Volumul
Ochiul curat a văzut lumina tiparului
în anul 2015, la Editura Pim, numără 140 de pagini în care se îmbină poezia
Dorinei Stoica și grafica lui Mihai Cătrună; de asemenea, cartea are patru
capitole (Sentimente, Ce iubire e asta?,
Existus, respectiv Ochiul curat)
ce transportă lectorul pe tărâmul yin-yang, edificatare fiind glisările
certitudine-incertitudine, încântare – dezamăgire etc.
Cea
dintâi parte elogiază împlinirea în cuplu, sesizându-se efervescența trăirilor
celor doi, ce refac cu nesaț unitatea androginică: ,,suntem două părți ale
aceluiași întreg”. Existența în sine presupune, în cazul artistei, o continuă
chemare a iubirii, fie că e vorba despre eros sau despre agape: ,,cine să
înțeleagă o femeie îndrăgostită/ de un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată?”
O atracție aparte o exercită și natura (Geamantanul
cu vise), mediu menit a relaxa ființa, a-i aduce alinare, bucurie sau
facilitând acesteia o regăsire a sinelui în consonață cu macrocosmosul.
Totuși,
monotonia și tristețea se inoculează când și când în realitate, dând naștere
constatărilor cu ușoară tentă apoftegmatică: ,,noaptea coboară dinspre asfințit
spre lună/ de trei sute șaizeci și cinci de ori pe an/ asta mă face să gândesc că
neiubirea/ e mult mai mare decât iubirea/ iar viața e doar o fărâmă de moarte/
Câtă risipă e-n toate” (Risipă).
Latura
olfactivă nu este deloc una de ignorat, în lirica artistei făcându-și loc
aromele de lăcrămioare, busuioc, liliac, crini, caprifoi etc, observație care
imediat îl duce cu gândul pe lector la binecunoscutele poeme ale simbolistului
Dimitrie Anghel, cel supranumit și ,,poet al florilor”. Dar ademenitoare nu
sunt doar miresmele, ci și anotimpurile care le poartă cu sine, vara, de pildă,
fascinând cu ,,ploi calde și mult soare”, cu ,,cireșele ei coapte” ori cu
,,parfum de crini în noapte”(Vino
vară-mbujorată). Atmosfera îmbie la reverie, născând dorul de ducă ,,prin
munți, prin văi și prin luncă”.
În
multe dintre poemele volumului predomină liniștea, împăcarea cu un datum al firii în care omului îi picură
timpul ,,ca nisipul în clepsidră” și chiar dacă uneori ,,sufletul e ud de
lacrimi”, acesta se pune ,,la uscat/pe curcubeu”. În tot acest perpetuum mobile
plin de necunoscut, chiar dacă s-ar cunoște modalitatea prin care ,,lumina
să-nghită întunericul”, ființa ar fi cumva dezorientată, smulsă din tiparul ei:
,,ce așteptări aș mai avea/poate m-aș speria”. Mai mult, rânduiala ,,cele ce
trebuie să fie/ vor fi sau nu vor fi/ după cum Dumnezeu/ le va rândui”
(Scrie-mi) reprezintă ordinea ce se cere respectată întru iluminare și alipiere
la Principiul din care cu toții am izvorât ,,voi sta cu bărbia pe genunchi/ în
poziția fetusului/ nemișcată/ inima va bate în ritmul universului/ eu și tu/
până când viața toată/ se va înfășura pe degetul meu arătător” (Ia-mă cu tine).
Printr-o metaforică întoarcere ab origine
se încearcă recuperarea purității primordiale.
În
capitolul Ce iubire e asta? starea se
schimbă și remarcăm tonul elegiac, ușor pedepsitor: ,,te-ai strecurat ispită
între mine și rugăciuni”, bărbatul constituie elementul-ispită, pierdut undeva
în trecut, însă recuperat din amintiri. Cum împlinirea în cuplu azi nu mai e
posibilă, însă iubirea înseamnă predestinare, atunci rămâne speranța (,,vom
umple casa țărănească de copii,/ iubindu-ne pe fân-abia cosit”), în trăirea ei
deplină într-o viitoare existență (În
altă viață). Redarea poetică a faptului în sine m-a dus cu gândul la acea
căutare continuă a jumătății, de-a lungul mai multor vieți, situație descrisă
de L. Rebreanu în romanul Adam și Eva.
Cel
de-al treilea capitol, Existus, e
scris în memoria artistei A. C. (răpuse de boală la o vârstă fragedă), iar
poemele vizează acceptarea morții ca un firesc moment al trecerii. De aceea,
când ,,câte o bătrână micșorată de ani/ uitată pe o bancă de copila/ ce s-a
grăbit să-i ocupe locul de veci/ mă-ntreabă dacă nu mi-e frică”, răspunsul vine
cert, lapidar: ,,nu!”, acceptarea fiind singura modalitate de surmontare a
stării produse, în general, de ,,marea trecere”.
Tratată
drept incomodă, de neoprit, moartea dă târcoale, instalată intra vitam. Astfel, într-unul dintre poeme, cea care miroase ,,a
trecute flori” ,,stă pitită/ într-un colț de casă”.
Poeta
merge pe tipicul paralelism situațional (om-natură), astfel încât, dacă ,,în
inimă e frig!”, atunci și autumnalul presupune desfrunzire, amorțeală,
disoluție lentă (Noiembrie trist).
În
Apocaliptică orașul capătă tente de
neantizare, disperarea și însingurarea găsindu-și sălașul în cenușa urbei. Cum
bobul de grâu amintit în finalul poeziei are drept simbol renașterea, creația devine
emblematică pentru ideea de panta rhei,
de circuit etern deschis.
Viziunea
sumbră, accentele metalice se păstrează și în Campanie electorală prin versuri ce surprind flash-uri ale
destrămării:,,viața asta miroase a hoit”, ,,pe stradă/ din țevile de
eșapament,/ gazele ofilesc iarba” ori ,,un câine bolnav/ caută umbra./ a
vomitat/ își păzește osul/ deja sfărâmat”.
Latura
religioasă e abordată și în Ochiul curat,
cea de-a patra parte a volumului, semnificative fiind aici poemele Drumuri, respectiv poemul omonim - Ochiul curat – creație în care se
năzuiește purificarea ,,Fă să piară, Doamne, răul tot din mine,/ să rămână doar
ce-i frumos și bine”.
Pretutindeni
în volum se resimte o căutare a acelui ,,je ne sais quoi” care pare uneori că
scapă printre degete. Cu ,,tălpile pline de cer”, binecuvântată, așa cum
mărturisește în poemul ,,Du-mă la fântâna cu ciutură”, poeta adună din
reminiscențele trecutului momentele pure, de reală beatitudine a simțurilor,
depășind cumpene și privind viitorul cu nădejde și, mai presus de orice, cu
credință.
Mihaela Oancea,
04.01.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu