sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Stelele

Într-o noapte bună, cu lună, 
bătrânul m-a luat de mână.
Era solemn ca statuia lui Lenin din grădina publică: 
“Vom merge la marginea orașului, 
vreau sa-ți arăt cum se întâlnesc tăriile.”
În timp ce luna se înnoia, 
batrânul cu mainile-ntinse spre cer, îmi spunea:
„La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul
și peste toate o nehotărâre și o neliniște mare domnea.
Cu o sabie a despărțit lumina de întuneric. 
Au sărit scântei, stelele, podoabe nopților senine, 
speranță celor rătăciți pe drum.
Și i-a pus Dumnezeu zilei soarele iar nopții luna.
Zilei i-a dat pentru trudă lumina,
nopții întunericul si odihna. 
Apoi a separat-o de noapte, 
punând între ele melancolică-nserarea.
Uneori întunericul se zbate ca și cum i-ar fi teamă
dar, de cele mai multe ori vine pe nesimțite firesc
și-aduce cu el plăcută, vara, răcoarea”
În vreme ce-o ploaie de stele cădea, 
iar noaptea se destrăma pe la cusături 

ca traista veche-a unui drumeț obosit si sarac, 

lăsând să se vadă zorile de zi,

în pleopele copilariei mele somnul se cuibărea.

Batrânul vorbea tot vorbea... 

Înțelegeam că "moartea nu este numai durerea despărțirii
ci și bucuria eliberarii" drept pentru care e rea, dar este și bună.
Dar nu puteam deloc înțelege, de ce niciodată 
atunci când plouă cu stele nu tună!( de Dorina Stoica) 

imagine de pe inernet

vineri, 29 ianuarie 2016

"De neuitat: limba română" de Ioan Dănilă - Bacău


Conf. univ. Dr. Ioan Dănilă
Fiecare dintre cărţile coordonate de Ion N. Oprea în seria Cenaclul literar la distanţă este un magazin în care intri cu nerăbdarea de a te reîntâlni cu lume bună şi înţeleaptă. De data aceasta jocul de rol poartă eticheta „Nu uita...“, care nu neapărat e un imperativ ferm, ci mai degrabă o invitaţie la a ne proteja amintirile şi a le da glas acelora care ar putea fi lecţii de viaţă pentru alţii.
Ediţia 2015 a antologiei pare să fie una dintre cele mai bogate în prezenţe ale limbii române în aproape toate ipostazele. Una dintre ele, gnomică, îi aparţine lui Vasile Ghica, din a cărui superbă colecţie transcriem două aforisme: „Politica noastră de astăzi înseamnă cât mai multă corupţie. Şi cât mai puţină gramatică“ (p. 14), respectiv „Când intră în politică, oamenii de cultură e bine să ştie că riscă să fie conduşi de tot soiul de agramaţi” (p. 301). Universitarul clujean Doina Butiurcă îi trimite lui Ion N. Oprea o lucrare demnă de un volum de studii şi cercetări ştiinţifice din domeniul filologiei: „Limba română în lume”. Autoarea investighează presa culturală din diaspora cu un singur ţel: de a descoperi interesul gazetarilor români din străinătate pentru cultivarea limbii. Constatările nu sunt liniştitoare: „există un număr restrâns al rubricilor consacrate problemelor de limbă stricto sensu şi cu atât mai puţin reviste interesate de problemele punctuale ale limbii române literare” în S.U.A. şi Canada. Căile de a-i determina pe românii din afara graniţelor ţării să comunice corect sunt diverse: apelul la dicţionar, când sensul unui termen este incert, modele de conjugare a verbelor şi de declinare a pronumelor, combaterea „beţiei de cuvinte” etc. Alteori sunt reproduse texte ale marilor lingvişti, ca acela al lui Al. Graur din 1934, dureros de actual şi la noi: „Cum se face oare că elevii din Franţa sau din Anglia pot învăţa ortografia limbii lor, infinit mai complicată decât a noastră, iar elevii din România scriu atât de mizerabil? Nu poate fi decât o singură explicaţie: nu se dă destulă atenţie scrierii. Programele sunt prea vagi în această privinţă, iar profesorii de limba română se socotesc, în general, prea mari savanţi ca să se ocupe de amănunte atât de meschine: ei discută filozofie, formează suflete etc., iar elevii lor scriu: *v-a veni, *mam dus, *părinţi mei” etc. Rubricile au nume expresive (Colţu' lu' Vanghele) sau terne (Limba noastră), iar titlurile sunt uneori surprinzătoare: „Romgleză? Niciodată!” (Observatorul – 2010). În acest context, îndemnul Dorinei Stoica din Bârlad este bine-venit: „Fraţi români plecaţi prin lume,/În orice ţară vă aflaţi,/Pe copii şi pe nepoţi/Învăţaţi-i să vorbească/Şi în limba românească!”
Ligia Ghinea, absolventă a Literelor craiovene, este profesoară în municipiul-reşedinţă al judeţului Covasna – Sfântul Gheorghe. Nu-i este uşor, dar o susţine alcătuirea entităţii biologice: „Limba română sunt eu./Am fost zămislită de părinţi/În limba română./Fiecare celulă a fiinţei mele,/Pământene,/E plămădită în grai românesc”. Luca Bejenariu, bucovinean din Rădăuţi, e un iscusit portretist al dascălilor săi de la Filologia ieşeană: cu Dumitru Gafiţeanu, un semestru întreg a „făcut analize sintactico-morfologice din Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă“; Gh. Agavriloaie, dacă dădea un cinci, îi cerea studentului să spună că literatura română a studiat-o „cu... portarul de la Universitate“, iar Petru Zugun, Ilie Dan, Gavril Istrate şi Ion Popescu-Sireteanu i-au fost la fel de buni dascăli de lingvistică.
Cărţile coordonate de Ion N. Oprea ar trebui să se găsească în toate bibliotecile judeţene.

Ioan Dănilă (Deşteptarea, Bacău, [anul XXVI], nr. 7508, din 27 nov. 2015, p. 6, rubrica „Limba ce-o vorbim şi-o scriem”)

Victor Cilincă despre Un jurnal neozeelandez DEDICAT prieteniei cu o gălăţeancă

Se ia o gălăţeancă, o scriitoare, i se stârneşte, magic, dorul de drum şi de izbândă, şi aceasta lasă oraşul drag, casa asigurată, serviciul sigur şi face o „staţie” de viaţă în înnebunitoarea noastră capitală a concurenţei acerbe, unde devine ziaristă, editoare, directoare, sociolog. Apoi i se mai aprinde o rachetă a aventurii şi iată că ajunge tocmai în Noua Zeelandă, locul unde s-a filmat „Stăpânul inelelor” şi unde într-o vreme  europenii credeau că pe acolo se sfârşea  Lumea. O prietenă a vizitat-o pe noua „planetă” şi acum a apărut şi într-o carte de călătorii, pe care profesoara şi scriitoarea vasluiancă Vasilica Grigoraş i-o dedică cu recunoştinţă gălăţencei „exportate” atât de departe, dr. Valentina Teclici: „Oda prieteniei jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” – Editura Oscar Print Bucureşti, 2015. Cu Valentina, editoare a primei mele cărţi publicate, m-am putut revedea în 2013 la Festivalul cărţii Axis Libri, când lansa „Oglinzi” o carte de versuri scrisă în tandem cu scriitoarea gălăţeancă Violeta Ionescu, prietenă alături de care a semnat cândva şi dramaturgie.

La un capăt al Lumii
„Trei luni luminoase şi senine precum cerul”, descrie autoarea jurnalului literar perioada aventurii sale neozeelandeze, la Napier, Wellington, Rotorua ori Aukland, printre prietenii de departe, locul unde poeta a câştigat şi un concurs de haiku. Jurnalul său ilustrat cu fotografii începe în septembrie 1972, când, la admiterea în Facultatea de Filozofie de la Iaşi, cele două se întâlneau şi urma „o prietenie de-o viaţă, pe viaţă”. Apoi emigrarea curajoasă, după revoluţie, Valentinei, în 2002: „A plecat la vârsta de 50 de ani. Un temerar, un spirit de aventură, curaj, dorinţa de mai bine, curiozitate? Poate toate la un loc.” Nu mai era adolescentă, ba chiar era însoţită de copii: fiicele din prima căsătorie, Iza şi Sânziana. Se pare că aventura se molipseşte, căci şi fostul soţ, Costi, şi-a făcut o familie tot acolo. Valentina şi-a dezvoltat peste mări competenţele profesionale, apoi s-a îndrăgostit de un localnic, Robert Anderson, care i-a şi cerut mâna. În 2005, românca revenea prima oară, învingătoare, dar cu dor, în ţară. Apoi în 2009, cu soţul ei Robert. Apoi în 2011, când a şi invitat-o în ospeţie pe prietena sa peste mări şi ţări, dar totul părea un vis.
Cum Valentina avea nepoţei, botezul unuia dintre ei a fost o ocazie pentru autoarea jurnalului să înveţe să zboare. 7 februarie 2013: plecarea cu avionul, cu escală la Londra, Singapore, Sidney şi Wellington –  trei zile de zbor. Jurnalul, cuminte şi cald, ca jurnalele junilor cultivaţi ce deschideau lumea în alt veac, are de toate şi de interes: istorie, începând cu debarcarea căpitanului Cook şi terminând cu folosirea molozului de la un cutremur pentru amenajarea fundaţiei unei plaje. Observaţie măruntă (capitală administrativă şi culturală, Wellington, e supranumită „Oraşul Vânturilor”), de la comportament la organizare politică, descrieri geografice – cu gheizere, grădini, biblioteca din Napier („fotografiată” mărunt şi comparată cu ale noastre), colibe băştinaşe sau case impozante, o fabrică de ciocolată, acvariul din Napier, de 30 m lungime, muzee şi restaurante, un parc naţional, plaje cu „nisip fin ca mătasea”, păsări kiwi şi fructe kiwi, dar şi a „personajelor”: prieteni, băştinaşi, emigranţi, pisicile Shadow şi Lucky, greierii din grădina lui Valy, relatarea unor întâmplări cu tâlc. De pildă, o paradă de automobile retro, în care era evocată discret şi criza anilor ´30, printr-o cutie a milei. „Vedem” şi un hake, dans războinic în care băştinaşii maori, cu fuste din 500 de frunze de flex, un fel de stânjenel mare, scot şi limba „de-un cot”, spre surprinderea bine educatei musafire.
Minuţiozitate descriptibilă de dascăl de biserică, notând în carneţelul lui totul. Întâlnirea cu mama lui Robert, doamnă de clasă în stil britanic, ca educaţie, Iza, adolescenta plecată din senin şi din Galaţi, acum femeie la casa ei neozeelandeză, căsătorită cu un neozeelandez şi mamă. Un jurnal ca pe vremuri, sincer, tonic, critic uneori şi fotografic şi exact precum un jurnal de bord. Cu un ton uşor retro. De pildă, cineva învăţase engleza „cu multă sârguinţă”.
Valentina Teclici a noastră
A publicat la Vaslui şi Bucureşti monografii, versuri, interviuri cu personalităţi, cărţi pentru copii. „Prin ceea ce a publicat, Valentina a adus un plus de noutate şi de prospeţime în viaţa Uniunii Scriitorilor din Bucureşti a cărei membră este încă din 1992”, scria în revista „Agero” din Stuttgart o personalitate ştiinţifică şi culturală, prof. dr. în filosofie Petre Iosub, care îi publică şi C.V.-ul gălăţencei de (primă) adopţie: este născută în ´52, în satul Dolheşti, lângă Huşi, termină Filosofia la Universitatea ieşeană, „cu rezultate remarcabile”, devine Doctor în sociologie în 1999, la Universitatea Bucureşti, „cu o temă de mare actualitate şi interes ştiinţific şi social”: “Copiii străzii, diagnoză şi strategii de combatere“, „lucrare unicat care, prin originalitatea conţinutului, valoarea documentar-practică, dar şi prin deschiderile asupra acestui fenomen dezastruos primeşte elogioase aprecieri academice.”
Până în 1992 profesoară la Vaslui şi Galaţi, apoi redactor de carte la Editura Porto-Franco. Se mută în ´93 în capitală unde este redactor la ziarul „Expres” şi colaborează la revistele „Femeia”, „Capital”, „Tinerama” ş.a.. A fost redactor-şef al Editurii Oscar Print. Şcolăriţa Valentina fusese deja remarcată de critică, publicând versuri, proză, reportaje şi documentare în „Amfiteatru”, „România literară”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Pagini dunărene” din Galaţi.  A publicat şi dramatizări, precum „Moş Teacă“ jucată la Teatrul „Maria Filotti“ Brăila mai multe stagiuni şi „L’enfance en poesie”, publicată de Editura „L’Etoile d’Argent“ din Belgia şi o piesă, scrisă împreună cu Violeta Ionescu. Dar şi versuri, studii socio-psihologice, dialoguri şi diferite dezbateri de caz dedicate copilăriei. În 2011 şi 2013 îi apăreau la Oscar Print două cărţi de versuri, ultima, bilingvă.
Victor Cilincă


joi, 28 ianuarie 2016

Vinul

„Facerea vinului este un proces lipsit de grabă
Chiar melancolic.”
Așa i-am tot auzit pe bărbații din familia mea.
Dupa ce culegea poama albă, neagră, noham,
uneori tămâioasă
bărbatul devenea deodată grav.

Printre degetele de la picioare,
admițând un anumit grad de îngândurare
mustul se-ncrunta.
Boabele tari se ciocneau unele de altele ca atomii
ori precum cuvintele din carțile mele preferate.

Privindu-l pe bărbat am înțeles
că vin adevărat nu poate face
decât un om care nu este indiferent.

După un timp în care
mustul din cadă și-n mine iubirea fierbeau
bărbatul dădea cep și vesel striga:
„Beți dintru acesta toti!

Din ziua aceea apa din puț se-nvechea. 
(de Dorina Stoica)

imagine de pe internet

miercuri, 20 ianuarie 2016

Popas în pădure

Vârfurile copacilor sprijină nori înaripați, 
desupra lor luna se dezbracă de zi,
bezna-i vâscoasă plină de șoapte.
Mai exista orașe, oameni, păsări, animale
ori le-a înghițit o gaură neagră?
Eterna pădure s-ascunde în noapte.

Focul linge lemnul uscat,
înainte să-l cuprindă cu totul, 
parcă-l încearcă cu limba.
Puținul din jur luminat, umbrele lungi 
ori stafii tinere rătăcite țin în brațe copacii.
Muma pădurii cu lupii urlând
pândește ascunsă să nu-i tăiem pruncii.

În rest întunericul devorează în taină ceva.
Adunându-și puterile pentru o nouă zi
natura leagănă șovăitoare neliniști
în triluri intermitente de cucuvea.

Potolit focul se cuibărește-n cenușă.
Adorm ca un iepure în brațele fricii.
Visez că sunt Scufiță Roșie rătcită-n pădure,
în drum spre casa bunicii.( Dorina Stoica)

Cuvine se cu adevarat lauda noastra netrufașă.( Marian Constandache)


Poetul Marian Constandache.

Poezia doamnei Dorina Stoica ecumenizează acea parte a inimii care este direct conectată cu Harul Strălimpede pe care orice creator autentic îl conține sub formă de Graaal negăsit iar propensiunea aproape magnetica cu marile adevaruri cristice se regăsește tangent la o recurecție a bunătății, clarității și iubirii. 
Poezie care ridică harfa la virtuțile ei sonice majore, poezie care se limpezește cu fiecare lectură, deci anamorfoza ei lirică poate transsubstanțializa orice suferință. 
Ne aflam aici în aceste incantații sublime pe teritoriul cristalic al vocației perene a autoarei care neîncetat încearca să și developeze stările ei anagogice fiindcă în acest teritoriu sacru melosul se întâlnește cu iubirea cristică si împreună consună cu ceea ce din totdeauna s a chemat poezie haaarică. Este și o continuă goană a autoarei către căutarea unei mântuiri sacralizată până la destin. 
Ce va deveni în continuare poezia aceasta, putem doar cu sfială apotropaica să nădajduim o sevă prolifă mustește mereu și mereu din ea. Un continuum de proiectii căutând evanescentă sacrul și curățenia a doua mâini care se știu în împreunare, mereu ridicate spre Slava, Iubirea si Recunoașterea Talentului domniei sale. 
Nelevantina aceasta poezie își cucerește pe zi ce trece un teritoriu profund personal și aceasta spre lauda și lucrarea  sisifică a celei care nu precupețește nimic, spre a si încânta publicul si pe cititorii ei constanți. Da, poeta are deja o bursă lirică pe care noi o dorim în continuare in Excelsio. 
Harul nu se dobândește decât prin sudoarea minții conectate la sublim, încântare, rugă și jertfă. Consideram că poeta le strunește cu dibăcie pe toate. 
Cuvine se cu adevarat acestei poezii lauda noastra netrufașă!( Marian Constandache)

marți, 19 ianuarie 2016

O altă ipostază poetică „Ochiul curat”- Dorina Stoica – Edit. Pim Iași 2015

Poetul Simion Bogdănescu
Până în momentul de față, poeta bârlădeancă, Dorina Stoica, ale cărei încercări lirice datează din perioada anilor 70, când era liceeană la Colegiul Codreanu; și-a adunat cu hărnicia unei tăcute albine, în biografia lirică opt cărți:”De la poezie la rugăciune”( debut 2008, Editura “Sfera” Bârlad); reeditată și adăugită în 2010- poezie religioasă; “Daruri”( Editura “Cronedit” Iași) – poezie religioasă; “Raiul în care am fost” ( Editura “Sfera” Bârlad 2011)-proză scurtă; “Izvorul îndepărtat”( editura “Pim” Iași 2011), - povestiri cu tâlc în versuri; “Bietul om sub vremi” cu un titlu costinian, (Editura “Pim” Iași 2012)- proză memorialistică; “De Florii în Țara lui Iisus”( Editura “Sfera” Bârlad- 2013)- jurnal de călătorie; “Când nu Te iubeam” ( Editura “Pim” Iași 2014-antologie de autor, poezie religioasă și iată, “OCHIUL CURAT”( Editura “Pim” Iași 2015), poezie - grafica și copertă de Mihai Cătrună.
Cu ultima (până acum) apariție editorială, autoarea Dorina Stoica ni se prezintă într-o cu totul altă ipostază poetică, într-un alt regim liric, chiar dacă tematic, se menține pe aceiași poziție: iubirea și moartea. Altfel spus, Eros și Thanatos sunt eterni, dar în jurul acestor statui, roiesc expresii lirice și atitudini existențiale schimbate.
Trecerea (roirea) se face revolut față în față cu sensul cronologic al umanității, de la religios la mitic:” scufundați în mlaștina simțurilor// deodată n-am mai putut suporta/ mirosul florilor puse la presat / în toate cărțile de rugăciuni. („Un fel de poveste”).
Aceasta deturnează chiar dacă nu total tonalitatea și ideatica biblică din volumele anterioare la accea mireană, de la sacru la profan, probabil premeditată, se explică prin efortul autoarei de a nu cădea în monotonie și manierism osificat, de a descoperi noi teritorii și frontiere lirice și este cu certitudine de bun augur. În felul acesta expresia se reînnoiește și se purifică, năpârlește ca teriomorfele ce-și leapădă pielea veche într-un teritoriu de spaimă. „Mă dezbrac”, în această accepțiune este cea mai reușită poezie a volumului: „ies pe stradă seară de seară după asfințit/  doar pe străzi dubioase/  mă înalț pe tocuri/  sunt stridentă/  ca o ciupercă otrăvitoare/  uneori câte un bărbat/  cu portofelul și pântecul umflat/  mă întreabă ce fac/  îi răspund sec/  mă dezbrac/  mai întâi însă mă descalț/  arunc pantofii cu tocuri înalte/  scot pantalonii cu fese false/  bluza cu umeri falşi/  dau jos sutienul cu sâni falși/  apoi peruca/  genele false/ bijuteriile false/  în cel din urmă/  mă dezbrac de caracter/  mă strecor în pat/  lângă necunoscutul ce imprudent/  mă întrebase ce fac”.
Cartea este structurată în patru odăi de singurătate: “Sentimente”, “Ce iubire e asta?”, “Exitus” (din care face parte poezia mai sus amintită, ceea ce ne face să credem că în viziunea poetei trăirea în pacat este un fel de trăire în moarte) și “Ochiul curat” (care dă și titlul volumului).
Câte poeme nu s-au scris despre iubire și de iubire și la iubire în lirica românească! Și câte nu se vor mai scrie...
Și totuși, Dorina Stoica reușește să depășească (în bună parte) atitudinile, viziunile tradiționale. Iubește prin poezie poezia în felul ei, ca o călugăriță adolescentă, lucru rar, într-un ev-mediu fără ceremonialuri /și pentru că mi-e teamă/ să urc scara ce duce la sufletul tău/ îți voi arunca frânghia/  legată de bucata mea de cer/ ca să cobori în mine/”( Te desenam cu raze de soare”).
Eul liric devine o domniță medievală, care încearcă să rostească înaintea singurătății (iată confesiunea) „Un fel de poveste” sentimentală, nu neapărat nichita-stănisceană, punctată de notații senzitive sub privegherea unui ochi interior pur. Pare a fi o iubire visată înapoi, dar și o dragoste pentru un altul inedit, sau cel puțin o tatonare a unor noi decoruri în care visează  un anume ritual de afecțiune posibilă. eu te-am luat din vis/ te-am primit în casă/ în grădina cu busuioc înflorit/ lângă fântână/ ți-am deschis ușa inimii/ poți să intri fără să bați/ bântuie-mi diminețile/  nopțile din spatele draperiilor/ le-am umplut de tine”( “Visez în culorile curcubeului”).
Mai trubadurește și mai romantică se evidențiază ipostazele erotice în a doua secvență a cărții. Poemele nu mai au titlu ci doar câte un asterix, iar expresia curge firesc fără prea mari sufocări stilistice. Totul se aprinde sfios de nelămuriere, pentru că sentimentul de dragoste ( „Ce iubire e asta?”) se confundă cu acela din trecut dar pare a ascunde și un mugure pentru ceva imaginar, „Brațele tale imginar m-au cuprins atât de strâns,/ de credeam că vom rămâne veșnic în somnul meu,/  înlănțuiți până la sfârșitul veacurilor/”.
Poeta schimbă rolurile, este o Marie de France care iubește „un prinț îndepărtat”, un fel de Jurfre Rudel, căutător al unei prințese îndepărtate, chiar inexistente: „Odată ai trecut pe lângă mine, m-ai privit în ochi/ ai zâmbit, apoi ai mers mai departe./ Poate nici nu erai tu.” Pentru că, se întreabă în continuare Cine să înțeleagă o femeie îndrăgostită/ de un baărbat pe care nu l-a văzut niciodată?”
Mai curios e că, din acestă  atitudine de „curtenie” și „curtenire” cu parfum aristocrat, se urmărește întoarcerea la „casa țărănească” umplută de copii, la o iubire „pe fânul cosit”, după care va urma urcarea la „ceruri, Împărați”(„În altă viață”).
A treia secvență „Exitus” (dedicată artistei A.C, autoarea ne va dezvălui cine a fost și ce a determinat-o să-i dedice câteva pagini din carte), este dominată de fiorul thanatic. De sorginte folclorică (Ielele”), aburind în simplitatea rostirii, rostuiri populare, versurile devin mai oraculare susținute de o taină existențială dar pentru mine în luna când înfloresc teii/ sunt necesare cimitirele/”... Pentru că „tainele rămân taine / pentru moment”.
Ea este cutremurată de  fantoma unei poete moarte, al cărei suflet o chinuie ca un stigoi de ceață albă și ar vrea să-i intre în trup și s-o locuiască. Lucru poetic admirabil, consider, e prizonieră strigătul ei e mult, acolo nimeni nu aude/ e poeta/ fără trup aleargă/ vrea trupul meu pentru păcate/ are nevoie urgentă de el/” ( „Poeta”).
Și, în sfârșit, a patra secvență, „Ochiul curat” (asupra căreia nu doresc să fac referiri deoarece am mai  scris despre poezia religioasa a poetei), readuce cumva în prim plan sentimentul religios al ființei. Pot semnala doar că unele poeme cad, iremediabil, în discursivitate și notație cotidiană ca de exemplu în poemul „Într-o gară”.
Totuși dacă privim întregul și nu luăm în considerație partea, această nouă apariție editorială a poetei bârlădence Dorina Stoica, respiră poezie.
                                                                                                             Simion Bogdănescu


luni, 18 ianuarie 2016

Dorina Stoica – Îndrăzneala de a scrie poezii

Poetul prof. PETRUS ANDREI

          Scriitoarea Dorina Stoica a parcurs un drum impresionant „De la poezie la rugăciune” (2008), primind câteva „Daruri” (2009) poeta face măturisiri despre „Raiul în care am fost” (2011) și văzând că  „Bietul om sub vremi” (2012) suferă, merge „De Florii în Țara lui Iisus” (2013) spre a-și aduce aminte de vremea „Când nu Te iubeam” (2014), pentru ca la „Izvorul îndepărtat” (2011) să-și spele sufletul ca să-i rămână „Ochiul curat”( 3015, Editura ,,Pim” Iași, 143 pagini, grafică și copertă Mihai Cătrună.)
         Volumul apărut recent cuprinde poezii grupate în patru cicluri „Sentimente”, „Ce iubire e asta?”, „Exitus”, și „Ochiul curat.
          Poeta strânge în „Geamantanul cu vise”,  „Frânturi de gânduri”, depănând asemenea Șeherezadei, un fel de poveste sentimentală, gândindu-se că „Urmează o perioadă dificilă”.
„Am unele așteptări”, spune poeta și „Visez în culorile curcubeului” pentru că „Primăvara ai vrea să le ai pe toate”.
          Ființei celei mai apropiate de inima sa i se confesează „Te desenam cu raze de soare” și-i cere imperativ „Scrie-mi” sau „Ia-mă cu tine”.
           Arta reprezintă în fond, expresia unui regret ( Constantin Noica), a unei neîmpliniri, a unei tristeți.
           Anotimpurile vieții generatoare de tristeți sunt toamna și îndeosebi iarna.
„Tristețile vor veni odată cu toamna/ da/ trebuie urgent să mă îndrăgostesc/ să nasc din fericirea de azi/ durerea din nopțile lungi de iarnă/ când se scriu cele mai triste poezii/”( „Urmează o perioadă mai dificilă”)
            Într-una dintre cele mai reușite creații ale volumului, chiar susține cu destul curaj că este îndrăgostită: „De păsări, de flori, de ape, / de oameni,/  de gâze  de zori,/ de tot și de toate”, și drept urmare, din „geamantanul cu vise” lasă câte unul „prin curți și prin case”.
            Dorinei Stoica îi stă bine și în ie și-n catrință când se prinde-n hora ritmului trohaic: „Vară cu cireșe coapte,/ și parfum de crini în noapte,/ Vară când mă-ncearcă dorul/ limpede precum izvorul./ Vară când se coace grâul/ și se face râu pârâul./ Cerul e pictat cu stele,/ plin cu visurile mele./ Sunt  o strună de vioară/ care cântă vară, vară!” ( „Vino vară-mbujorată”) 
        Epitetele, comparațiile, metaforele  împodobesc  aceste poezii precum un trandafir roșu cosițele unei fete în zi de sărbătoare „vară fragedă fecioară,
vară-mbujorată ca o fată sărutată, vară ca o hoață, sunt o strună de vioară”, ș.a.
         Fiindcă „Primăvara ai vrea să le ai pe toate” eu mi-aș dori un alt vers în locul acestuia „dar sunt mânjită de soare pe față”, expresia „mânjită” fiind respinsă în totalitate de „soare”.
        „Într-o existență lipsită de emoții firești”, poeta visează în culorile curcubeului un ideal încă neatins și „pe o petală de floare pun sărutul meu fluture de o zi”. Aceste sentimente sunt ale unui suflet adolescentin care încă mai poate să viseze, să aibă „unele așteptări” să îmbrace frânturi de gânduri” în veșmântul sacerdotal al poeziei.
           Poeziile din ciclul „Ce iubire e asta?” Sunt sensibile, inspirate, îndrăznețe încât poeta însăși spune „roșesc de câtă îndrăzneală am avut.” O femeie obișnuită nu poate iubi „o boare de vânt cu miros de petunie sau de busuioc, ori o rază de lună strecurată pe fereastra deschisă după miezul nopții”, dar o poetă da.
           Iubirea față de creație( „Ce iubire e asta?”) este iubirea care veșnicește „Pentru că eu sunt însuși dorul” (pag 76).
            Ciclul „Exitus” este de inspirație biblică, după „Ecleziastul” și este rezultatul ( parțial) al  impresiei profunde lăsate de moartea unei tinere și talentate artiste, plecată prea devreme la cele veșnice, pe care a cunoscut-o și care i s-a confesat spre sfârșitul scurtei sale vieți. Autoarea vede viața nu ca o pradă (Marin Preda), nici ,,ca un peron” (Octavian Paler), ci „ca un balansoar”. „Lăsăm uși deschise spre suflet,/ nimeni nu intră pe ele”, pentru că suntem despărțiți de ură.
             Sentimentele care o animă pe Dorina Stoica sunt „disperare/  însingurare/ gândurile dor/ florile mor/ orașu-i pustiu/ aproape nimic nu e viu” ( „Apocaliptică”).
              Poeta simte dureros trecerea timpului, sosirea toamnei, a frigului, a ploilor reci, a iernii... Este obsedată de presentimentul morții „ielele joacă hora fermecată/ în pădurea-ntunecată”, de aceea gândurile sunt zgribuluite, cimitirele devin locuri de pelerinaj , „până la urmă toți ajungem aici”, fiindcă „moartea stă pitită” peste tot.
           „Ochiul curat” vede între diferitele „Drumuri” calea cea dreaptă a credinței și a mântuirii.    
            Ciclul ultim înfățișează astfel de sentimente, de împăcare cu sine și cu lumea. Pacea sufletească este dată de puterea credinței.
        „Versul meu să fie apă cristalină,/ zâmbetul deschis, privirea senină/ Fapta înțeleaptă, trupul potolit/ Și câțiva dușmani să-i am de iubit.”( „Ochiul curat”)
           Două simboluri domină aceste creații: 1-Ochii: ochiul drept( soarele), corespunzând activității viitoarului și ochiul stâng (luna), corespunzând pasivității și trecutului. Ochiul inimii este omul care îl vede pe Dumnezeu cu sufletul, a principiului cu manifestarea (conform Dicționarului de simboluri, Editura Artemis, București 1994).   2- Fântâna cu ciutură (poezia ,,Du-mă la fântâna cu ciutură”): din care țâșnește izvorul cu apă vie, conform dicționarului citat, este Fântâna vieții sau a nemuririi ori a tinereții veșnice, sau fântâna învățăturii . Izvorul este cel al purificării, al regenerării, al profeției, al poeziei, al cunoașterii, al uitării sau al aducerii aminte.
„Ochiul curat” este cel care vede „O noapte de vară la munte”, sau faptul că „Limba noastră n-o să piară”.
              Poeta Dorina Stoica afirmă pe bună dreptate că „respir poezie” fiindcă „oamenii care scriu poezii sunt atinși de aripi de îngeri”.

                                                                     Petruș ANDREI   



joi, 14 ianuarie 2016

„Între fire şi gând“ în „Isadorable”, de Ana Urma, Bacău, Art Book, 2015 - Vasilica Grigoras


Sfârşitul anului 2015 i-a adus poetei Ana Urma succese remarcabile în domeniul creaţiei literare. Pe lângă premiile obţinute la concursurile de poezie şi haiku, a debutat editorial cu două volume de autor, pe suport hârtie: Isadorable: [poezii], Editura Art Book, Bacău şi Ploaia de vară : haiku, Editura PIM, Iaşi.
Debutul publicistic a avut loc cu mai mulţi ani în urmă, când poemele sale au fost publicate mai întâi în mediul virtual, apoi incluse în mai multe volume colective; poezia în antologiile cenaclului Lira21, iar haiku în culegerile Ro-Ku sau în volume  online, pe Calameo Ploaie de vară, editura Semănătorul File de Jurnal.
În orice formă a fost adusă la cunoştinţa publicului, creaţia literară a Anei Urma este descoperită şi citită cu atenţie de iubitorii genului, înţeleasă şi apreciată în subtilitatea cuvântului bine rostit.
Prin acumulări în timp, Ana Urma şi-a descoperit la maturitate disponibilităţi lirice nebănuite, ignorate în prima parte a vieţii. Adeptă a lucrului bine făcut, în demersul său literar, procedează cu tact şi cumpătare, cu pricepere şi înţelepciune, iar printr-o muncă migăloasă şi tenace descătuşează filonul liric cu care este binecuvântată.  Acesta irumpe şi astfel, reuşeşte să pună în relaţie poetică viaţa şi imaginaţia, trăirile şi cuvântul, dorurile şi alinările, îngrijorările şi speranţele...

Câteva consideraţii despre „Isadorable”
Poezia Anei Urma se citeşte pe îndelete, cu sufletul deschis şi mintea trează  pentru a decripta conţinutul de idei şi mesajul. Nu este o poezie ermetică, nici vorbă, ci mai degrabă bogată în simboluri şi sensuri subtile. Aş putea spune, fără frica de a greşi că, poezia autoarei nu este accesibilă sau la îndemâna oricărui cititor. Deşi este rodul spontaneităţii şi naturaleţii imaginaţiei, este o poezie elaborată, ispitită de figuri de stil, concepută într-un mod organizat ce este deprins prin exerciţiu şi graţie, cu remarcabile disponibilităţi tehnice. Tratează fără sentimentalism teme sentimentale, ascunzându-şi emoţia personală în rostirea impersonală. Atitudinea distantă, mereu supravegheată faţă de un fapt lăuntric este urmarea priorităţiii  activităţii cerebrale faţă de cea sentimentală.
Autoarea, bine ancorată în universul în care trăieşte, uneori tern, alteori zbuciumat, însă dornică de cunoaştere îl răscoleşte cu abilitate şi răbdare pentru a înţelege din tainele acestuia, dar şi pentru a se descoperi pe sine:  „păşeam cu avânt pragul zilei / când o gheară brutal m-a oprit / sfâşiindu-mi eşarfa flori călcate-n picioare / pirueta forţată şi un pas înapoi / desprind elegant frunza verde pictată / în mătasea de china cu pulberi de jad şi / merge mai departe” (Isadorable, p. 16). Îşi pune întrebări „ (Mă întreb dacă eu am visat visul meu, p. 77)  şi caută sensuri, „ochii mei de atunci / întorceau prea albastrul bătrânului fluviu / răscolind în acelaşi tablou milioane de paşi / conversaţii în cercuri absurde nisipul deşertul / ca un uliu flămând cuibărit în viscere / se roteau întrebările peste ultimul i sacadat” ( Imposibila uitare, p 51). Reuşeşte cu vădită aplecare să desluşească rosturi „pariez doar pe alb / ştiu gustul zăpezii dinspre nord vine frigul / e târziu pentru fluier caval sau vioară / şi totuşi tresar răzbit de-un colind şi lerui să umple pustiul / lerui liniştii false din fratele om cum lerui Luminii / în zilele mele” (Poveste de iarnă, p. 36) şi să dezlege noduri „răsfir / cu privirea / nisipul sticlos / cinabrul din ierburi şi frunze / desprinse de umbre în nodul terestru / jumătăţi întregind mistuirea” (Toamna andante, p74); retuşează contururi  „lângă ora tăcerii / mai întâi dispare tristeţea / apoi  negrul cărării se surpă / sub ninsoarea molcom aşternută  / pleoape grele în volte privirea  / coboară măiestre mai jos cu un cer...” (Schiţe pentru mai departe, p. 85).
Spiritul liric al Anei Urma rezonează armonios cu ancestralul „nesfârşită povestea / ţesută cu fire din tortul bunicii / închisă ca floarea în bobul de grâu / trecută de nouri de steiuri de ziduri / vechi sărut încrustat cum e crucea pe pâini / şi vinul prelins din pocalul prea plin / învie izvorul din care un înger mai bea...” (E de-ajuns doar să cred că rodul urmează sămânţei, însemnări pe marginea unui colind, p. 83) şi cu celestul, cu cuvântul divin „nori cirrus dispar în vaier de vânt / seninul aproape solid închipuie calea de îngeri / am luat de la ibişi obiceiul suirii / ating orizontul şi scriu pe zăpadă”. (Dincolo de structuri nevăzute harfe, p 82)
Versurile poetei se disting printr-o deosebită plasticitate, printr-o extraordinară putere de a sugera reacţiile exterioare ale sufletului omenesc, de a traduce prin gesturi şi fapte trăirile interioare, zbuciumările lăuntrice. Abordează unele din  temele majore ale omenirii. Îşi exprimă îngrijorarea cu privire la distrugerea ecosistemelor naturale şi a sistemului lingvistic al unui popor. În opinia autoarei, codrul este asemănat lexicului, copacii fiind doar „cuvinte vii”. Este o risipă şi nimicire fără milă, pentru care autoarea se întristează, se mâhneşte pentru lipsa de voinţă a generaţiei actuale de a păstra neprihănit fondul silvic, ca şi cel lexical pentru a fi lăsat moştenire, verde şi curat urmaşilor, spre păstrare şi dezvoltare. Se întristează şi suferă văzând decapitate ori amputate dealurile şi munţii, defrişate pădurile, schilodit vocabularul prin împrumuturi şi acceptări nepermise a unor cuvinte din alte limbi...
Descoperă şi se confruntă cu ape tulburi, care par să-i inunde întreaga fiinţă şi   trăieşte profund spaima neputinţei.  Nu stă  nepăsătoare, ci „descifrez tânguielile le curăţ de flegme le descânt de urât”  vorbind  „întunericului... între stele până triluri zidite prin / cuiburi aud şi mă rog să mai înflorească o dată copacii / şi pe străzile lor a risipitorilor”. Găseşte în sine motivaţia şi forţa de a se implica cu iubire risipind întunericul  şi redescoperind „stelele”, „trilurile” prin cuvânt – cuvântul liturgic şi al rugii, astfel „universul din gânduri mutândul-l în litere crude”. (Semn de carte, risipitorilor de cuvinte, p. 35)
Elementele din natură au o prezenţă continuă, se integrează desăvârşit în ansamblul imaginilor. Ele servesc creării unei imagini de ansamblu a lumii exterioare  şi, mai ales, luate ca simboluri, sugerează, concretizează şi lărgesc semnificaţia versurilor: „cuţite înfipte în galben oranj arămiu  sfredelesc / în mesteceni înalte coroane tăcerile ameţitoare / deşi nu e parcă doineşte  Leşe cu noduri de frunze / toamna aşteaptă privitori s-o descopere nouă / ca efigii în marmuri o daltă vântul să dea partea / de praf ochiului luminile formei” (Soledad, p. 11). În comuniune permanentă cu natura, omul nu se simte singur pentru că energiile vitale circulă în ambele sensuri.
Tonul poeziilor este unul optimist, versul este luminos, împregnat de nuanţe şi tonuri discrete, însă viu perceptibile. În creionarea unui peisaj, a unui tablou autoarea utilizează întregul arsenal al culorilor, predominantă fiind culoarea verde. În Poezia Poem pentru depărtările noastre (p. 13), verdele este omni prezent, simbol al speranţei, trezirii la viaţă, dăinuirii: „între cuvinte predomină verdele înviere fluturi”, „câmpia te va urma dar mai ales cerul şi verdele   / oriunde oricând şi oricât de îngust sau gri / ar fi orizontul”, „repetă repetă cu ochii închişi mai întâi apare verdele”
În lirica poetei, dragostea ocupă un loc aparte. Dacă iubirile, pe lângă frumuseţea lor inefabilă, au uneori „chiar un gust amar”, ori sunt o „povară”, Ana Urma redefineşte conţinutul acestui sentiment „pe maluri în ape în aer / sevele calde sunt leac răzvrătirii / priveşte şi tu prin fanta subţire / e foşnetul firav aripa la fel / în flutur albastru  renaşte omida / sparg mugurii moi crisalide de jad / şi nimeni nu plânge nu cere / arginţi împrumut sau simbrie”   Redefinire, p. 60)
Ana Urma oferă în poezie cheia propriei personalităţi.  Se caută şi se descoperă  „Ca un fir de nisip / locuiesc temporar o clepsidră / mereu vertical la marginea clipei / sub tâmplă pecetea un semn stacojiu / între litera A şi numele meu / port stigmatul chemării / pe drumul sortit pentru Unul”. (Gânduri în expansiune, p.79) ori „desprinderi de verde / în sâmburi striviţi sub carâmb / absorb în spirală aritmic ecoul / când zmeiele frunză sunt scrum / şi zidul străpuns de un gând / răspunde în magma primară /  Eu Sunt” (Restituiri, p. 75 ). Prin poezie, autoarea-şi găseşte liniştea, confortul sufletesc atât de mult de dorit de noi toţi. ”De dragul acestui poem / ocolesc anotimpuri frunze ape cocorii / culorile mai ales verdele l-am ascuns / într-un fluture şi toate în pumnul copilei / cu ochii ca mura”. (Arbori de linişte, p. 61)
Ana Urma s-a descoperit pe sine ca poet, deopotrivă, la nivelul stilistic şi cel semantic ale discursului. Poemele autoarei, bijuterii lirice de o incontestabilă sugestivitate, sunt decantări asemenea spumei din valurile apelor de munte, limpezi şi repezi. Demersul liric definit printr-o adâncime a mesajului este conturat de amprenta personală, de o rară prospeţime, esenţa ascunzându-se îndărătul unei frazeologii colocvial epice. Discursul liric  deosebit de îngrijit, curge firesc.
Inspirată de cuvânt şi empatizând cu imaginile poetice, Ana Nicole Popa  realizează, la numai 14 ani, ilustraţii extrem de sugestive.
Privind volumul Isadorable  în conexiunea lui lăuntrică, în înlănţuirea osmotică a multiplelor nuanţe şi faţete ale trăiririlor şi transmiterii acestora, observăm că poeziile Anei Urma cuceresc prin vibraţie, coerenţă şi naturaleţe. Pentru aceste calităţi, şi multe altele, poezia Anei Urma este primită cu bucurie, cu entuziasm şi promovată. Scriitorul şi cineastul român, Ben Todică a recitat din poemele Anei Urma la postul de radio al românilor din Melbourne, Australia iar omul de televiziune Tudor Călin Zarojanu în cadrul rubricii De ce-aş citi (emisiunea Arte Carte şi Capricii, aprilie 2015).
Dacă felul de a fi al Anei Urma este discreţia şi modestia, poemele sunt aproape toate confesiuni. Încet, dar ferm autoarea trece prin gesturi, sentimente şi idei din relativ în absolut şi nu se sfiieşte deloc să-şi declare adevărata identitate lirică.
Cartea Anei Urma este  Dincolo de apusuri  o Disertaţie după un poem.
„luminând motivul dintâi al iubirii
iau fărâme
le sădesc în alt om şi aştept
şi aştept până sevele frăgezesc cruste reci
sau pământ înţesat cu orgolii şi repet
şi repet până mugurii dau în iubire”
Vasilica Grigoraş



marți, 12 ianuarie 2016

Zbor

„Să te pregătești de Cer”, 
mi-a spus într-o noapte un înger
(nu știu dacă era alb sau negru în visul meu incolor).
A doua zi mi-am legat pe umeri niște aripi
luate cu împrumut de la o pasăre împăiată.

(mă credeam deja pasăre), 
Mi-am dat drumul de pe culmea casei.
Am aflat că: 
"două corpuri se atrag proporțional cu produsul maselor lor 
și invers proporțional cu pătratul distanței dintre ele".
Căzând ca un măr din pom, atunci când se desprinde de codiță,
descoperisem și eu legea atracției universale, a lui Newton.

Un călugăr ce tocmai trecea pe acolo m-a adunat de pe jos: 
“vino cu mine la mănăstire. 
te voi învăța cum să te pregătești pentru Cer”(Dorina Stoica)

imagine de pe internet

marți, 5 ianuarie 2016

Firimituri


Defilez pe facebook  (dacă nu ești aici nu existi, e-o zicere mai nouă),
cu o lista lungă de poeti, unii sunt deja consacrați.

Mă uit cu jind la poemele lor,
 parcă aș fi un câine flămând intrat pe furiș la masa stăpânilor.

Stau mai ales pe lângă poeții cu barbă.
Îndrăznesc uneori să întind mâna și să ciugulesc firimituri
de fiecare dată cu speranța că sunt din „pâinea lui Bragi”.

 Printre mese acolo unde aburii bucatelor alese
se amestecă cu mirosul inconfundabil al încălțărilor de firmă,  luate la kilogram
de la magazinul de vise” second hand
prind  câte o metaforă, o mestec o rumeg, o las la dospit
până sunt convinsă că-mi aparține.

Alerg cu ea sa-i fac loc într-un lung &poem,
Amintit de baba Vanga-n predictiile apocaliptice despre România 2016,  
început acum vreo jumătate de veac când îmi număram primele fire de par alb
și de când,  îmi tot hrănesc cu firimituri căzute de la masa poetilor
frustrările.
( asa cum mi-a scris în felicitarea de Anul Nou un poet cu barbă,
devenit critic literar din lipsa de „pâine...”) de Dorina Stoica


imagine de pe internet