sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Stelele

Într-o noapte bună, cu lună, 
bătrânul m-a luat de mână.
Era solemn ca statuia lui Lenin din grădina publică: 
“Vom merge la marginea orașului, 
vreau sa-ți arăt cum se întâlnesc tăriile.”
În timp ce luna se înnoia, 
batrânul cu mainile-ntinse spre cer, îmi spunea:
„La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul
și peste toate o nehotărâre și o neliniște mare domnea.
Cu o sabie a despărțit lumina de întuneric. 
Au sărit scântei, stelele, podoabe nopților senine, 
speranță celor rătăciți pe drum.
Și i-a pus Dumnezeu zilei soarele iar nopții luna.
Zilei i-a dat pentru trudă lumina,
nopții întunericul si odihna. 
Apoi a separat-o de noapte, 
punând între ele melancolică-nserarea.
Uneori întunericul se zbate ca și cum i-ar fi teamă
dar, de cele mai multe ori vine pe nesimțite firesc
și-aduce cu el plăcută, vara, răcoarea”
În vreme ce-o ploaie de stele cădea, 
iar noaptea se destrăma pe la cusături 

ca traista veche-a unui drumeț obosit si sarac, 

lăsând să se vadă zorile de zi,

în pleopele copilariei mele somnul se cuibărea.

Batrânul vorbea tot vorbea... 

Înțelegeam că "moartea nu este numai durerea despărțirii
ci și bucuria eliberarii" drept pentru care e rea, dar este și bună.
Dar nu puteam deloc înțelege, de ce niciodată 
atunci când plouă cu stele nu tună!( de Dorina Stoica) 

imagine de pe inernet