sâmbătă, 5 decembrie 2015

Întâlnire cu IONEL IACOB-BENCEI/ Interviu realizat de Ben Todică - Australia


Stăm de vorbă cu unul dintre cele mai intense motore al culturii bănățene, un paor, un poet, un scriitor și conducător al mai multor organizații literare din județul Timiș și capitala lui, orașul Timișoara,  unul dintre cei mai mari EPIGRAMIȘTI ai  României,  IONEL IACOB-BENCEI. Dacă iubești graiul bănățan nu se poate să nu cunoști și să te încânți cu poeziile domnului Ionel Iacob-Bencei. Domnia sa a sancționat punctual, înțepând adânc cu penița pe toți infractorii și impostorii din aparatele de conducere din țară de la revoluție încoace. A indentificat și semnalat uraganul și toate intemperiile vremii și citindu-i ultima carte intitulată „Ridendiștii” de azi…, nu m-am putut abține să nu aflu mai multe despre domnia sa pentru cititorii și ascultătorii noștri din Diaspora.
Ben Todică: Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră și cei dragi, despre locurile copilăriei și drumul care v-a plămădit?
Ionel Iacob-Bencei: Am crescut într-o familie de creştini (paori) din sătucul meu natal, de circa 120 de „fumuri”, situat la 30 de km  de Timişoara, pe  direcţia Lipova. Tatăl meu, pe lângă păorit, a fost cantor
la Biserică  (tenor înzestrat de Dumnezeu cu o voce plăcută), iar mama - încă de copil - a frecventat credinţa străbună, apoi a trecut la „Oastea Domului”, ca -  în cele din urmă - să se „pocăiască” în cultul „Creştini după Evanghelie”. Asta era la noi în sat.
B.T.: Deci v-ați pocăit încă din acele timpuri?
I.I.B.: Eu, rămas orfan de tată de la vârsta de  7 ani şi jumătate, deşi botezat ortodox, nu am frecventat Biserica Ortodoxă, pentru că mama mă ducea la „Adunare”.
B.T.: Ați avut greutăți la școală din cauza asta?
I.I.B.: În şcoala primară n-am făcut ore de religie decât un trimestru, întrucât  venise 30 decembrie cu  proclamarea Republicii Populare Române, apoi am plecat  pe la şcoli: Ciclul II (gimnaziu
stalinist), clasele V - VII, la centrul de comună, Şcoala profesională, liceu, armată… şi uite-aşa m-am îndepărtat de Biserică, dar nu de CREDINŢĂ şi de DUMNEZEU.
B.T.: Totuși biserica rămâne liantul neamului. Ea ne-a cântat  limba, a promovat cultura și tradițiile dându-le vigoare și trăinicie de-a lungul secolelor. M-am simțit într-o altă dimensiune de câte ori intram în ea pe vremea comunismului.
I.I.B.: Maturizându-mă, pe parcursul anilor am simţit nevoia de a face ceva pentru Biserică şi pentru suflet, o faptă care să mă scoată din starea respectivă, să mă izbăvească. Prilejul mi-a fost dat în anul 1977 când în satul nostru s-au terminat lucrările de reparaţii generale la Biserică, inclusiv pictura interioară.
B.T.: Voiați să vă spovediți?...,  Ati fost la o răscruce de drum?
I.I.B.: De câte ori mergeam acasă vara, săptămânal, treceam pe la Biserică să văd pictorii lucrând. Apoi, mă duceam pe la preotul din sat (grădinile  dădeau „cap în cap”), stăteam la „givan”, ore-n şir cu Părintele şi domna Preoteasă, interesându-mă de publicaţii apărute cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Române. Aşa am dat pentru prima oară peste superba poezie „Limba noastră” de Alexe Mateevici, interzisă  atâţia ani!
B.T.: M-ați făcut curios. Aș dori s-o ascult.
I.I.B.: Desigur; cu plăcere.
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
În prima duminică din luna septembrie a anului 1977 a avut loc Sfinţirea Bisericii, cu participarea Înalt Prea-Sfiţiei Sale NICOLAE, MITROPOLITUL BANATULUI (Bunul Dumnezeu Să-l odihnească în pace!). Preotul de atunci, Augustin Butaş, m-a invitat într-o seară (cu vreo două săptămâni înainte de eveniment) la dumnealui spunându-mi că s-a consultat cu mai mulţi consăteni privind persoana care să ţină un discurs în Biserică, cu ocazia sfinţirii. Toţi au fost de părere că unul mai potrivit ca Ionel Iacob nu avem în sat. Atenţie: eram membru de partid!!!
B.T.: Ce curaj și pe dumneavoastră!?
I.I.B.: Ei!!! Auzind despre ce este vorba, i-am spus preotului că accept şi o fac în numele satului natal, precum şi în amintirea tatălui meu Nicoale Iacob, fost cantor al acestei biserici, dar să-mi informez familia, întrucât s-ar putea să am necazuri la serviciu, eu având dosarul „în lucru” ca să mă transfer la Consiliul Popular al judeţului Timiş, inspector în Administraţia publică locală.
B.T.: Sinucidere curată! Aceste acte din afară nu se văd în biserică. Mulți nu înțeleg simbolul crucificării, al sacrificiului pentru aproapele.
I.I.B.: Stai să vezi! M-am aşezat îndată pe scris. Am conceput un discurs cu un prolog în proză, urmat de o susţinere în versuri pe metrică lungă. Asta n-ar fi fost mare lucru; aveam exerciţiul scenei, al asistenţei numeroase, dar nu mai vorbisem în Biserică şi mai ales în prezenţa unui Mitropolit. Ca să fie toate la locul lor, în sâmbăta precedentă evenimentului, în timp ce-i citeam textul - în primă audiţie - părintelui protopop, acesta mi-a spus că trebuie să-i dau şi replicile Î P S S, de trei ori. La intrarea în Biserică, Mitropolitul va spune: „Deschideţi Porţile Raiului să intre Împăratul Măririi!”, iar eu trebuia să răspund: „Cine este acela Împăratul Măririi?” Am făcut-o şi pe asta şi se  pare că a ieşit foarte bine, de vreme ce, la AGAPĂ, am fost elogiat de ÎPSS NICOLAE.
B.T.: Cum s-a răsfrânt această experiență asupra creativității dumneavoastră?
I.I.B.: În primăvara anului 1985, dimineaţa, de Sfintele Paşti, plimbându-mă pe CORSO, am compus mental (fără creion şi hârtie) RONDEL  DUMINICAL, pe care  -transcris de un arhitect -, l-am transmis  ÎPSS prin consilierul Său cultural. Primul vers: „Când clopotele bat la Catedrală...”
B.T.: Miracol Creștin! Ce înseamnă să nu-ți abandonezi credința!
I.I.B.: De Sfintele Rusalii- 1992, în satul natal, am ridicat o „cruce de hotar” pentru sfinţirea culturilor, iar în 2007 am scris o „pisanie” şi un madrigal-epitaf, care au fost dezvelite pe peretele de la intrarea în Biserică, respectiv pe „Monumentul Eroilor” din satul nostru.
B.T.: În acest fel ați devenit apostol…, soldatul Domnului.
I.I.B.: Desigur că, pe parcursul anilor, am mai scris poezie religioasă sau „tălmăciri în versuri a unor pilde”, respectând sensul biblic.
B.T.:  Aș fi curios să ascult câteva versuri religioase, ați putea recita?
I.I.B.:  Nu m-a preocupat acest segment în mod deosebit, dar am găsit în el un refugiu în care m-am simţit bine. Poezia „C R E Z”
.    .    .    .    .    .    .    .    .     .    .    .    .    .
Biserica e locul lăsat de Dumnezeu
Să vindece, să ierte, s-aline ce e greu.
Aici ne-aducem pruncii spre unicul botez
Şi ca să aibă-n viaţă bisericescul „crez”;
Aicea vin creştinii-n Sfintele Duminici
La slujbe, spovedanii şi vii să te cuminici;
Perechile de inimi îşi fac un legământ
Tot în acest lăcaş, pornind pe drumul sfânt;
Iar când pe lumea asta n-avem nici rost, nici tihnă,
De-aici plecăm spre locul de veşnică odihnă.
Mărire Ţie Doamne şi Fiului, mă-nchin
Şi Duhului cel Sfânt, în veci de veci. Amin!
.    .    .    .    .     .     .     .      .        .        .       .         .
(Fragment extras din discursul ţinut la Sfinţirea Bisericii Ortodoxe Române din Bencecu de Jos/Timiş, ( sept.1977) satul natal al scriitorului Ionel Iacob-Bencei. Acest text, gravat în marmoră, a fost fixat pe peretele la intrarea în Biserică, placa fiind sfinţită pe data de 7 .09.2008, odată cu „Monumentul Eroilor” din localitate.) Apoi de Paști, așa cum am spus mai sus,  am compus poezia intitulată  RONDEL DUMINICAL,
Când clopotele bat la Catedrală,
Creştin sau necreştin, eşti un învins
De rezonanţa lor patriarhală,
De care-ntreg oraşul e cuprins.
În forfotă, pe Strada Principală,
Multicolore straie noi s-au prins,
Când clopotele bat la Catedrală;
Creştin sau necreştin, eşti un învins.
Din ochii urbei, lacrimi s-au prelins
Pân-au clădit o stea monumentală;
Mai arde-n noi un foc încă nestins
De nicio apă „contraclericală”,
Când clopotele bat la Catedrală. . .

B.T.: Biserica Ortodoxă ar fi trebuit să vă trimită în misiune. A făcut-o?
I.I.B.: Am recitat sau am lecturat poezie religioasă în mai multe biserici, de regulă cu ocazia „Rugilor” (Negeilor,  în Banatul de munte) din satele comunei noastre, dar nu numai, inclusiv la Episcopia Caransebeşului şi Biserica din Soceni, Caraş-Severin.
B.T.: Misiunile de salvare ale sufletului și de caritate merg mână în mână.
I.I.B.: Recent, am donat sume de bani (modeste) pentru reparaţii la Biserica din satul meu, pentru hrană nevoiaşilor la Biserica Ortodoxă de care aparţin în Timişoara şi la Biserica BETHEL din Timişoara, unde a frecventat mama în ultimii 10 ani de viaţă.
B.T.: Respectul pentru părinți, datul de pomană și pomenirea sufletelor sunt elemente importante în credința românilor. Dumneavoastră o trăiți cu adevărat!
I.I.B.: Am amenajat un loc SIMBOLIC de veci pentru unchiul meu căzut, în nov.1942, pe frontul din Rusia, pentru România Mare. L-am aşezat lângă fratele său, în cimitirul satului din care a plecat, ca măcar aşa să fie alături. Mă simt izbăvit.
B.T.: Dumneavoastră o trăiți cu adevărat! Mulțumesc pentru destăinuire și dar! Nici că se putea să alegeți o semnătură mai potrivită ca:
                       ROBUL LUI DUMNEZEU, Ionel Iacob-Bencei
I.I.B.: În timp, vă trimit şi câteva poezii religioase. Mulţumesc pentru atenţie. Bunul Dumnezeu să ne aibă în paza Sa. Norii grei încă plutesc peste ţară. Am impresia că forţe oculte vor cu orice preţ să nu putem aniversa, uniţi, un secol de la Marea Unire, ci fărâmiţaţi în regiuni/voievodate ?/ cu domni străini. Primul PAS s-a făcut, al doilea se vrea de 1 decembrie a.c.
B.T.: Tot răul spre bine. Doresc să salut românii cu versurile dumneavoastră sau mai bine spus un madrigal:
Treziţi-vă români din adormire,
Ca să lăsăm acelora ce vin
O „punte românească de iubire”
Pe Axa: Chişinău, Moisei, Uzdin.
I.I.B.: Un mare conducător  de oşti spunea (citez aproximativ): „Nu se poate ocupa rapid o ţară decât cu complicitatea celor dinăuntru”. Mai pe limba noastră: a „cozilor de topor” . . .
B.T.: Vom scăpa și de ele! Vorba lui Eminescu: Nu ne impiedecăm noi de toate cioatele. La Mulți Ani, România!
I.I.B.: Domnule Ben, Rămâne cum am zis: „Trăiască România dodoloaţă.”!
B.T.: Doamne ajută!