vineri, 13 noiembrie 2015

Când înserarea se lăsa peste sat


Zilele toride de vară se sfârşeau lin, odată cu apusul soarelui. Acesta, obosit de povara zilei, dispărea încet, încet după deal. În urma sa cerul se îmbujora ca un obraz de fată ruşinată pe furiş sărutată.
– Mâine va fi mai cald decât astăzi, ne spunea mătușa Ileana, în vreme ce intra pe poartă cu şorţul prins în brâu, plin cu felurite bunătăţi (mure, cireşe struguri copţi sau bureţi creţi) şi cu o oala de lapte prins sau dulce în mâna de la tanti Corina, simbria „muncii mele” de la fâneaţă.
– De unde ştii, tanti, o întrebam sărindu-i fericită în braţe imediat ce se aşeza ostenită pe prispă, unde îşi desfăcea şorţul cu bunătăţi.
– Când soarele la asfinţit lasă cerul înroşit înseamnă că şi în ziua următoare va fi arşiţă şi nu va ploua.
După ce mă săruta pe obrajii murdari, se ridica sprintenă de parcă s-ar fi odihnit toată ziua, lua beţe şi aprindea cât ai clipi focul în vatră. Ceaunul cu apă era pus pe ochiurile cele mari de la plită şi când focul ardea vesel, în apa clocotită punea mălaiul galben şi îl lăsa să fiarbă bine. Uneori nu mai aveam răbdare să termine mămăligă iar cu lingura mare de lemn luam într-un castron cir, şi îl mâncam fierbinte.
Joia tăia câte un pui de găină. Îl punea la fiert într-un alt ceaun cu ceva legume. Când era gata mămăliga, era gata şi rasolul de pui sau scrobul cu smântâna. Lângă acesta adăuga nişte carne afumată scoasă din putina din beci, unde o ţinea la răcoare în untură. Alteori aducea din beci un castron cu telemea de oi din putină. Ne uitam cum amesteca mămăliga mare şi vârtoasă cu un făcăleţ lung şi ne minunam câtă putere are, slabă şi scundă cum era bătrâna.
Masa rotundă cu picioarele scurte, din două parţi ca două semilune stătea rezemată lângă uşă. Aveam sarcina să o spălăm bine şi să o uscăm cu un prosop aspru de cânepă, după care o aşezam în mijlocul bucătăriei şi în grabă mămăliga uriaşă era răsturnată taman pe mijlocul ei. Într-un cui lângă sobă era o aţă pe care tanti Ileana o lua şi tăia cu măiestrie mămăliga în felii mari, egale. Ne aduceam fiecare de prin curte scăunele făcute dintr-un lemn cu patru beţe înfipte în el şi ne certam de la cel dăruit mie de nenea Botez.
Neînţelegeri erau şi de la castroanele colorate din lut dar şi de la cele două linguri de inox pentru că nu ne plăcea să mâncăm cu linguri de lemn. În cele din urmă foamea ieşea învingătoare şi ne aşezam la masă, bucurându-ne de bucatele pregătite de cele două femei, neostenite. După ce strângeam masa, încet, încet focul se topea în vatră, pisicile sătule se urcau pe sobă la căldură, femeile obosite se culcau iar noi mergem pe prispa din faţa casei. La lumina slabă a lunii povesteam, povesteam, şi visam în timp ce priveam stelele până când ochii lăcrimau de atâta căscat. Atunci intram în casă şi adormeam îndată îmbătate de liniştea şi de miresmele nopţii de vară.
( din "Raiul în care am fost"  de Dorina Stoica Editura Sfera 2011)

Imagine de pe internet