, depănat e ghemul, s-a făcut de coasă.”
„Sunt plinul casei, vatră sunt, sărutul ploii venită din senin, grâul copt, plecat către pământ, grădină cu miroul alb de crin, sânul de la care-a supt copilul, ce astăzi e femeie ori bărbat. Sunt soră, mamă, iubită, trupul femeii ce-n pântec te-a purtat.”
„Mă trezesc dimineață cu o oră dată înainte.” Pun zâmbete deoparte pentru zile înnourate.”” Îmi iau gemantanul cu vise frumoase și las câte unul prin curți și prin case...”
„Dă-mi voie să stau în genunchi pe o margine de suflet.” „Mi-e toamnă, nu mai vine nici un tren. În gară liniștea s-a adâncit. Timpul parcă ar aștepta să-l ajungă din urmă aceleași vechi așteptări.”
„Fii simplu, cântă, râzi, iubește!”

Elena Larion
18 februarie 2015


miercuri, 17 februarie 2016

O carte ca o candelă aprinsă - Mariana Mihai – “Clipe de lumină” –Editura Genius București 2015

Auzim adeseori spunându-se că Dumnezeu, ne scoate în cale anumiți oameni ce poartă o lumină în ei, special pentru a ne fi călăuze pe drumurile întortocheate, uneori întunecate ale vieții în momente de nehotărâre ori oscilație între a rămâne în cele ce am fost, ori a evolua. Mariana Mihai prin poezia ei este o astfel de călauză. Ea nu face nici un fel de îndemuri, nu impune nimic, nici măcar nu ne sugerează vreo direcție. Ne transmite simplu, în versuri trăirile sale în raport cu Divinitatea, ne împărtășește o dragoste mai presus de orice dragoste, iubirea agape rezultată din transcederea sufletului ei într-o lume plină de iubire și înțelegere.  Viața creștinului este un drum adesori anevoios, plin de obstacole, un drum asumat, fără întoarcere, Cum să pot să mă opresc,/  când cărarea mă tot duce/ în duiose unduiri/ Spre lumina de la Cruce?”( Psalm). Dar dacă drumul este greu de ce totuși îl parcurgem, de ce plecăm la acest drum? Poeta știe răspunsul, după cum îl cunoaște orice truditor pe calea Crucii. În azurul necuprins/ o adâncă-nfiorare/ se revarsă din belșug,/ risipind har și culoare./”( Psalm). Crucea duce spre lumină, este dătătoare de har, de pace, de putere dar și de tristețe generată de neputința omenească „Și nu pot să mă opresc/ cărăruia ce mă duce.../ are capătul la Cruce”/ (Psalm).
Întreaga viață a omului este o continuă, neobosită alergare. Timpul ce ne-a fost lăsat pentru a poposi pe Pământ e scurt și foarte prețios. Suntem trimiși aici pe pământ cu o misiune pe care cei mai mulți nu o conștientizăm, ne vindem viața pe nimicuri, o risipim în van,  pierdem clipe de contemplare a creației lui Dumnezeu, ori momente când putem fi făclii ce luminăm ori copaci cu roade spre dăruire tuturor. „Alerg în sus, alerg în jos/ aleg prin tot ce e frumos/”, Și tot alerg cu pasul blând,/ Nu mă opresc, nici nu mă vând”, „ Eu știu. Tot ce-i înălțător/ Rodește-n colb și crește-n zbor./ Alerg în sus, alerg în jos,/ Alerg prin viața mea frumos./(Alergare).
Iubesc nespus poezia religioasă, poezia-rugăciune, poezia de dragoste pentru Creatorul divin și socotesc pe acei poeți ce primesc harul unei asfel de poezii binecuvântați. Ei sunt vase în care coboară Duhul Sfânt pentru a le umple cu mamă cerească spre hrana noastră a muritorilor, spre degustare cu nevredncie a unui strop din bunătațile cele neasemuite ale Raiului.
Scriu uneori despre carți ale unor poeți aproape necunoscuți. Nu sunt mânată de acea ambiție de a scrie despre cei consacrați pentru a-mi agăța numele de celebritatea lor. Are cine să o facă profesional, glacial! Bucuria mea este atunci când descoper Lumina și harul în slovele unei carți de poezie, primită prin poștă de la mare distanță, ori dăruită la o lansare. Mi s-a întâmplat să aud spunându-se despre o astfel de poezie primită prin Harul divin că nu este poezie.  Întrebarea mea ar fi, dar ce este poezia? Nu voi da un raspuns, poate nici nu am o definiție corectă dar voi cita din poezia Marianei Mihai, („Gura lumii)://Să spună lumea cât o vrea/ că nu e poezie/ când sorb minuni din care fac/ poetci spre veșnicie,/ ” Să zică lumea tot ce vrea,/ eu merg pe-a mea cărare/ prin anotimpuri sau tăceri,/ în lumea mea e Soare”//.
Pentru cineva care nu a cunoscut bucuriile pe care le are un om, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ce a gustat (“gustați și vedeți că bun este Domnul”) din potirul din care în fiecare duminică Mântuitorul ni se oferă spre împărtășire, nu poate înțelege o astfel de poezie, și nici nu o va putea scrie vreodată oricât de mult s-ar strădui!  O înțeleg și o iubesc, o scriu și o citesc ori-de-câte-ori am ocazia. O astfel de poezie are iubitorii, cititorii ei. Poate cei mai mulți sunt oameni simpli dar, oricum ar fi sunt acei ce caută mai des spre cer decât spre mizeria cotidiană din jur.
“Când umbli Tu, Doamne prin sufletul meu,/ E Dor. E Iubire. E Cer și Lumină./ Tăcerea-mi surâde cuminte, senină,/ Surâd printre lacrimi, în rugă și eu.”/(Psalm). Poeta este plină de iubire pentru oameni, pentru întreaga Creație și pentru Dumnezeu. Ea nu scrie cu un scop anume, nu caută laudele oamenilor, nici ale criticilor, vrea doar să împartă cu noi preaplinul darului primit – poezia ei. /“Atât cât se mai poate și lângă mine Ești,/ vom scrie împreună cu litere cerești./ Mi-e inima prea plină, iar ceasul e târziu/ Eu nu scriu poezie, ci dorul meu îl scriu.//( Eu nu scriu poezie)
Pentru Mariana Mihai  iubirea omenească e o mirare, o durere căci este om și omul este totuși sclavul materiei, este lut, nu se poate sustrage teluricului , dar are conștiința existenței acelei iubiri nemarginte, infinită în raport cu nimicnicia noastră. Faptul că omul poate ascede la accea iubire absolută este așa cum spune poeta în “Algii” o imensă onoare, “Iubesc avid, dar și iubirea doare / De când îi sorb prădalnica licoare ,/ Dar am făcut cu liniștea prinsoare/ Să port pe umeri cerul- ce onoare!”.
Calea străbătută de poeta M.M. este fără dor și poate anevoioasă ca orice drum în pantă dar, atunci când mergi înainte fără cârtire și piedicile sunt provocări iar depășirea lor înseamnă Har peste Har, ajungi să fii atât de bogat încât toate comorile lumii pălesc și devin inutile. //“Puțina fericire/ ce talpa îmi sărută/ mă poartă către Tine/ duioasă, ca și cum/ Tu ești a mea cărare/ și nu mai știu alt drum./ Și ce să face eu, Doamne din clipele-ți divine?”( Și ce să fac...)
Într-o lume în care se încearcă îndepărtarea copiilor de cuvântul lui Dumnezeu, bagatelizarea învățăturilor scripturistice precum și înlocuirea Divinitații cu omul, ba mai mult, există o tendință de proliferare a răului, a întunericului, a ocultismului în educația copiilor, Mariana Mihai în poezia sa are un îndemn ferm pentru copii (Să crezi copile)//”Să porți cu tine aurul curat/ În vorbe, în surâsuri, în purtare,/ Și brațele le umple cu iertare ,/ Doar toate-aceste, Cerul ți le-a dat// Să crezi copile drag în cel de sus!/ Nu vei găsi mai mare fercire/ Decât să mergi prin viață cu iubire,/ Să te-ntâlnești pe cale cu Iisus”//.
Auzim de multe ori oameni ce se plâng că nu sunt fericiți. Dar oare știu ei ce este fericirea? Poeta noastră creștina stie și ne mărturisește cu inocența unui suflet curat „Pentru mine Fericirea/ are chipul unei flori”,/ Când în rugă-ngenunchez,/ când frumosul mă-nconjoară/ și când binele-l visez/”( Pentru mine, fericirea…). ( Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu / Matei 5-3-12). Și tot fericirea este atunci când scrie deoarece prin scrisul său oferă bucurie oamenilor cunoscuți ori necunoscuți, cititorilor ei. //„Când scriu/ creez o lume/ mai bună, mai frumoasă,/ Mă înalț,/ vă iau cu mine/”, Când scriu e clipa Învierii”// ( Când scriu).
Dacă veți crede vreodată că Dumnezeu este undeva departe vă înșelați. Mariana M. mărturisește în vesurile ei minunate unde Îl află ea: în “freamătul slovei”, “în lacrima grea” , “în inima mea”, “în oaze de pace”, “liane de grâu”, “în floarea de meri”, “Acolo ești Doamne, cu mine, mereu!”.
Știm, că harul vine să mângăie când este o suferință, o prigoană, o neîplinire în viața omului credincios. Aceasta îi dă puterea să ducă suferința ca pe un dar divin și să se bucure de ea, ceea ce poate părea paradoxal pentru cineva care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu ori refuză să creadă, fiind convins că omul e atotputernic și totul se sfârșește atunci când omul moare. „Dacă n-ar fi fost durerea / n-ar fi fost nici poezie,/, „ neștiind că se-nfiripă/ zborul meu spre Apa Vie!”.
Cât despre libertate la fel, oamenii spun că nu o cunosc și cu adevart nu au cum să o cunoască atâta timp cât doar un om credincios poate fi liber. Iată ce înseamnă pentru poeta noastră să fii liber. (Sunt liberă) „Să iubesc, să visez, să zbor/ să iert, să plâng să sper/ să cred...și Cred/ dar/ pentru libertatea mea/ a plătit Cineva/  cu Iubirea Sa”./. Cine altcineva putea plăti decât Mântuitorul Iisus Hristos?
Dacă nu-și dorește vreo recunoaștere a talentului ei ori osanale din partea lunii, ce astăzi te laudă iar mâine te răstignește, oare ce-și dorește poeta Mariana Marina și de ce totuși publică, una după alta cărți? Ea se consideră un bolnav incurabil de...cuvânt și-a înțeles, „n-am să mă vindec/ niciodată/ de această foame/ și de sete/ de frumos.// Am să rămân așa/ nevindecată/ de durerile lumii,/ de durerea Ta/ și a mea...// numai să pot iubi/ incurabil/ ( Incurabil)
Lecturarea scrisului acestei poete e un fel de retragere în rugăciune, de meditație asupra  rosturilor existenței pe pământ, poate fi și o împletire înțeleaptă a harului cu darul de a scrie poezie, de ce nu, de înmulțire a talantului pe care l-a primit și pe care îl sporește cu fiecare carte publicată. Citind această carte eu am vazut un suflet frumos, plin de lumină ce se înalță spre cer și chiar nu am înțeles-o de ce se plânge de lipsa aripilor. Dacă cineva ce nu o cunoaște decât prin scrisul său le-a zarit, înseamna că ele există și nu are nici un motiv să nu încerce să zboare sus, sus de tot, /Doamne, Sus aș mai zbura, Dacă aripi aș avea” Zbori lin Mariana Mihai, aripile tale sunt facute din versuri!

Dorina Stoica 17 februarie 2016

sâmbătă, 13 februarie 2016

job

Căutam de câtiva ani un  job serios,
am găsit în ziarul local un anunț,
nu scria nimic de bani
suna cam așa:
Asociația Îngerilor liberi,
scoate la concurs un post inspector
de resurse umane.
Examen scris la obiectele:
Puritate cotidiana,
Lumina în suflet.
Proba practica:
Dragoste pentru dușmani.
Le-am picat cu succes,
Eram supărat.
„Reveniți în Postul Mare. 
Avem de purtat o mulțime de  cruci.
Le ținem pe jos, le-au lăsat acei care
s-au lepădat de Hristos.”
( Dorina Stoica)



Gheorghe Clapa – “Lirica feminină românească s-a îmbogățit cu o voce distinctă: Dorina Stoica”

Prof. Gheorghe Clapa
eseist si documentarist

Motto: ”Aidoma ochiului, cuvântul vede lumina, dar spre deosebire de ochi, cuvântul o reține în el”. ( Nichita Stănescu)

Din câte se observă, traiectoria destinului liric al scriitoarei Dorina Stoica nu se va opri aici. Poem după poem, carte după carte, totul pare o programare cosmică, precum un strigăt de pasăre. Și iată, an de an, poeta ne aduce în dar o carte, ca și cum ne-ar dărui o floare a sufletului ei neliniștit. Scriu, și nu pot scrie altfel, în astfel de clipe, în astfel de vremi, când poezia devine sub condeiul ei rugăciune și rugăciunea poezie. Distinsa doamnă, prin lacrima primăverilor și toamnelor, prin bucuria albastrului sfânt al cerului, strigând “ești o prefăcută când spui/că nu-l iubești decât pe Dumnezeu,/nu vezi cât de tare te-ai îndrăgostit/de primul bărbat care ți-a dezmierdat numele.”( cap. “Ce iubire e asta” * pag 46).  Am îndrăznit să cred că este o fărâmă în strigătul copleșitor al creștinului, ades folosit la bucurii sau la necazuri!
Cel de-al optulea volum al Dorinei Stoica, „Ochiul curat”, apărut la Editura Pim, Iași, 2015, cu 144 pagini, cuprinde 64 poeme împărțite în 4 secțiuni”: “Sentimente” (pag 4-36), „Ce iubire e asta” (pag 37-80), „Exitus” (dedicat poetei A.C., in memoriam, pag 81-102 ) și „Ochiul curat” (pag 103-139).
Cartea, lansată la Centrul Eminescu din Bârlad pe 16 ianuarie 2016, completează, fără însă a încheia, activitatea creatoare a unei poete care se definește prin lipsa de odihnă a trupului, a minții și neobosită, oarecum grăbită de ani, pentru a crea o literatură poetică năvalnică, plină de patos, de lirism pur și cald.
Titlul volumului, preluat de la unul dintre poemele din cuprins, se constituie într-o reflecție la începutul mileniului al III-lea. Volumul recent apărut, „Ochiul curat”, pare a fi emblematic pentru opera poetică de până acum a autoarei, prin tematică și esența stilistică. Poemele cuprinse în acest volum stau sub semnul meditației, al nostalgiei și al introspecției. În peisajul literar și-a făcut apariția al optulea volum de poezie, de data aceasta laică, al doamnei Dorina Stoica. Ea poate fi socotită unul dintre acei dăruiți de Dumnezeu cu darul de a împărți celor din jur simțirile, gândurile, durerea și speranța deopotrivă, prin aceasta făcând cinste mediului elevat în care s-au format ca oameni și profesioniști, dar și ca slujitori ai condeiului.
Această plăcută apariție ne invită la o adevărată meditație privind activitatea sa poetică, activitate ce are parcă rolul de a completa prin scrierile sale o constelație lirică, care se vrea cât mai întinsă, dar și strălucitoare. Spunem acest lucru deoarece poeta, cu fiecare volum oferit, face să sporească emoția artistică a cititorilor, emoție a cărei forță se înscrie pe o traiectorie direcționată numai spre înălțimile care vibrează sub încărcătura unui lirism nuanțat, izvorând din multitudinea trăirilor lirice în anumite ocazii și la anumite intervale de timp.
Poezia Dorinei Stoica din acest volum este de factură modernistă. Ea trădează o mare sensibilitate, e o poezie liberă și relaxantă, cu un vers alb, limpede și simplu. Modul personal de a percepe lumea, complexul de sentimente, de vise, de gânduri, nevoia de refulare a trăirilor interioare, îi creează un profil poetic aparte, la care iubirea și setea de viață se împletesc cu părerile de rău generate de neîmplinirea unora dintre ele.
Cartea, la care a lucrat cu bucurie, dar și cu zbucium sufletesc, este o carte a mărturisirilor, pe care poeta le face atât în fața cititorilor, cât și a posterității.
Seria poemelor din volumul “Ochiul curtat” debutează cu cel intitulat „Te desenam cu raze de soare”: //„în dimineața asta/toți salcâmii erau în floare/dormeai cu zorii de zi sub pernă/te urmăream de după copacii/peste care căzuse cerul/te desenam cu raze de soare/atâtea singurătăți am desenat până ieri/de mă întreb cum de n-am murit încă”//. De la început, poeta se plasează într-un univers poetic ale cărui coordonate stabilesc esența reflexivă, dramatică, a cunoașterii, a căutării de sine. Nota dominantă a lirismului din acest volum nu poate fi decât gravă, susținută într-o măsură definitorie de un limbaj poetic adecvat. Mesajul poetic este completat cu inspirate elemente de grafică, aparținând pictorului și ilustratorului de carte, bucureșteanul Mihai Catrună. Preocuparea pentru înfățișarea elegantă a volumului nu lipsește nici de data aceasta. Imaginea ce decorează coperta aparține tot aceluiași grafician.
Apariția unui nou volum de poezie înseamnă reînnoirea unor bucurii, reînviorarea unor emoții generate de lirismul abundent cu note personale în parte. Poeta creează o emoție lirică plăcută, ce atinge sufletul cititorului. Creația poetică a Dorinei Stoica reprezintă, am putea spune, un adevărat fenomen în creația literară. Izvorâtă din minte, inspirație, dar mai ales din inimă și, nu
în ultimul rând, dintr-un suflet neliniștit, neobosit în căutarea absolutului, această creație trebuie privită din mai multe puncte de vedere pentru a-i determina conținutul și valoarea.
Putem afirma că această inepuizabilă, surprinzătoare și înflăcărată DOAMNĂ a poeziei, născută sub zodia zeițelor Afrodita și Eutrope, continuă să cânte precum privighetoarea, trecând prin viață optimistă și mai ales zâmbitoare, fără a ține cont de croncănitul ciorilor: //noaptea coboară dinspre asfințit spre lună/de trei sute șaizeci și cinci de ori pe an/asta mă face să gândesc că neiubirea/e mult mai mare decât iubirea/iar viața e doar o fărâmă de moarte/câtă risipă e-n toate//  (Risipă).
S-a scris despre poezia Dorinei Stoica și, cu siguranță, se va mai scrie, pentru că poezia ei, ajunsă la maturitate abia cum (deși ne aflăm în fața celui de-al optulea volum), începe să fie cunoscută și recunoscută nu numai pe plan local, ci și național și chiar internațional, dacă ținem cont de prezența ei în mediul virtual și în reviste și site-uri ale unor români iubitori de cultură din diasporă. Este o poezie ce câștigă teren și pătrunde în sufletul iubitor de poezie.
Dorina Stoica este o creatoare atipică. Poezia scrisă de ea pare să iasă din tiparele clasicismului, dar nu se încadrează nici în modernismul obositor, încărcat uneori de neologismele ce diluează trăirea lirică și care este destul de greoi și inaccesibil unui cititor grăbit, ori mai puțin instruit. Putem totuși vorbi de un modernism original, ponderat, deloc cerebral, mai curând sentimental-spiritual și care nu pune problema regândirii textului, deoarece poezia sa nu abstractizează aproape nimic. Poezia ei nu are nevoie de o așa zisă “traducere” pentru a fi înțeleasă, ea fiind scrisă într-un limbaj simplu, clar, limpede precum un cristal, ceea ce dă eleganță versului, ușurință de înțelegere a conținutului, cât și a mesajului, adresându-se unui public mult mai larg decât o elită intelectuală insensibilă adeseori.  Poezia de care vorbim poate genera emoții diverse, dar de fiecare dată puternice.
//o iubire sfioasă devine cronică/m-am convins că unele iubiri/ nu se pot înlocui cu nimic/ numai dacă aș ști cum să fac lumina/ să înghită întunericul/ zgomotul să devină tăcere/ inimile goale s-ar umple ar exploda/atunci oare/ce așteptări aș mai avea/ poate m-aș speria”//(Am unele așteptări”) 
Natura își face prezența, în acest volum, prin toată splendoarea anotimpului primăverii în care bucuria întoarcerii la viață a tot ceea ce ne înconjoară capătă valențe nebănuite, făcând să vibreze întreaga lumină a bucuriei sufletești, precum și a speranțelor, sunt tot atâtea imnuri de slavă ridicate în fața sfintei icoane, numită NATURA. //de la o vreme coatele-mi stau rezemate pe timp/primăvara mă ia prin surprindere/la fiecare apariție îmi strică planurile/se petrece pe-afară/ dealurile abia înverzite se colorează roșiatec la asfințit/cu fiecare zi priveliștea e din ce în ce mai lămuritoare/toate pe care mi le doresc se vor împlini/da trebuie să cred că și anul acesta/dealurile apunând întunecate odată cu soarele promit/de aceea va fi mult soare și ropotul grăbit al ploii/în primăvara asta ciugulesc amintiri/ce vină au florile că m-am născut în zodia risipitorilor de Lumină// (Primăvara mă ia prin surprindere).Periplul pe care îl face poeta generează un încântător și captivant ciclu de poeme, pe care îl putem așeza, având aceeași valoare, alături de cele prin care autoarea își manifestă întreaga sa dragoste și admirație față de Divinitate. “Vino vară-mbujorată”, “Primăvara ai vrea să la ai pe toate”, “De toamnă”, “Noiembrie trist”, “Noapte de vară la munte”, sunt doar câteva titluri ce reprezintă locuri, oameni, fapte, trăiri și retrăiri, regăsiri, toate înveșmântate în lirismul elegant și cald al unui adevărat jurnal intim, încărcat cu bucurie și optimism: //te-ai întrebat vreodată/ de ce explodează supernovele în văzduhuri sidefii/le aude cineva și dacă da cui îi pasă/ai ascultat cum pocnesc mugurii cleioși de plop în prier/ori în seara de armindeni/când vine miros de liliac/  tulburări comportamentale produc insomnia/în astfel de nopți ai plânge dacă ești singur/unii oameni urlă la câini/atunci ai vrea să le ai pe toate. (Primăvara ai vrea să le ai pe toate).
Destăinuirile propriilor senzații o scutesc de codificarea mesajului real. De aici și alegerea versului alb, care să reflecte nemijlocit natura, începând cu locurile copilăriei și sfârșind prin mitul eternei reîntoarceri. În acest sens, poezia “Vino vară-mbujorată” este edificatoare: //Vino vară-mbujorată/ca o fată sărutată/înflorind prin tufăriș./Vino vară pe furiș!/Vino vară ca o hoață/ și-mi dă iarăși chef de viață./” Vară fragedă fecioară!/ Vino vară, vino iară,/cu ploi calde și mult soare…”
Natura cu frumusețile ei inegalabile, anotimpurile, fiecare cu farmecul și unicitatea lui, aducerile aminte, iubirea dintre oameni, sunt componente captivante ale cărții, care au dat naștere unui univers poetic plăcut cititorului.
“Du-mă la fântâna cu ciutură” ar putea fi relevantă în acest sens, având spre final și o conotație spirituală discretă, o aluzie la Calea pe care o urmează neabătută poeta de mai bine de un deceniu încoace (o cităm integral): //Ce risipă de verde pe dealuri!/De ce îmi tot spui/ să intru încălțată pe pajiștea cu flori?/Nu ți-e teamă că macii ar sângera/iar câmpia și-ar plânge cu lacrimi de rouă trecutul?/E prea dimineață pentru mâhniri,/caii zburători au obosit de atâta visare./Mai bine hai să ne-ascundem între anotimpuri,/să plămădim consecințe./Cele mai multe drumuri nu mai duc nicăieri./Te rog, înainte de a lua urmele norilor,/du-mă la fântâna cu ciutură/de la marginea timpului./ Nu vezi că am tălpile pline de cer?//.
Putem vorbi de o poezie a maturității plină de viață, de freamăt dar și de forțe dezlănțuite, de un lirism tonic, captivant. //Când grâul se coace/mă îndrăgostesc/de păsări, de flori, de ape,/de oameni, de gâze, de zori,/de tot și de toate!/Când soarele-ncălzește pământul/ toți macii câmpului /spre el zâmbesc,/de soare, de lună, de stele,/de toate mă-ndrăgostesc!// (Geamantanul cu vise).
Candelă a unei biografii de legendă, versurile din poezia “Noapte de vară la munte” sunt dovada unui continuu potenţial creator. //Timpul curge lin într-un straniu balet,/Înserarea acoperă amurgurile roz violet./Coboară și urcă-n fântână cumpăna veche,/un greier țiuie insistent, parc-ar fi în ureche./ În schitul de lemn de la marginea zării/ Niște călugări deapănă rugăciunile serii.//
Dorina Stoica transmite prin poezia sa o stare sufletească discret gradată pe scara sensibilității umane. Nevoia de a ieși din “conul de umbra” o ajută să treacă de la lumea reală spre cea lirică. (“Un fel de poveste”). //„sărbătoream jumătatea de veac/împreună cu tine/mai degrabă fragili decât rigizi/scufundați în mlaștina simțurilor/deodată n-am mai putut suporta/mirosul florilor puse la presat/în toate cărțile de rugăciuni//.
Prin mesajul versurilor sale, m-a convins că trebuie să-i înțeleg această lume a ei în care temerea, curăția, credința, tristețea, bucuria cu lacrimi fac parte din ceea ce am putea fi cu adevărat noi, oamenii creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Căile Demiurgului duc spre lumină, perspectiva căutărilor poetei dobândește, firesc, forța, tăria și mai ales demnitatea înfruntării unor atitudini specifice vremurilor actuale: //Undeva, cineva știe tot ce se întâmplă./Un scenariu se repetă pe scene diferite./Regulile fac parte din joc./Nimeni nu ține cont de ele./Un cuvânt scris a ajuns la celălalt capăt al lumii cu viteza luminii./Nu mai scriu nimic,/dorm mai bine când știu că totul este doar în mintea mea.// (Undeva se știe tot).
Nu întâmplător, DS, prin întreaga sa creație lirică, se străduiește să consemneze atât datarea momentului și a locului, cât și să poetizeze mediul înconjurător. Grija cea mai mare este de a se dezvălui cititorului pentru a fi înțeleasă. Continuăm să credem în forța, tenacitatea și mai cu seamă în inepuizabilul talent al autoarei. Personalitatea ei lirică, prin al optulea volum „Ochiul curat”, apărut la sfârșitul anului 2015, se consolidează ca o voce distinctă în peisajul poeziei române contemporane: //nopțile din spatele draperiilor/le-am umplut de tine/tiptil te-ai strecurat/ între mine și rugăciuni ispită/unde se termină visul acolo ești tu/netrăită îmbrățișare/clipă/ pată de culoare/într-o existență lipsită de emoții firești/am să te caut în fiecare dimineață devreme/ziua voi colinda pe străzi/iar noaptea luminând cu iubirea-mi cât cerul/te voi afla printre constelaţii/ploaie de stele mă voi stinge/ating pământul/mângâi urmele pașilor tăi plecați departe/pe o petală de floare pun/sărutul meu fluture de o zi/visez în culorile curcubeului.// (Visez în culorile curcubeului).
Poezia de dragoste creată și oferită de Dorina Stoica pare a fi, așa cum am mai spus-o și cu alte ocazii, izvorâtă din sentimente pure, ce nu au părăsit-o și nu o vor părăsi niciodată. Ele i-au marcat cu atâta putere tinerețea, viața, încât nu le poate uita și le așterne, cu nostalgie, pe coala imaculată de hârtie, cu inocența unei adolescente îndrăgostite. //Fără tine sunt un copac fără frunze,/o zi mohorâtă de decembrie,/o fântână fără apă,/un fluture fără aripă,/un înger fără Dumnezeu,/o privighetoare răgușită,/un pește ce se zbate/ pe nisipul fierbinte.// (Ce iubire e asta).
Sunt poeme născute din sentimente curate, ce se pare că nu au părăsit-o și nici nu o vor părăsi vreodată pe această poetă cu nume de dor.
Dorina Stoica este omul care știe să prețuiască  pe acei care au ajutat-o în desăvârșirea creației sale. Astfel, artistei A.C., in memoriam, căreia îi păstrează anonimatul, îi dedică zece poeme în cadrul capitolului intitulat „Exitus”. Exemplificăm doar prin câteva versuri din poezia „Pentru moment”://câte o bătrână micșorată de ani/uitată pe o bancă de copila/ce s-a grăbit să-i ocupe locul de veci/mă întreabă dacă nu mi-e frică/ nu!/îi răspund/morții nu bântuie pe nimeni/ne facem singuri frică/până la urmă toți ajungem aici/tainele rămân însă taine/pentru moment//. Poeziile din acest capitol ne lasă să înțelegem că, pentru Dorina Stoica, trăirea în păcat este un fel de trăire în moarte, ori în întuneric.
Siderată, poeta rememorează căile ce au condus-o spre iubire, una dintre acestea fiind lacrima izvorâtă din lumina limpede, necontrafăcută a sufletului, de aceea se confesează adolescentin, ca în poezia „Plouă”: //picătura de ploaie/se topește/pe buzele arse/de sărutul/nesărutat/plâng/de fericire/respir iubire/cu mireasmă/de petunie/și de busuioc înflorit/sufletul e ud de lacrimi/îl pun la uscat/ pe curcubeu”//.
Tăcerile iubirii sunt sublime, iubirea nu are nevoie de vorbe, senzațiile ei unice creează Edenul, acolo unde cei doi se găsesc, se regăsesc, se intuiesc unul pe celălalt. Ivită ca din spuma mării, precum o nouă Afrodită, ori ca o insulă mirifică născută din marea ce îi poartă pe cei doi îndrăgostiți în sclipiri de constelații ce nasc și alimentează visele, apare lumea din sufletul poetei: //în lumea mea e pace/și multă iubire/între noi perdea de lacrimi/astăzi am umblat/după tine prin labirint/inima a bătut pulsul ancestral/odată cu a cerului meu/din viu în viu/din sus în mai sus/ia-mă cu tine/știu că mai este un loc/voi sta cu bărbia pe genunchi/în poziția fetusului/ nemișcată/ inima va bate în ritmul universului/eu și tu/ până când viața toată/se va înfășura pe degetul meu/ arătător//, (Ia-mă cu tine), un poem de dragoste de o mare sensibilitate, de o mare putere de sugestie. Teluricul și astralul se împletesc pentru a oferi îndrăgostiților frumusețe, candoare și protecție ca-n lirica eminesciană de dragoste. “Dacă m-ajuți să ne-ntregim așa/teluric ramul cum alcătuiește pomul,/mă veșnicesc prin tine, cât voi exista/și cât iubirea auri-va omul.” (Mă veșnicesc prin iubire).
În altă poezie de dragoste (pag 72, din capitolul „Ce iubire e asta”), poeta merge și mai departe și spune că iubirea este dăruire totală, este împletirea celor mai frumoase comori ascunse din inimă, i se aduc ofrande florale, îi sunt închinate orele nopților târzii, parfumul grădinilor înflorite, murmurul străzilor. //În adâncul ochilor tăi,/doar în vis m-am pierdut ca o pasăre/în zbor deasupra nemărginirii./Ce iubire e asta?/Dacă ne vom găsi cândva,/mă voi lăsa cuprinsă de brațele tale./Te voi topi, așa cum soarele topește/un om de zăpadă,/făcându-mă una cu tine./ Poeta, ca o vestală delicată, le adună, le filtrează prin propria-i simțire și dă la iveală această sublimă exteriorizare a simțurilor, care este poezia de dragoste din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Dragostea acestei poete cuprinde întreg universul, toată creația lui Dumnezeu, care este de fapt nimic altceva decât iubire.
Poezia Dorinei Stoica are o viață ce mocnește într-un zbucium al dezlănțuirilor, are originalitate, personalitate, dar mai ales curăție. Și cum titlul acestei cărți ne duce cu gândul la un verset din Scriptură, precum că “Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat, iar dacă ochiul tău e rău, tot trupul va fi întunecat.” (Matei 6-22-23), să citim cu ochiul curat, să ne iubim unii pe alții, iar dacă se poate și pe acei care ne poartă din diferite pricini vrăjmășie, așa cum ne îndeamnă poeta în poezia ce dă titlul acestei cărți: //Curățește-mi gândul, inima o spală,/Să nu am în gură vorbe de ocară./Fă să piară, Doamne, răul tot din mine,/Să rămână doar ce-i frumos și bine./Versul meu să fie apă cristalină,/Zâmbetul deschis, privirea senină,/Fapta înțeleaptă, trupul potolit/Și câțiva duşmani să-i am de iubit.// (Ochiul curat).
Luat ca un întreg, acest volum pare să aibă un pronunțat sens confesiv. Poeta știe că Divinitatea este forța creatoare supremă, iar poeții se subordonează ei. Toate lucrurile create de Dumnezeu au în ele un mister, iar misterul suprem este poezia. Poezia Dorinei Stoica este un izvor de unde ne potolim setea de frumos, de divin, o poartă deschisă spre sufletul ei dornic de a se întâlni cu alte suflete frumoase, dar și spre un alt posibil univers al unei lumi ce va să vină atunci când toți oamenii vor fi mai buni, mai credincioși și mai iubitori.
Versurile sunt priviri ce râd în lumină, se joacă de-a eternitatea, o condiție pe care eul poetic o pune ca stigmat. Versul Dorinei Stoica se întruchipează într-o abandonare în iubire, dar nu într-una găsită, ci în una râvnită: //În altă viață tu vei fi al meu,/Ne vom găsi pe țărmuri umezite/De plânsul ce l-am plâns mereu/În multe ale mele vieți trecute.//Ne vom găsi în zări, sau mai departe/ Pe-acest pământ, sau cine știe unde,/Și nimeni nu putea-va-ne desparte,/Vom dispărea în lume, ne-om ascunde//. ( În altă viață)
Este o aspirație continuă spre acea iubire absolută, ce nu poate fi atinsă decât în imaginația poetei și, desigur, nu în viața aceasta. 

luni, 8 februarie 2016

Scriu cu fervoare de parc-aș fi la închisoare

like-uri, sărutari, îmbrățișări, zâmbete, flori virtuale. 
fără nici un efort, simplu, românește compuneam pentru rude, 
vecini mireni, casnice, badante la fix, liber profesioniști
menajere, ciobani, pensionați medical, de drept, sau anticipat, 
educatoare, profesori de religie, copii din clasele primare, 
ori clasa pregătitoare, 
inclusiv monahi, monahii, lumânărese, cântăreți în strană,
agenți, paznici de noapte, arestați la domiciliu, șomeri.
m-au părăsitit unii dintre ei
“nu mai semeni cu draga noastră simplă 
îmbrobodita cu ochii blajini și zâmbet naiv.
așteptam poze de la mănăstiri, Sfâtul Maslu privegheri,
am facut postere cu poeziile tale de dragoste pentru Sfinți,
unele alb negru, altele color, au devenit folclor pe internet, 
ce te-a apucat , erai de-a noastră, te dai mare, 
vrei să devii scriitoare, mai lasă-ne-n pace, te-ai stricat!”
unii m-au blocat.
duhovnicul m-a sunat ieri supărat.
nici la biserică nu mai merg atât de des, 
doar duminica. de la Sfânta Liturghie nu lipsesc!
citesc mai rar și neatent din “Cartea de rugăciuni”,
“Acatistier”, “Sfânta Scriptură”, “Psalmii lui David”
ori “Poezia Vechiului Testament”. 
intru de douăzeci de ori pe internet, de pe laptop ori iPhone
parc-aș fi robot, sunt dependentă de facebook 
mai ceva ca la douăzeci și șapte de ani 
când aprindeam snagov, bt, uneori kent din oră în oră,
puteai sa-ți pui ceasul după mirosul de țigară.
noroc cu gumele “Nicorette” de m-am lăsat definitiv de fumat. 
mi-am pus la cap să le găsesc: Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, 
Maria Cârneci, Călin Vlasie, Matei Vișnec, Emil Brumaru, 
Alexandru Mușina, Sevasie Bastovoi și cărți scrise de voi,
plus altele o sută și ceva cumpărate de la Bookfest.
Mântuitorului i se văd doar ochii din spatele lor, 
mi-e teamă să-L privesc, poate lăcrimează. 
în grabă fac rugăciunea de seară,
“cred Doamne, ajută necredinței mele” mă iartă, 
stii că te iubesc, mi-am luat o vacanță de scris”
umblă prin mine ultimul poem citit,
dorm cinci minute cu cartea-n mână, 
visez încâlcit prozopoeme, poezii, metafore în culori,
mă trezesc îmi vine “să da cu valu-n mal”.
scriu la fereastră, luna dă pe dinafară de plină nu pot adormi. 
la inimă o panică mă atacă,
iau alprazolam fară prescripție medicală, 
din cutia de pe noptiera mamei, ce merge pe-o sută de ani.
altădată citeam acatiste la doisprezece noaptea,
compuneam poeme cu rimă.
acum “Cântarea cântărilor” e pe sub pat, 
cu mătaniile se joacă pisicile, 
deschis e Ulciorul Pandorei,
poezia asta mă tine trează, parc-ar avea cofeină în ea.
îi fac în ciudă lui geo, iar a amestecat băuturile aseară
strigă la mine “închide calculatorul femeie, iar scrii, 
nu ies bani din poezii, consumi degeaba curentul, 
trag heblu, să știi!”
“nu-l sting c-așa mușchii mei vrea, de chichi, de michi, 
de-un leu bomboane și de restul mentosane.” 
citesc, scriu poezie cu atâta fervoare 
de parca-și fi la închisoare si libertatea mea ar depinde de asta.
sunt la răscruce, 
patru drumuri s-aștern sub picioarele mele,
poeta din mine nu stie pe care din ele s-apuce, 
Îngerul pazitor îmi șoptește abia auzit:
“spre Cruce femeie, spre Cruce!”( de Dorina Stoica)

miercuri, 3 februarie 2016

Caloiană

aerul e înfierbântat
perdea în spatele căreia suflă din greu cineva 
liniștea stă gata de ceartă cobe 
prevestește
respir tot mai greu
întuneric 
un calm nefiresc 
ademenesc mama ploii
„caloiană lană trup de țutuiană” 
tună nepământesc 
copacii se frâng 
se feresc
de fulgerul radăcină cu zeci de lăstari
cad primii stropi rari 
cerul se crapă
de parcă-i butoi nedus la dogar
prin crăpătură apa multă 
marea revarsă de sus 
gloanțe de gheață grele și reci
dinspre răsărit și apus 
( Dorina Stoica)

imagine de pe internet

Dorina Stoica, poeta care pune „zâmbete deoparte pentru zile înnourate“ - Ioan Vasiu

Ioan Vasiu scriitor si jurnalist

La sfârşitul anului trecut, am primit, cu bucurie, volumul de versuri intitulat „Ochiul curat“, apărut la Editura Pim, Iaşi, 2015, sub semnătura poetei Dorina Stoica, despre a cărei activitate literară cunosc puţine detalii. Am reţinut, de pe ultima copertă a acestei cărţi, că, începând din anul 2008 şi până în 2014, Dorina Stoica a publicat alte şapte volume.
Am lecturat cu plăcere poeziile grupate în acest nou volum care impresionează şi prin grafica semnată de Mihai Cătrună.
„Ce vină au florile că m-am născut în zodia risipitorilor / de Lumină“, se întreabă poeta într-o frumoasă poezie „aşezată“, nu întâmplător, pe una dintre primele pagini ale cărţii a cărei copertă are culoarea cerului senin. Aproape în toate poeziile sale Dorina Stoica face risipă de „lumină“: „Spânzurate de aripi, / nişte păsări alunecă lin spre zarea albastră. //...// De prea multă lumină / trandafirii se-ntrec / în culori parfumate.“ (Dimineaţă - pag.112) sau: „O linişte parfumată vesteşte răsăritul de soare...Îmi cresc rădăcini cu viteza luminii.“ (Caniculă - pag.129).  Stăpânind bine arta poetică, înzestrată cu o sensibilitate cum rar mi-a fost dat să descopăr la un poet al zilelor noastre, Dorina Stoica este o îndrăgostită care nu ezită să-şi exprime iubirea, sinceră şi nedisimulată: „Ne vom găsi în zări, sau mai departe / Pe-acest pământ, sau cine ştie unde, / Şi nimeni nu putea-va-ne desparte, / Vom dispărea în lume, ne-om ascunde.//...// Vom umple casa ţărănească de copii, / Iubindu-ne pe fânu-abia cosit, / Şoptindu-mi, tu, o poezie ce n-o scrii, / Iar eu cu grija de-a fi fericit.“ (În altă viaţă - pag.78)
În versurile sale, autoarea acestui volum încearcă, şi reuşeşte să ne demonstreze că „munţii desenaţi pe zare / au vârfurile golaşe văruite cu ninsoare“ (pag.121) iar „oamenii care scriu poezii / sunt atinşi de aripi de îngeri.“ (pag.117).
Dorina Stoica se exprimă la fel de bine în prozodia versului clasic, respectând ritmul şi rima, dar şi în versul liber care „curge“ precum lava incandescentă a unui vulcan nestins: „Versul meu să fie apă cristalină, / Zâmbetul deschis, privirea senină, / Fapta înţeleaptă, trupul potolit / Şi câţiva duşmani să-i am de iubit.“ (Ochiul curat - pag.127) sau: „Nu mi-ai cules florile albe, / ca nopţile insomniace / în care ţi-am scris poezii de dragoste, / pe care nu le vei citi niciodată.“ (pag.40). Am remarcat claritatea şi sinceritatea discursului liric al poetei care priveşte lumea din jurul său cu „ochiul curat“. Impresionează în versurile sale sensibilitatea metaforelor, afectivitatea şi optimismul care lasă să „transpire“ un zbucium ascuns într-un discurs captivant, mai ales în poeziile de dragoste: „Fără tine sunt un copac fără frunze, / o zi mohorâtă de decembrie, / o fântână fără apă / un fluture fără aripă, / un înger fără Dumnezeu, / o privighetoare răguşită, / un peşte ce se zbate / pe nisipul fierbinte.“ (pag.38)
Dorina Stoica ştie să-şi cucerească cititorii prin muzicalitatea, candoarea şi nostalgia universului său liric: „Fă-ţi jucării din soare, nori, vânt, / Bucură-te de fiecare cuvânt. / Umple-ţi acum inima de lumină / Zbori ca pasărea, spre zarea senină.“ (Să fii simplu - pag.133) sau: „În schitul de lemn de la marginea zării / Nişte călugări deapănă rugăciunile serii.“ (Noapte de vară la munte - pag.121). 
Aş putea spune, fără teamă că greşesc, după lecturarea acestui volum, că Dorina Stoica este o poetă romantică, versurile sale fiind caligrafiate cu o peniţă de aur, care vibrează la fiecare tresărire a inimii: „de fericire / respir iubire / cu mireasmă / de petunie / şi de busuioc înflorit //...// sufletul e ud de lacrimi / îl pun la uscat / pe curcubeu“ (Plouă - pag.22).
Dorina Stoica ne dovedeşte că poezia este singurul ei mod de a supravieţui, de a respira, de a iubi, de a visa. Versurile sale curg, în cascade, precum apele repezi şi cristaline ale unui pârâiaş de munte, grăbite să ostoiască setea câmpiilor înflorite şi răsfăţate de soare. Recunosc sincer, că arareori mi-a fost dat, în ultimii ani, să trăiesc o bucurie atât de profundă, pricinuită de Poezie. Pe iubitorii de poezie adevărată îi invit să pătrundă în catedrala pe care o înalţă, prin cărţile sale, Dorina Stoica. Vor trăi o minunată sărbătoare şi nu vor dori să o părăsească în grabă.

Publicat in  "Palia expres" 3 feb 2016
                                                                  Ioan Vasiu