luni, 4 ianuarie 2016

Ochiul curat sau dobândirea certitudinilor necesare - Mihaela Oancea ( "Ochiul curat" - edit. Pim Iasi 2015 de Dorina Stoica)

Volumul Ochiul curat a văzut lumina tiparului în anul 2015, la Editura Pim, numără 140 de pagini în care se îmbină poezia Dorinei Stoica și grafica lui Mihai Cătrună; de asemenea, cartea are patru capitole (Sentimente, Ce iubire e asta?, Existus, respectiv Ochiul curat) ce transportă lectorul pe tărâmul yin-yang, edificatare fiind glisările certitudine-incertitudine, încântare – dezamăgire etc.
Cea dintâi parte elogiază împlinirea în cuplu, sesizându-se efervescența trăirilor celor doi, ce refac cu nesaț unitatea androginică: ,,suntem două părți ale aceluiași întreg”. Existența în sine presupune, în cazul artistei, o continuă chemare a iubirii, fie că e vorba despre eros sau despre agape: ,,cine să înțeleagă o femeie îndrăgostită/ de un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată?” O atracție aparte o exercită și natura (Geamantanul cu vise), mediu menit a relaxa ființa, a-i aduce alinare, bucurie sau facilitând acesteia o regăsire a sinelui în consonață cu macrocosmosul.
Totuși, monotonia și tristețea se inoculează când și când în realitate, dând naștere constatărilor cu ușoară tentă apoftegmatică: ,,noaptea coboară dinspre asfințit spre lună/ de trei sute șaizeci și cinci de ori pe an/ asta mă face să gândesc că neiubirea/ e mult mai mare decât iubirea/ iar viața e doar o fărâmă de moarte/ Câtă risipă e-n toate” (Risipă).
Latura olfactivă nu este deloc una de ignorat, în lirica artistei făcându-și loc aromele de lăcrămioare, busuioc, liliac, crini, caprifoi etc, observație care imediat îl duce cu gândul pe lector la binecunoscutele poeme ale simbolistului Dimitrie Anghel, cel supranumit și ,,poet al florilor”. Dar ademenitoare nu sunt doar miresmele, ci și anotimpurile care le poartă cu sine, vara, de pildă, fascinând cu ,,ploi calde și mult soare”, cu ,,cireșele ei coapte” ori cu ,,parfum de crini în noapte”(Vino vară-mbujorată). Atmosfera îmbie la reverie, născând dorul de ducă ,,prin munți, prin văi și prin luncă”.
În multe dintre poemele volumului predomină liniștea, împăcarea cu un datum al firii în care omului îi picură timpul ,,ca nisipul în clepsidră” și chiar dacă uneori ,,sufletul e ud de lacrimi”, acesta se pune ,,la uscat/pe curcubeu”. În tot acest perpetuum mobile plin de necunoscut, chiar dacă s-ar cunoște modalitatea prin care ,,lumina să-nghită întunericul”, ființa ar fi cumva dezorientată, smulsă din tiparul ei: ,,ce așteptări aș mai avea/poate m-aș speria”. Mai mult, rânduiala ,,cele ce trebuie să fie/ vor fi sau nu vor fi/ după cum Dumnezeu/ le va rândui” (Scrie-mi) reprezintă ordinea ce se cere respectată întru iluminare și alipiere la Principiul din care cu toții am izvorât ,,voi sta cu bărbia pe genunchi/ în poziția fetusului/ nemișcată/ inima va bate în ritmul universului/ eu și tu/ până când viața toată/ se va înfășura pe degetul meu arătător” (Ia-mă cu tine). Printr-o metaforică întoarcere ab origine se încearcă recuperarea purității primordiale.
În capitolul Ce iubire e asta? starea se schimbă și remarcăm tonul elegiac, ușor pedepsitor: ,,te-ai strecurat ispită între mine și rugăciuni”, bărbatul constituie elementul-ispită, pierdut undeva în trecut, însă recuperat din amintiri. Cum împlinirea în cuplu azi nu mai e posibilă, însă iubirea înseamnă predestinare, atunci rămâne speranța (,,vom umple casa țărănească de copii,/ iubindu-ne pe fân-abia cosit”), în trăirea ei deplină într-o viitoare existență (În altă viață). Redarea poetică a faptului în sine m-a dus cu gândul la acea căutare continuă a jumătății, de-a lungul mai multor vieți, situație descrisă de L. Rebreanu în romanul Adam și Eva.
Cel de-al treilea capitol, Existus, e scris în memoria artistei A. C. (răpuse de boală la o vârstă fragedă), iar poemele vizează acceptarea morții ca un firesc moment al trecerii. De aceea, când ,,câte o bătrână micșorată de ani/ uitată pe o bancă de copila/ ce s-a grăbit să-i ocupe locul de veci/ mă-ntreabă dacă nu mi-e frică”, răspunsul vine cert, lapidar: ,,nu!”, acceptarea fiind singura modalitate de surmontare a stării produse, în general, de ,,marea trecere”.
Tratată drept incomodă, de neoprit, moartea dă târcoale, instalată intra vitam. Astfel, într-unul dintre poeme, cea care miroase ,,a trecute flori” ,,stă pitită/ într-un colț de casă”.
Poeta merge pe tipicul paralelism situațional (om-natură), astfel încât, dacă ,,în inimă e frig!”, atunci și autumnalul presupune desfrunzire, amorțeală, disoluție lentă (Noiembrie trist).
În Apocaliptică orașul capătă tente de neantizare, disperarea și însingurarea găsindu-și sălașul în cenușa urbei. Cum bobul de grâu amintit în finalul poeziei are drept simbol renașterea, creația devine emblematică pentru ideea de panta rhei, de circuit etern deschis.
Viziunea sumbră, accentele metalice se păstrează și în Campanie electorală prin versuri ce surprind flash-uri ale destrămării:,,viața asta miroase a hoit”, ,,pe stradă/ din țevile de eșapament,/ gazele ofilesc iarba” ori ,,un câine bolnav/ caută umbra./ a vomitat/ își păzește osul/ deja sfărâmat”.
Latura religioasă e abordată și în Ochiul curat, cea de-a patra parte a volumului, semnificative fiind aici poemele Drumuri, respectiv poemul omonim - Ochiul curat – creație în care se năzuiește purificarea ,,Fă să piară, Doamne, răul tot din mine,/ să rămână doar ce-i frumos și bine”.
Pretutindeni în volum se resimte o căutare a acelui ,,je ne sais quoi” care pare uneori că scapă printre degete. Cu ,,tălpile pline de cer”, binecuvântată, așa cum mărturisește în poemul ,,Du-mă la fântâna cu ciutură”, poeta adună din reminiscențele trecutului momentele pure, de reală beatitudine a simțurilor, depășind cumpene și privind viitorul cu nădejde și, mai presus de orice, cu credință.

Mihaela Oancea,
04.01.2016