“ Istoria ne arata ca din istorie nu invatam nimic” (Antoine de Saint Exupery) Blog literar
joi, 31 decembrie 2015
joi, 24 decembrie 2015
sâmbătă, 19 decembrie 2015
Pe o punte de gânduri, gingașă trecea poezia… “Punți între gânduri” de Elisabeta Lușcan - editura Karuna Bistrița 2014
Cartea “Punți între gânduri” de Elisabeta Lușcan - editura Karuna Bistrița 2014, mi-a fost dăruită în vara aceluiași an odată cu câteva semințe de la florile din grădina sa. Privind-o pe poetă, mereu zâmbitoare și mereu printre flori, cum ai putea să n-o îndrăgești ori cum ai putea să ți-o imaginezi altfel decât în grădina casei sale de la o poală de munte, scriind poezii la umbra unui copac înflorit și trimitându-le apoi spre cei dragi sufletului ei. Cărții Elisabetei Lușcan abia acum i-a venit rândul să o citesc, și să gust poemele ce se deschid asemenea florilor în diminețile senine de vară! Sufletul meu de femeie iubitoare de poezie și de flori a vibrat atins de lirismul lor. Am văzut-o cu ochii minții pe autoare, pe un petic de iarbă, mângâiată de razele soarelui, îmbătată de mireasma florilor și de iubire, compunând poezii. “Aș vrea să fiu pentru tine/ un infinit dincolo de orizont/ o țară cu chip de inimă/ un munte cu vârful în nori “( Aș vrea), ori “Iubirea-mi bate la fereastră/ visez câte o floare-albastră/ s-o ating nu-mi stă-n putere/ e singura mea mângâiere” ( Din gând în gând).
Cartea de poezie ce poartă titlul inspirat și sugestiv „Punți între gânduri” semnată de Elisabeta Lușcan are un cuvânt de apreciere și îndemn la lectură intitulat “În loc de prefață” semnat de Traian Parva Săsărman. Poeziile acestei cărți sunt pe alocuri ilustrate cu desene de Nynna Vizireanu. Pe lângă poezii și grafică, cartea cuprinde și fragmente din cronici la cărțile autoarei, semnate printre alții de Nadia Pădure, Melania Cuc , Marius Iulian Zinca, Andrei Moldovan și mulți alții. Poeta a publicat, prin grija aceleiași edituri Karuna din Bistrița, șapte cărți de poezie și proză.
Trăiri, sentimente, dureri, împliniri uneori, neputințe alteori, toate acestea se petrec în locul unde trăiește și a cărui energie îi dă starea de împlinire, de statornicie dar cel mai mult starea de poezie. Gândul trece munții, călătorește hoinar spre a se întâlni cu gândul iubitului. Toate acestea sunt roadele imaginației poetei, trăiri transpuse în versuri.
Iubirea este permanent căutată în “mugurii cu flori”, ori “albul zăpezilor din văile adânci ale munților”, sau în “lanul cu maci arzând de culoare”. “Să te găsesec, aș vrea.../ în creanga de mălin ce/ freamătă sub fereastra mea,/ ascuns între petalele/ de cais și gutui/,”…”în mirosul busuiocului din luncă,/ pierdut în grădina cu trandafiri roz...”( Să te găsesc aș vrea).
Fără dor și poate, locul acela unde poeta trăiește este plin de mult har și de poezie.
Într-o simbioză perfectă, iubirea și elementele naturii se întrepătrund ca în poezia lui Charles Pierre Bodelaire, Corespondențe :“Ca nişte lungi ecouri ce se unesc profund/ Într-o misterioasă, adâncă unitate, / Întinsă ca lumina, ca nesfârşita noapte,/ Parfum, culoare, sunet de-a pururi îşi răspund.”
Cine este poeta Elisabeta Lușcan aflăm din poezia “Sunt”. Ea este “Lună”, Soarele”, “ploaia”, “vântul”, “roua”, “blândă plăcere”, “valuri de durere”, “visul”, “trecător în noapte”, “poezia”, “petală”, “lacrimă”, “gândul negândit”, “legenda”.
Dacă primăvara iubirile se trezesc la viață asemenea florilor ce au stat în amorțire:”mugurii speranței / pornesc/ bobocii trandafirului/ vorbesc,// numai primăvara / se deschid/ sufletele lumină!/ ( Numai primăvara), toamna aduce tristețea și omoară speranța “Trăiesc în tristeți, respir a lor tăcere/ Aștept cu dor un anotimp mângăiere./”(Tristeți în toamnă târzie).
Iarna ( „Anotimpul alb”, „Viscol turbat”, „Furat de iarnă”) , este anotimpul auster, în care statul în casă, lipsa florilor a cântecului păsărilor, aduce un soi de tristețe și de nerăbdare dar are și ea frumusețe și farmec.
Toate florile,trandafirul, clematita, irișii, crinii, bujorii, begoniile, petuniile , au câte un vers, o rimă, o mângâiere, un zâmbet. Ele înfloresc și pentru a fi bucurie iubitului „Cu miresme aruncate-n zare/ mă hrănesc zi de zi/ Te aștept să miroși o floare/ când vii?”(Printre flori).
Biserica cu icoanele ei făcătoare de minuni, mama nonogenară, norii, munții, prietenii, și chiar firul de iarbă, acesta este universul poetic al Elisabetei Lușcan, o femeie la vârsta când multe întrebări și-au aflat deja răspunsurile, când apele învolburate ale anilor tineri s-au așezat blânde în matcă, dar când iubirea rămâne să înfrumusețeze viața până la sfârșitul ei și să dea inspirație cât timp pe Pământ mai sunt poeți.
Un volum de versuri ce se cade a fi citit pe îndelete, când stai la umbra uni copac înverzit, la un asfințit dintr-o primăvară spre vară bogată în flori. O carte ce cuprinde sentimente adunate într-o viață trăită curat, intens, cu dragoste de tot ce a creat Dumnezeu ca să bucure ochi, suflete, să-i facă pe oameni mai buni, mai curati, mai uniți, mai sinceri.
După ce am terminat volumul poetei Elisabeta Lușcan mi-am dorit să vină mai repede vara și să pornesc spre Valea Ilvelor ori spre alte văi, pentru a face popasuri în poieni înflorite, lângă râuri limpezi si zglobii de munte, ori în grădini pline cu flori, să las pe acolo măcar câte-un vis, ori poate să scriu câte o poezie...
Cartea de poezie ce poartă titlul inspirat și sugestiv „Punți între gânduri” semnată de Elisabeta Lușcan are un cuvânt de apreciere și îndemn la lectură intitulat “În loc de prefață” semnat de Traian Parva Săsărman. Poeziile acestei cărți sunt pe alocuri ilustrate cu desene de Nynna Vizireanu. Pe lângă poezii și grafică, cartea cuprinde și fragmente din cronici la cărțile autoarei, semnate printre alții de Nadia Pădure, Melania Cuc , Marius Iulian Zinca, Andrei Moldovan și mulți alții. Poeta a publicat, prin grija aceleiași edituri Karuna din Bistrița, șapte cărți de poezie și proză.
Trăiri, sentimente, dureri, împliniri uneori, neputințe alteori, toate acestea se petrec în locul unde trăiește și a cărui energie îi dă starea de împlinire, de statornicie dar cel mai mult starea de poezie. Gândul trece munții, călătorește hoinar spre a se întâlni cu gândul iubitului. Toate acestea sunt roadele imaginației poetei, trăiri transpuse în versuri.
Iubirea este permanent căutată în “mugurii cu flori”, ori “albul zăpezilor din văile adânci ale munților”, sau în “lanul cu maci arzând de culoare”. “Să te găsesec, aș vrea.../ în creanga de mălin ce/ freamătă sub fereastra mea,/ ascuns între petalele/ de cais și gutui/,”…”în mirosul busuiocului din luncă,/ pierdut în grădina cu trandafiri roz...”( Să te găsesc aș vrea).
Fără dor și poate, locul acela unde poeta trăiește este plin de mult har și de poezie.
Într-o simbioză perfectă, iubirea și elementele naturii se întrepătrund ca în poezia lui Charles Pierre Bodelaire, Corespondențe :“Ca nişte lungi ecouri ce se unesc profund/ Într-o misterioasă, adâncă unitate, / Întinsă ca lumina, ca nesfârşita noapte,/ Parfum, culoare, sunet de-a pururi îşi răspund.”
Cine este poeta Elisabeta Lușcan aflăm din poezia “Sunt”. Ea este “Lună”, Soarele”, “ploaia”, “vântul”, “roua”, “blândă plăcere”, “valuri de durere”, “visul”, “trecător în noapte”, “poezia”, “petală”, “lacrimă”, “gândul negândit”, “legenda”.
Dacă primăvara iubirile se trezesc la viață asemenea florilor ce au stat în amorțire:”mugurii speranței / pornesc/ bobocii trandafirului/ vorbesc,// numai primăvara / se deschid/ sufletele lumină!/ ( Numai primăvara), toamna aduce tristețea și omoară speranța “Trăiesc în tristeți, respir a lor tăcere/ Aștept cu dor un anotimp mângăiere./”(Tristeți în toamnă târzie).
Iarna ( „Anotimpul alb”, „Viscol turbat”, „Furat de iarnă”) , este anotimpul auster, în care statul în casă, lipsa florilor a cântecului păsărilor, aduce un soi de tristețe și de nerăbdare dar are și ea frumusețe și farmec.
Toate florile,trandafirul, clematita, irișii, crinii, bujorii, begoniile, petuniile , au câte un vers, o rimă, o mângâiere, un zâmbet. Ele înfloresc și pentru a fi bucurie iubitului „Cu miresme aruncate-n zare/ mă hrănesc zi de zi/ Te aștept să miroși o floare/ când vii?”(Printre flori).
Biserica cu icoanele ei făcătoare de minuni, mama nonogenară, norii, munții, prietenii, și chiar firul de iarbă, acesta este universul poetic al Elisabetei Lușcan, o femeie la vârsta când multe întrebări și-au aflat deja răspunsurile, când apele învolburate ale anilor tineri s-au așezat blânde în matcă, dar când iubirea rămâne să înfrumusețeze viața până la sfârșitul ei și să dea inspirație cât timp pe Pământ mai sunt poeți.
Un volum de versuri ce se cade a fi citit pe îndelete, când stai la umbra uni copac înverzit, la un asfințit dintr-o primăvară spre vară bogată în flori. O carte ce cuprinde sentimente adunate într-o viață trăită curat, intens, cu dragoste de tot ce a creat Dumnezeu ca să bucure ochi, suflete, să-i facă pe oameni mai buni, mai curati, mai uniți, mai sinceri.
După ce am terminat volumul poetei Elisabeta Lușcan mi-am dorit să vină mai repede vara și să pornesc spre Valea Ilvelor ori spre alte văi, pentru a face popasuri în poieni înflorite, lângă râuri limpezi si zglobii de munte, ori în grădini pline cu flori, să las pe acolo măcar câte-un vis, ori poate să scriu câte o poezie...
A dat ultima filă din cartea de versuri „Punți între gânduri”, cu dor de ducă, întru așteptarea primăverii și a scris câteva rânduri, pricepută mai mult la flori decât la versuri,
Dorina Stoica.
19 ianuarie, 1015
Dorina Stoica.
19 ianuarie, 1015
joi, 17 decembrie 2015
Aur, smirnă şi tămâie
Aur, smirnă şi tămâie
în dar magii au adus,
când în Bethleemul sfânt
Fecioar-a născut pe Iisus
trimis s-aducă de la Tatăl
Legea nouă pe pământ.
Aur-s-aibă strălucire
ca soarele cald şi blând,
smirnă din cea mai curată
cu scorţişoară şi şofran,
odaia să-i fie parfumată
Pruncului născut sărman.
Şi tămâie-n care-au pus
mireasmă duhovnicească
cele de jos cu cele de sus
să unească şi sfinţească.
(de DS)
(de DS)
imagine de pe internet
sâmbătă, 12 decembrie 2015
Doar îngerii îi pot înțelege pe îngeri - Lucian Dumbravă-“ Îngerul de piatră” Editura Armonii Culturale 2015
Pe Lucian Dumbravă l-am descoperit pe youtube,
când întâmpător m-am oprit la un video-clip. L-am ascultat fascinată recitand
cu o voce frumoasă, plină, masculină și totuși melodioasă din lirica sa. De
atunci am vizionat multe astfel de clipuri, cu poezii scrise de dânsul ori ale unor prieteni poeți. Oportunitățile oferite de canalul youtube și măiestria
poetului fac din textul scris un moment artistic de valoare.
Cu ceva timp în urmă, Mihai Cătrună,
pictor talentat, grafician de carte apreciat, mi-a dăruit o carte cu
grafică ce-i poartă semnătura. Cartea se numește “Îngrul
de piatră”=”Anjo de pedra”, Editura Armonii culturale- 2015, fiind tradusă și
în limba portugheză de către Maria Rosa
Grade Pontes das Dores Charneco și are autor pe Lucian Dumbravă.
Deosebită plăcere mi-a făcut lecturarea povestirii „Îngerul de piatră”, o povestire scurtă ce ne poartă pe parcursul
celor 38 de pagini într-o lume a speranței, luminată de puterea credinței că
mai există încă minuni. Fără de ele viața ar fi cu mult mai tristă, mai
apăsătoare.
O noapte banală întunecată și rece, într-un sat de pescari aflat undeva, la
malul unei ape, devine magică atunci când, odată cu un fulger alb căzut din cer,
într-o poiană, din pământul crăpat de acel fulger apare nici mai mult nici mai
puțin decât un înger imaculat . Acesta nu prea înțelege nici cum, dar nici de
ce ar fi coborât din cer. El face efortul de a-și aminti cum și de ce se află
acolo. Sus în cer, aproape de Divinitate acel înger nu avuse decât o singură, arzătoare dorință și anume aceea de a cunoaște viața oamenilor și a-i
ajuta. Odată ajuns în lumea acestora, deși
aripile erau grele a învațat zborul și a pornit să-și îndeplinească menirea de
a ajuta. „Cât de bine se simțea îngerul
acolo, aproape de viața oamenilor, de viața lor pe care până acum a văzut-o doar
din înaltul cerurilor în care și-a avut casa!”( cap 3, pag 13)
Și dacă și-a dorit să vină pe Pamânt pentru a ajuta oamenii, iată că
îngerul a pornit spre sat și a intrat, nevăzut de nimeni într-o casă
sărăcăcioasă de pescar. Nu mică i-a fost mirarea când a descoperit pe un perete
un tablou ce reprezenta un înger care îi semăna leit. „Poate, cândva, am avut aceiași lume, poate că odată, foarte demult,
oameni și îngeri trăiau la un loc, altfel cum ar fi putut ști oamenii cum
arătăm?”
Stând
liniștit și încercând să afle câte ceva despre locatarul acelei casuțe
sărăcăcioase îngerul află un secret cumplit ce-l tulbură foarte mult. El
crezuse că oamenii sunt buni...Atât de mult s-a tulburat încât a vărsat multime
de lacrimi amare.
Nu aș vrea să divulg toate tainele acestei minunate povestiri deoarece
cititorul nu ar mai fi interesat de citirea ei. Ar pierde nu numai firul
povestii dar și deliciul unei lecturi adorabile, cu descrieri, cu stări, cu
emoții. Nu pot să trec mai departe înainte de a da un scurt fragment despre
noaptea aceea în care îngerul veghează la niște destine, aflate la granița
dintre viață și moarte, dintre decădere și înălțare. „Se însera, copacii se ascundeau devenind umbre, păsările se-ntorceau la
cuibui, pentru a-și pregăti somnul de noapte. Soarele își aruncă ultimele raze
ca într-un semn de ,noapte bună, și dispăru pentru a deschide o nouă zi într-o altă parte a
lumii.” ( cap. 4 pag. 22).
Începându-și lucrarea sa de înger binefăcător el face ca acolo unde aproape
dispăruse speranța, aceasta să reînvie
”Speranța luase locul deznădejdii”(cap 5 pag 25), iar unde adormise
conștiința, aceasta să se trezească. „Împăcat
în sinea lui, îngerul ieși. Lăsase acolo conștiința.”( Cap5. pag 28).
In lumea poetului Lucian Dumbarvă,
de data aceasta în postura de prozator, dar fără a se depărta prea mult de
limbajul poetic, lumea e o poartă spre cer, iar cerul o poartă spre lume. „Privea bolta înaltă, plină de stele, de
deasupra lui și se gândea că este poarta dinspre o lume și o altă lume , dintre
o viață și o altă viață.”( cap 6 pag 30).
În răgazul de gândire dintre două fapte bune îngerul din poveste salvează o
viață, mai face ceva bun după priceperea lui nu omenască că nu-i om, ci îngerească
deoarece este înger.
Trezind conștiințe adormite, redând viață și aducând speranță, îngerul răspândește
în acel sat lumina faptelor bune, bucuria, toate acestea fiind învăluite în
mister, așa cum sunt de altfel toate minunile ce se petrec în viața noastră de
când ne naștem și până murim.
O povestire minunată, pentru adulți dar și pentru copii ce ne face să
înțelegem fără tăgadă că nimic în lumea aceasta nu este doar în puterea omului a cărui fire e de cele
mai multe ori delăsătoare, egoistă, rea, gata să piardă speranța și să cadă în
deznădejde.
Atunci când citesc o carte, când după lectură simt nevoia să scriu câteva
rânduri, nu pentru a face aprecieri critice ci doar spre a împărtăși cititorilor mei trăirile ce mi le-a
oferit aceasta, caut și aproape întodeauna găsesc acel grăunte de credință, acea
rază de lumină dătătoare nu numai de speranță ci de ceritudine că omul se află
mereu sub aripa protectoare a Divinității ce lucrează direct sau prin îngerii
săi veghind la triumful binelui, al vietii si al luminii.
O carte pe care o citesti în maxim jumătate de oră, în așteptarea unui tren
(ce vine la timp), din România ori din Portugalia! Valoarea cărții este sporită
și de grafica făcută pe text, de către graficianul Mihai Cătrună.
Am scris cu sufletul deschis, despre un înger iubitor de oameni, dintr-o
carte frumoasă, astăzi de ziua Sfântului Spiridon, care asemenea acelui înger
colindă uneori lumea întreagă spre a face minuni acolo unde oamenii cred că
totul e pierdut.
Despre oamenii ce scriu despre îngeri, să auzim numai de bine!
Dorina Stoica
12 decembrie 2015
duminică, 6 decembrie 2015
Orice zi e neprețuită
Găsi o pungă cu pietre colorate. A pus-o la brâu.
În drum către casă, plictisit, îngândurat,
In apă cu pietrele acelea s-a pus pe aruncat.
Fără rost și fără țintă, doar ca să se afle-n treabă,
Căte una, câte două le-a risipit degrabă.
Un drumeț lovit de-o piatră colorată, lucitoare
A luat-o-n mâna iute și i-a spus cu vocea tare:
„Omule, unde-ai găsit pietre așa de prețioase?”
Aflând despre pietre cât sunt de valoroase,
S-a întors să le culeagă să le faca giuvaere,
Dar n-a mai găsit nici una, a pierdut așa avere...
***
Tot la fel facem adesea cu zilele vieții noastre.
Zboară , se duc fără rost către zările albastre.
Orice ceas din scurta viață e un dar neprețuit,
Nu se stie câte zile ne-a dat Domnul de trăit.
( după o poveste cu tâlc)
Imagine de pe internet
Imagine de pe internet
sâmbătă, 5 decembrie 2015
Întâlnire cu IONEL IACOB-BENCEI/ Interviu realizat de Ben Todică - Australia
Stăm de vorbă cu unul
dintre cele mai intense motore al culturii bănățene, un paor, un poet, un
scriitor și conducător al mai multor organizații literare din județul Timiș și
capitala lui, orașul Timișoara, unul
dintre cei mai mari EPIGRAMIȘTI ai României,
IONEL IACOB-BENCEI. Dacă iubești graiul
bănățan nu se poate să nu cunoști și să te încânți cu poeziile domnului Ionel
Iacob-Bencei. Domnia sa a sancționat punctual, înțepând adânc cu penița pe toți
infractorii și impostorii din aparatele de conducere din țară de la revoluție încoace.
A indentificat și semnalat uraganul și toate intemperiile vremii și citindu-i
ultima carte intitulată „Ridendiștii” de azi…, nu m-am putut abține să nu aflu mai multe despre domnia sa pentru
cititorii și ascultătorii noștri din Diaspora.
Ben Todică: Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre
dumneavoastră și cei dragi, despre locurile copilăriei și drumul care v-a plămădit?
Ionel
Iacob-Bencei: Am crescut într-o familie de creştini (paori)
din sătucul meu natal, de circa 120 de „fumuri”, situat la 30 de km de
Timişoara, pe direcţia Lipova. Tatăl meu, pe lângă păorit, a fost cantor
la Biserică (tenor înzestrat de Dumnezeu cu o voce plăcută), iar mama - încă de copil - a frecventat credinţa străbună, apoi a trecut la „Oastea Domului”, ca - în cele din urmă - să se „pocăiască” în cultul „Creştini după Evanghelie”. Asta era la noi în sat.
la Biserică (tenor înzestrat de Dumnezeu cu o voce plăcută), iar mama - încă de copil - a frecventat credinţa străbună, apoi a trecut la „Oastea Domului”, ca - în cele din urmă - să se „pocăiască” în cultul „Creştini după Evanghelie”. Asta era la noi în sat.
B.T.:
Deci v-ați pocăit încă din acele timpuri?
I.I.B.:
Eu, rămas orfan de tată de la vârsta de 7 ani şi jumătate, deşi botezat
ortodox, nu am frecventat Biserica Ortodoxă, pentru că mama mă ducea la „Adunare”.
B.T.:
Ați avut greutăți la școală din cauza asta?
I.I.B.:
În
şcoala primară n-am făcut ore de religie decât un trimestru, întrucât venise 30 decembrie cu proclamarea
Republicii Populare Române, apoi am plecat pe la şcoli: Ciclul II (gimnaziu
stalinist), clasele V - VII, la centrul de comună, Şcoala profesională, liceu, armată… şi uite-aşa m-am îndepărtat de Biserică, dar nu de CREDINŢĂ şi de DUMNEZEU.
stalinist), clasele V - VII, la centrul de comună, Şcoala profesională, liceu, armată… şi uite-aşa m-am îndepărtat de Biserică, dar nu de CREDINŢĂ şi de DUMNEZEU.
B.T.:
Totuși biserica rămâne liantul neamului. Ea ne-a cântat limba, a promovat cultura și tradițiile
dându-le vigoare și trăinicie de-a lungul secolelor. M-am simțit într-o altă
dimensiune de câte ori intram în ea pe vremea comunismului.
I.I.B.:
Maturizându-mă, pe parcursul anilor am simţit nevoia de a face ceva pentru
Biserică şi pentru suflet, o faptă care să mă scoată din starea respectivă, să
mă izbăvească. Prilejul mi-a fost dat în anul 1977 când în satul nostru s-au
terminat lucrările de reparaţii generale la Biserică, inclusiv pictura
interioară.
B.T.:
Voiați să vă spovediți?..., Ati fost la
o răscruce de drum?
I.I.B.:
De câte ori mergeam acasă vara, săptămânal, treceam pe la Biserică să văd
pictorii lucrând. Apoi, mă duceam pe la preotul din sat (grădinile dădeau
„cap în cap”), stăteam la „givan”, ore-n şir cu Părintele şi domna Preoteasă,
interesându-mă de publicaţii apărute cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Române. Aşa
am dat pentru prima oară peste superba poezie „Limba noastră” de Alexe
Mateevici, interzisă atâţia ani!
B.T.:
M-ați făcut curios. Aș dori s-o ascult.
I.I.B.:
Desigur; cu plăcere.
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
În prima duminică din
luna septembrie a anului 1977 a avut loc Sfinţirea Bisericii, cu participarea Înalt
Prea-Sfiţiei Sale NICOLAE, MITROPOLITUL BANATULUI (Bunul Dumnezeu Să-l
odihnească în pace!). Preotul de atunci, Augustin Butaş, m-a invitat într-o
seară (cu vreo două săptămâni înainte de eveniment) la dumnealui spunându-mi că
s-a consultat cu mai mulţi consăteni privind persoana care să ţină un discurs
în Biserică, cu ocazia sfinţirii. Toţi au fost de părere că unul mai potrivit
ca Ionel Iacob nu avem în sat. Atenţie: eram membru de partid!!!
B.T.:
Ce curaj și pe dumneavoastră!?
I.I.B.:
Ei!!! Auzind despre ce este vorba, i-am spus preotului că accept şi o fac în
numele satului natal, precum şi în amintirea tatălui meu Nicoale Iacob, fost
cantor al acestei biserici, dar să-mi informez familia, întrucât s-ar putea să
am necazuri la serviciu, eu având dosarul „în lucru” ca să mă transfer la
Consiliul Popular al judeţului Timiş, inspector în Administraţia publică
locală.
B.T.:
Sinucidere curată! Aceste acte din afară nu se văd în biserică. Mulți nu înțeleg
simbolul crucificării, al sacrificiului pentru aproapele.
I.I.B.:
Stai să vezi! M-am aşezat îndată pe scris. Am conceput un discurs cu un prolog
în proză, urmat de o susţinere în versuri pe metrică lungă. Asta n-ar fi fost
mare lucru; aveam exerciţiul scenei, al asistenţei numeroase, dar nu mai
vorbisem în Biserică şi mai ales în prezenţa unui Mitropolit. Ca să fie toate
la locul lor, în sâmbăta precedentă evenimentului, în timp ce-i citeam textul -
în primă audiţie - părintelui protopop, acesta mi-a spus că trebuie să-i
dau şi replicile Î P S S, de trei ori. La intrarea în Biserică, Mitropolitul va
spune: „Deschideţi Porţile Raiului să intre Împăratul Măririi!”, iar eu trebuia
să răspund: „Cine este acela Împăratul Măririi?” Am făcut-o şi pe asta şi se
pare că a ieşit foarte bine, de vreme ce, la AGAPĂ, am fost elogiat de ÎPSS
NICOLAE.
B.T.:
Cum s-a răsfrânt această experiență asupra creativității dumneavoastră?
I.I.B.:
În primăvara anului 1985, dimineaţa, de Sfintele Paşti, plimbându-mă pe CORSO, am
compus mental (fără creion şi hârtie) RONDEL DUMINICAL, pe care
-transcris de un arhitect -, l-am transmis ÎPSS prin consilierul Său cultural. Primul
vers: „Când clopotele bat la Catedrală...”
B.T.:
Miracol Creștin! Ce înseamnă să nu-ți abandonezi credința!
I.I.B.:
De Sfintele Rusalii- 1992, în satul natal, am ridicat o „cruce de hotar” pentru
sfinţirea culturilor, iar în 2007 am scris o „pisanie” şi un madrigal-epitaf,
care au fost dezvelite pe peretele de la intrarea în Biserică, respectiv pe „Monumentul
Eroilor” din satul nostru.
B.T.:
În acest fel ați devenit apostol…, soldatul Domnului.
I.I.B.:
Desigur că, pe parcursul anilor, am mai scris poezie religioasă sau „tălmăciri
în versuri a unor pilde”, respectând sensul biblic.
B.T.:
Aș fi curios să ascult câteva versuri
religioase, ați putea recita?
I.I.B.:
Nu m-a preocupat acest segment în mod
deosebit, dar am găsit în el un refugiu în care m-am simţit bine. Poezia „C
R E Z”
. . . . . . . . . . . . . .
Biserica e locul lăsat de Dumnezeu
Să vindece, să ierte, s-aline ce e greu.
Aici ne-aducem pruncii spre unicul botez
Şi ca să aibă-n viaţă bisericescul „crez”;
Aicea vin creştinii-n Sfintele Duminici
La slujbe, spovedanii şi vii să te cuminici;
Perechile de inimi îşi fac un legământ
Tot în acest lăcaş, pornind pe drumul sfânt;
Iar când pe lumea asta n-avem nici rost, nici tihnă,
De-aici plecăm spre locul de veşnică odihnă.
Mărire Ţie Doamne şi Fiului, mă-nchin
Şi Duhului cel Sfânt, în veci de veci. Amin!
. . . . . . . . . . . . .
(Fragment extras din discursul ţinut la Sfinţirea Bisericii Ortodoxe Române din Bencecu de Jos/Timiş, ( sept.1977) satul natal al scriitorului Ionel Iacob-Bencei. Acest text, gravat în marmoră, a fost fixat pe peretele la intrarea în Biserică, placa fiind sfinţită pe data de 7 .09.2008, odată cu „Monumentul Eroilor” din localitate.) Apoi de Paști, așa cum am spus mai sus, am compus poezia intitulată RONDEL DUMINICAL,
. . . . . . . . . . . . . .
Biserica e locul lăsat de Dumnezeu
Să vindece, să ierte, s-aline ce e greu.
Aici ne-aducem pruncii spre unicul botez
Şi ca să aibă-n viaţă bisericescul „crez”;
Aicea vin creştinii-n Sfintele Duminici
La slujbe, spovedanii şi vii să te cuminici;
Perechile de inimi îşi fac un legământ
Tot în acest lăcaş, pornind pe drumul sfânt;
Iar când pe lumea asta n-avem nici rost, nici tihnă,
De-aici plecăm spre locul de veşnică odihnă.
Mărire Ţie Doamne şi Fiului, mă-nchin
Şi Duhului cel Sfânt, în veci de veci. Amin!
. . . . . . . . . . . . .
(Fragment extras din discursul ţinut la Sfinţirea Bisericii Ortodoxe Române din Bencecu de Jos/Timiş, ( sept.1977) satul natal al scriitorului Ionel Iacob-Bencei. Acest text, gravat în marmoră, a fost fixat pe peretele la intrarea în Biserică, placa fiind sfinţită pe data de 7 .09.2008, odată cu „Monumentul Eroilor” din localitate.) Apoi de Paști, așa cum am spus mai sus, am compus poezia intitulată RONDEL DUMINICAL,
Când clopotele bat la
Catedrală,
Creştin sau necreştin, eşti un învins
De rezonanţa lor patriarhală,
De care-ntreg oraşul e cuprins.
Creştin sau necreştin, eşti un învins
De rezonanţa lor patriarhală,
De care-ntreg oraşul e cuprins.
În forfotă, pe Strada
Principală,
Multicolore straie noi s-au prins,
Când clopotele bat la Catedrală;
Creştin sau necreştin, eşti un învins.
Multicolore straie noi s-au prins,
Când clopotele bat la Catedrală;
Creştin sau necreştin, eşti un învins.
Din ochii urbei, lacrimi
s-au prelins
Pân-au clădit o stea monumentală;
Mai arde-n noi un foc încă nestins
De nicio apă „contraclericală”,
Pân-au clădit o stea monumentală;
Mai arde-n noi un foc încă nestins
De nicio apă „contraclericală”,
Când clopotele bat la
Catedrală. . .
B.T.:
Biserica Ortodoxă ar fi trebuit să vă trimită în misiune. A făcut-o?
I.I.B.:
Am recitat sau am lecturat poezie religioasă în mai multe biserici, de regulă
cu ocazia „Rugilor” (Negeilor, în
Banatul de munte) din satele comunei noastre, dar nu numai, inclusiv la
Episcopia Caransebeşului şi Biserica din Soceni, Caraş-Severin.
B.T.:
Misiunile de salvare ale sufletului și de caritate merg mână în mână.
I.I.B.:
Recent, am donat sume de bani (modeste) pentru reparaţii la Biserica din satul
meu, pentru hrană nevoiaşilor la Biserica Ortodoxă de care aparţin în Timişoara
şi la Biserica BETHEL din Timişoara, unde a frecventat mama în ultimii 10 ani
de viaţă.
B.T.:
Respectul pentru părinți, datul de pomană și pomenirea sufletelor sunt elemente
importante în credința românilor. Dumneavoastră o trăiți cu adevărat!
I.I.B.:
Am amenajat un loc SIMBOLIC de veci pentru unchiul meu căzut, în nov.1942, pe
frontul din Rusia, pentru România Mare. L-am aşezat lângă fratele său, în
cimitirul satului din care a plecat, ca măcar aşa să fie alături. Mă simt
izbăvit.
B.T.:
Dumneavoastră o trăiți cu adevărat! Mulțumesc pentru destăinuire și dar! Nici că
se putea să alegeți o semnătură mai potrivită ca:
ROBUL LUI DUMNEZEU, Ionel Iacob-Bencei
I.I.B.:
În timp, vă trimit şi câteva poezii religioase. Mulţumesc pentru atenţie. Bunul
Dumnezeu să ne aibă în paza Sa. Norii grei încă plutesc peste ţară. Am impresia
că forţe oculte vor cu orice preţ să nu putem aniversa, uniţi, un secol de la
Marea Unire, ci fărâmiţaţi în regiuni/voievodate ?/ cu domni străini. Primul
PAS s-a făcut, al doilea se vrea de 1 decembrie a.c.
B.T.:
Tot răul spre bine. Doresc să salut românii cu versurile dumneavoastră sau mai
bine spus un madrigal:
Treziţi-vă români din
adormire,
Ca să lăsăm acelora ce
vin
O „punte românească de
iubire”
Pe Axa: Chişinău,
Moisei, Uzdin.
I.I.B.:
Un mare conducător de oşti spunea (citez aproximativ): „Nu se poate ocupa
rapid o ţară decât cu complicitatea celor dinăuntru”. Mai pe limba
noastră: a „cozilor de topor” . . .
B.T.:
Vom scăpa și de ele! Vorba lui Eminescu: Nu ne impiedecăm noi de toate
cioatele. La Mulți Ani, România!
I.I.B.:
Domnule Ben, Rămâne cum am zis: „Trăiască România dodoloaţă.”!
B.T.:
Doamne ajută!
marți, 1 decembrie 2015
Ion N. Oprea – “Nu uita” – Editura Pim Iași 1015
Aparținând proiectului generos “Cenaclul
Literar la distanță” și făcând parte din seria antologie , noua carte a
binecunoscutului și prolificului
prozator Ion N. Oprea intitulată sugestiv “Nu uita”, a apărut anul acesta (
2015), la editura ieșeană Pim. Cartea este un volum impresionant ce cuprinde 529 pagini
și constitue un depozitar valoros de articole, eseuri, proze scurte, schițe,
nuvele și multe, foarte multe poezii ale celor care i s-au alăturat împărtășindu-i entuziasmul, bucurându-se de spațiul ce le-a
fost oferit în cartea doamnului Ion N. Oprea spre a-și publica scrierile.
Despre cine și ce este
Ion N. Oprea, în eseul intitulat În loc
de cuvântul autorului”, profesorul Vasile Ghica își manifestă admirația dar
și satisfacția de a fi contemporan și consătean (Priponeștii de Sus, județul
Galați), cu Bădia Ion (Ion N. Oprea), un mare si harnic scriitor documentarist
ce a scris aproape o bibliotecă cu cărți, aceastea fiind “pietre de temelie, fermentul unei epoci și liantul dintre trecut și
prezent”.
În “Tezaurul minților în antologii” , Ion N Oprea , o minte extrem de lucidă, un condei iscusit, face
succintă trecere în revistă a obiectivelor propuse și parțial îndeplinite de
domnia sa în cadrul proiectului Cenaclului
la distanță ce reunește un număr însemnat de autori de vârste diferite din
mai multe localități din țară și din diasporă.
Pe lângă cărțile sale,
el adună și scrieri de valoare ale multor autori mai mult sau mai putin
cunoscuți pentru a lăsa posterității scrieri ce nu trebuie să se piardă. Spre
sfârșitul cuvântului său de deschidere, el ne adresează invitația
de a contribui și la cea de-a zecea carte din ciclul antologii ale cenaclului
la distanță, trimițând scrierile pe adresa domniei sale până pe data de 1
martie 2016. Al zecilea volum se va numi “Dincoace…dincolo
- Respectul”.
“Nu uita” este o carte
bogată în conținut, în informații și în scrieri literare divese prilejuindu-ne o
lectură atractivă, folositoare. Lectura antologiei este interesantă și foarte utilă
ca de altfel toate cărțile acestui minunat scriitor ieșean, Ion N Oprea.
Printre autorii publicați în cartea mai sus amintită sunt si câțiva bârlădeni
dintre care amintim pe nelipsitul documentarist prof. Gheorghe Clapa, cu ample articole bine documentate, poetul
prof. Petrus Andrei, autoarea Dorina Stoica dar și eleva Elena Isac Alexia
de la Scoala gimnazială George Tutoveanu din Bârlad.
La pagina 484 se găsește un tabel cu toți membrii cenaclului ce sunt
antologați în cele nouă cărți apărute până în 2015. Amintim si alți bârlădeni
alături de cei numiți mai sus: scriitorul Mănăstireanu Alexandru ( decedat în 2011), bibliotecar jurnalist
și scriitor Geta Modiga, poetul George Irava, bibliotecar pensionar Mariane
Sava, prof. Giușcă Virgil, comandant
Chelaru Vasile, Colușenco Sergiu editor rebusist.
Aproape toate materialele semnate de un autor sau altul au la final un moto bine ales
ce subliniază și nuanțează ideile din textul ce ne este oferit spre lectură și
documentare. Deoarece cele mai multe nu poartă o semnătură, putem bănui că
aparțin domnului Oprea sau sunt anonime.
De pe coperta a 4-a chipuri zâmbitoare sau mai sobre ale unei părți dintre
membrii cenaclului la distanță coordonat de Ion N. Oprea, ne privesc
încrezătoare și promițătoare de noi reunuiuni cenacliste în cărți ce prind
viață prin grija celui ce este domnia sa – un fenomen greu de definit și pentru
care cuvântul admirație nu exprimă decât puțin, foarte puțin din ceea ce ar
merita cu adevărat.
Am răsfoit cartea cu regretul de a nu o putea citi deocamdată integral și
m-am minunat încă odată (dacă mai era nevoie) de capacitatea extraordinară a acestul
popor de a-și păstra amintirile de orice fel dar și identitatea națională într-o vreme când lupta
cea mare se dă pentru dispariția acesteia. Pentru această nouă apariție
editorială îi mulțumim domnului Oprea N. Ion și ne manifestăm aceiași disponibilitate
de a fi împreună și la anul dar și „La multi ani!”.
Cu respect pentru un harnic truditor
în ale scrisului,
A scris pentru a se băga în seamă Dorina Stoica.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)