miercuri, 21 octombrie 2015

Mă apără, Doamne, şi dă‑mi Fericiri

Apără‑mă, Doamne,
De amărăciune,
De urâtul  din lume,
De cel cu rău nume,
De orice ispită
Pentru păcate îngăduită.

Dă‑mi pace în suflet
Înţelepciune în cuget.
Dă‑mi multă răbdare
Şi cumpătare.
De‑mi dai senectute,
Dă‑mi fapte plăcute,
De Tine doar cunoscute.

Fereşte‑mă de mândrie.
De‑mi dai bogăţie,
Dă‑mi şi dărnicie.
Învaţă‑mă să fiu
Milostiv,
Iar de–mi dai sărăcie
Dă‑mi,
sărăcia în duh.
De n‑am frumuseţe
Să nu‑mi dai tristeţe,
Dar dă‑mi
Fericirea să plâng.

Ajută‑mă să nu fac
Mereu doar ce‑mi place,
Dar să fiu
făcătorul de pace.
De nu pot prea mult să postesc,
Dă‑mi
însetoşez şi
să flămânzesc
Nu de băutură sau de bucate
pentru dreptate.

De sunt alungată
Pentru neiubirea
ori mândria din mine,
Dă‑mi, Doamne,
să fiu
prigonit pentru Tine.
( de Dorina Stoica)

imagine de pe internet

joi, 15 octombrie 2015

Mi‑e bine

gânduri în versuri
stinse şi moi
măsurate de ceasul
timpului dat înapoi
roiesc în mintea‑mi
ca un roi de albine.
mi‑e bine Doamne
mi‑e bine cu Tine
din zori până‑n seară
eşti cântecul cald
prelins pe vioară
uşor ca fulgul de nea
mă topesc de căldură
sunt numai iubire
nu mai am ură
spre forme celeste
mă înalţ fără trup uşoară
ce ieri m‑a durut
nu mai poate să doară
sunt muzică
miere din floare
culoare
sunt ploaie ori vânt
vers sunt cuvânt
iar braţele întinse
le umplu cu stele
cu gânduri
catifelate şi moi
măsurate de ceasul
timpului dat înapoi
mi‑e bine Doamne
mi‑e bine
e‑o taină
ştiută numai de mine
(de Dorina Stoica)







marți, 13 octombrie 2015

Ochiul curat



Curățește-mi ochii să văd cu ei,
Frumusețea verii, florile de tei,
Curcubeu boltit colorat pe zare,
Răsăritul lunii, asfințit de soare.

Ploaia mănoasă căzută-n zi de vară,
Florile de câmp din lanul de secară,
Grâul copt în holde să-l văd aurit,
Unduind ca marea când e de cosit.

Să văd pâinea bună, în spicul de grâu
Și sămânța vieții în apa din râu.
Pe Iisus să-l văd, răstignit pe Cruce,
In prescura care la altar s-aduce.

Curășește-mi gândul inima o spală,
Să nu am în gură vorbe se ocară.
Fă să piară Doamne răul tot din mine,
Să rămână doar ce-i frumos și bine.

Viersul meu să fie apă cristalină,
Zâmbetul deschis, privirea senină,
Fapta înțeleaptă, trupul potolit
Și câțiva dusmani să-i am de iubit.
(Dorina Stoica)







vineri, 9 octombrie 2015

PETRE COROPCEANU "Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă", Vasilica Grigoraş Editura „Oscar Print” din Bucureşti

De curând Editura „Oscar Print” din Bucureşti a publicat Jurnalul de călătorie în Noua Zeelandă al scriitoarei şi documentaristei Vasilica Grigoraş, autoare a mai multor lucrări de referinţă, între care: Fragmente de spiritualitate
Românească (dicţionar al personalităţilor culturale din zona Vaslui) – lucrare ce acoperă în mod strălucit o mare parte din viaţa spirituală şi istorică a acestui ţinut străvechi românesc şi cu remarcabile contribuţii la istoria culturală a României.
          Coautoare la lucrările: Anghel Rugină – omul şi savantul şi Anghel Rugină – Petre Iosub: Corespondenţă prin care se aduc contribuţii de substanţă asupra vieţii şi activităţii ştiinţifice a marelui finanţist al lumii, care a lucrat în America până la stingerea din viaţă la conturarea noii revoluţii economice în teoria şi practica mondială.
Alături de aceste lucrări se înscriu alte două consacrate vieţii şi activităţii prof. dr. Petre Iosub: Petre Iosub – un destin exemplar şi Reflecţii filosofice – convorbiri cu Petre Iosub, lucrări care s-au bucurat de aprecieri elogioase din partea mediului academic, a publicului din ţară şi din Australia unde au fost recenzate la Postul de radio 3zzz, de către românul australian Ben Todică.
          Jurnalul de călătorie în Noua Zeelandă vine să dezvăluie o nouă faţă a creaţiei Vasilicăi Grigoraş, şi anume aventura lirico-sentimentală trăită cu mare intensitate în călătoria printr-un spaţie mirific din Emisfera sudică – acolo unde natura s-a întrecut pe sine în „realizarea” unor construcţii geologice de-a dreptul fantastice.
          Obişnuită cu peisajul splendid al României, care configurează, practic, structurile geologice ale Europei, autoarea Jurnalului va trăi, oniric, un altfel de timp cosmic printre „capcanele” vizuale de peisaj şi civilizaţie ale Noii Zeelande. Este ca şi cum s-ar afla într-o lume paralelă şi ar descoperi o nouă planetă. Prima impresie este de înmărmurire! Apoi curiozitatea o împinge temerar în a descoperi şi a-şi explica sieşi şi cititorului tot ceea ce impresionează memoria vizuală.
          Descrierea parcurge un drum ascendent  - de la imaginile şocante la trăirea calmă şi meditativă a realităţii naturale şi umane care năvălesc prin toate simţurile şi se constituie, prin decantare meditativă, în simboluri ce poartă încărcătura de conţinut a unei existenţe reale. Astfel apar paginile de un lirism profund cu care autoarea va aureola descrierea acestui colţ de lume. Aici soarele şi oceanul devin zeităţi parcă încercând mereu să comunice cu oamenii. Aceeaşi umanizare se pare că dobândesc peisajele împădurite  cu palmieri, dar şi vieţuitoare care aproape  formează o comuniune cu oamenii. Iată că suntem într-un spaţiu în care, chiar dacă natura a creat fabuloase forme, uneori destul de şocante pentru vizitator, totul pare să existe şi să convieţuiască în deplină armonie şi echilibru.
          Pe lângă descrierile de fineţe şi de mare rafinament artistic dăruite peisajului geologic, autoarea va „capta” în memoria proprie şi a timpului numeroase aspecte din viaţa, activitatea şi comportamentul oamenilor, din tradiţiile ancestrale ale băştinaşilor maori, dar şi ale populaţiei europene şi asiatice  care a „invadat” acest spaţiu.
          Ochiul atent, dar mai ales sufletul autoarei nu vor scăpa nimic din ceea ce este nou şi specific locului. Ea va învestiga în amănunt tot ceea ce oferă viaţa şi natura în această ţară, făcând un adevărat „pelerinaj” prin parcurile şi rezervaţiile naturale cu plante şi păsări exotice, prin saunele şi piscinele cu ape termale la mare căutare pentru sănătatea oamenilor, dar mai ales prin lăcaşurile de cult, bibilioteci şi şcoli publice pentru a descoperi comorile spirituale ale maorilor şi bagajele culturale care susţin viaţa spirituală a noilor locatari neozeelandezi.
          Credem că cititorul care va avea bucuria să parcurgă acest minunat Jurnal, care este şi un imn al prieteniei înălţat către românii, dar şi ceilalţi locuitori din Noua Zeelandă, îşi va întregi imaginea miniaturală a Planetei Albastre şi va gândi că acolo unde este Omul totul se umanizeză.


3 octombrie, 2015                                                                     Petre Coropceanu

joi, 8 octombrie 2015

O poezie cu „îngeri mirosind a brândușe târzii” ce surâd printre lacrimi –Mihaela Aionesei „Surâsul dintr-o lacrimă”, Editura „Eurostampa”, Timișoara 2015.

 „nu știu nici de ce scriu,/ mă las purtată de o entitate crescută de ceva timp în mine. / nu o văd, dar o simt/  în fiecare dimineață își scaldă fața/  cu lumina din ferestrele mele veșnic închise. / ea e cea flămândă de lumină, / de tandrețe, (melancolie albă)”
Am pătruns oare în universul fermecat al poeziei,  ori am intrat într-o biserică unde eram doar eu cu sufletul ei și cu noi era Dumnezeu?  
M-am transpus între paginile cărții Surâsul dintr-o lacrimă”, Editura „Eurostampa”, Timișoara 2015, despre o altă lume din lumea Mihaelei Aionesei de parcă aș fi pășit direct într-o lacrimă căzută din cer. Acolo, în acea lacrimă m-am întâlnit cu sufletul de cristal al poetei cu nume de înger, copil orfan de mama ori poate de Maică a lui Dumnezeu.  
 Am fost atât de copleșită de tăria cuvântului, de talentul ei,  dar mai ales de tristețea pe care nu a ascuns-o, dar pe care puțini au simțit-o, încât am făcut un pas înapoi și mi-am spus că nu voi avea niciodată curajul să compun un eseu depre acest volum de poezie.  I-am scris câteva rânduri: „Îți citesc poeziile. E atâta tristete...Nu cred că voi putea să mă ridic la înălțimea scrisului tău. E o lume în care eu nu încap. Am încercat să intru în universul poetic al acestei cărți. Pana acum n-am reușit...Esti mult prea complexă. Simplitatea mea se revoltă. Mă înclin cu respect și fac un pas înapoi pentru moment, ori pentru todeauna. Încă nu știu.
Dar, „mi-am luat stelele în cap” așa cum spune poeta și am îndrăznit, ca de fiecare dată să citesc mai depare, până la capăt și să ajung la Dumnezeul din miezul acestor poeme religioase atipice. Am parcurs pagină cu pagină de parcă aș fi urcat niște trepte de lumină spre sufletul poetei zăvorât în lacrima tristeții.
Nu m-am putut opri nici măcar pentru a aprinde o lacrimă pe care s-o adaug plânsului ei, căutând acel surâs promis în titlul cărții. Nu l-am găsit. Poate era doar o scurtă înseninare stârnită de o boare de amintire a vremurilor copilăriei când, prin („livada copilăriei”) mă cutreieră vara cu alaiul de cireșe/ amintirile sar din răni / precum sâmburii despuiați de fructele prea coapte / prin livadă umblă desculț un dor nebun  pe care doar tu  îl poți alina cu a ta mireasmă”, ori în vreme ce, „pribeagăînalță o „rugă ”: o, Doamne, sunt atât de mica/ fără Tine umbra mea n-ar încăpea/  nici într-o talpă de furnică.”, cerându-I Creatorului puterea „să-mi port crucea ca pe zbor/  și când te-oi simți aproape  să-mi vând sufletul la flori”. O fi oare surâsul aflat în „vara cu suflet cireșiu” ce seamănă cu-n Rai “o, Doamne, ce dor îmi este de vara / cu palmele transpirate de teamă/  și sufletul cireșiu în grădina de peste drum/ vis a vis cu ulița unde fructele/  erau interzise mai ceva ca-n rai/  dar bune”?
O tristețe ancestrală ce seamănă cu a Îngerilor păzitori alungați de păcate prin colțuri de Univers, sau cu o ceață deasă în spatele căreia știu sigur că stă să ne bucure un soare blând, m-au făcut să-mi acoper sufletul cu tăceri pentru a simți vibrația unui vers ce curge ca o apă ce vine și tot vine, ca o teamă.
O poezie asemenea unui  plâns de copil lăsat singur în casă, așa curge versul Mihaelei Aionesei în volumul „Surâsul dintr-o lacrimă.” Dumnezeu este omnipresent și omnipotent  în poezia ei și…umblă cu traista plină/ să ai la îndemână mila și bunătățile cerești/  trebuie doar să întinzi mâna” („staruintă”), sau este durere ori poate „zbatere” ca o rană ce nu se vindecă și nu se uită. Dumnezeu mi-a lăsat în viață o zbatere –/  decembrie tâlhărit/  pentru a nu uita niciodată / dar din dar se face dor și rai de mamă /  când n-o ai („puterea numelor”).
Durerea pierderii mamei și dorul sfâșietor de ea, o vom întâlni în mai multe poeme iar dacă le vom citi până la sfârșitul cărții va fi si durerea noastră, de a fi pierdut pe cineva drag. Dispariția mamei (căci cine n-are mama?), gândul că o vom pierde ori am pierdut-o deja, ne va lăsa „plânsul” și „cerul gurii amar”.  „la colțul casei iasomia plânge/  și cerul gurii mi-e amar/   căci știu că-n poarta vremii n-o să mai fie/  măicuța ce mă aștepta în an”(„rascruce de suflete”).
„Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”, așa ne spune David într-un Psalm. Despre o altfel de teamă ne vorbește poeta în poezia „ lumină vie” și „când te vei apropia de mine/  fă-mă Doamne să nu-mi fie teamă/  de a Ta lumină vie”.
Nu este un Dumnezeu teamă, ci un Dumnezeu lumină greu accesibil, dar preferabil unei prăbușiri, unei clacări ce s-ar putea produce atunci când acesta lipsește din viața omului /„și în loc să-L încerce cu sufletul înmuiat / în lacrimă pe Dumnezeu/  se prăbușește și clachează /  lăsând să treacă peste el / șirul de zmei care ar fi putut fi /  în locul pietrei sub care umbra nu poate exersa/ saltul în propria ființă / și-un puf de lumină se stinge de la sine/  fără să fi încercat să fie /  doar atât să fie...”,( „puf de lumină sau de păpădie”).
Cele cerute sunt simple, omenești, strigăte ale neputinței, când singura speranță în suferința fizică și în singurătate este Dumnezeu, așa cum tragic ne spune în poemulspitalul unde moartea spune rugăciuni în șoaptă” poeta:Doamne fii bun și prelungește-mi minutul de singurătate cu Tine/   astăzi aș vrea să stau dacă nu ai treabă în alt loc/   să-mi alini sufletul răstignit pe patul unde /  moartea îmi spune rugăciuni în șoaptă /  îngerii stau în genunchi la colțuri și plâng/  a singurătate”.
Acest volum trebuie citit în întregine de la un capăt la altul pentru ca apoi să o iei de la capăt și să recitești fiecare poem.  E un fel de rugăciune continuă, spusă  cu propriile cuvinte nu din cărți cu scoarțe negre, ci din suflet. O strigare la cer a neputinței de a atinge starea aceia de sfințeie spre care tânjește orice suflet care l-a desoperit pe Dumnezeu și își pune toată nădejdea în El.
În poemul  „umbra sihastră”  conștientizarea nimicniciei ființei umane, a posibilității reduse de a ascede spre cele înalte datorită duhului acestei lumi  în raport cu  aspirația omului, este sfâșietoare.  Până și îngerii se dovedesc neputincioși în demersal lor  adeseori imposibil. „e frig și în frigul meu/   îngerii n-au loc de aripi /  sunt ca și mine speriați/   de stăpâna neputință /  și se roagă și mă rog /  să-mi scadă fierbințeal/  și-un păstor bun/   să-mi adune miei rătăciți /  pe pajiștea nebună care fuge/   fără să știe de cine unde/  și lasă în mine mereu un loc gol /  mereu mi-e gol fără tine…”
O carte de poezie cu îngeri mirosind a brândușe târzii” ce surâd printre lacrimi, așa am numit cartea Mihaelei Aionesei pe care am citit-o cu evlavie și cu uimirea de a descoperi un suflet frumos, dar trist, un copil din stele rătăcit aici pe pâmănt, poate pentru a ne învăța lecția iubirii și a răbdării în suferințe.
Mă înclin până la pâmânt în fața lui Dumnezeu ce l-a făcut pe om atât de frumos: “ Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el”( Ps. 8).

Acest volum de poeme a fost încununat cu marele premiu al juriului la concursul „Credo” de poezie religioasă de la Mănăstirea Lăpușna 2015.
Dorina Stoica.

duminică, 4 octombrie 2015

Miracolul vieții "cea de toate zilele" - „Pe vremea cailor păgâni” de Simion Bogdănescu editura „Cronedit” 2015


De Simion Bogdănescu mă leagă o prietenie literară de când am început să public. Este poet prozator și eseist de marcă, membru USR cu vechime și profesor la Liceul M.Eminescu din Bârlad (prof. Ion Puflea) unde coordonează și cenaclul elevilor „Aripi tinere”. Autor al unui număr impresionant de carți, prezență activă în viața culturală a urbei,  poate fi socotit unul dintre scriitorii de marcă ai literaturii române contemporane. Dacă scrisul nu-i este atât de cunoscut pe cât ar merita, este și datorită lipsei de preocupare pentru cunoașterea creației sale și în mediu virtual ce are un mare impact asupra cititorilor. Modest, discret dispus să ajute și să îndrume, acest mare scriitor pe care mă bucur să-l am prieten și concitadin a fost acel care s-a aplecat cu multă răbdare asupra scrisului meu încă de la dubut, mi-a citit toate cărțile, a scris despre ele iar atunci când am vrut să abandonez ori să nu mai fiu prea vizibilă la diferite activități culturale m-a încurajat să merg înainte fără a ține cont nici de laude, nici de critici, să-mi urmez destinul literar atâta timp cât voi simți că am ceva de transmis prin cuvântul scris.
Asemenea celor mai multe dintre cărțile sale, ultima carte de schițe intitulată „Pe vremea cailor păgâni” a apărut prin grija editurii  „Cronedit”, fosta „Cronica” din Iași. Despre carte scrie o postfață Valeriu Stancu acel care îi pre și post-fațează cărțile, un amplu eseu intitulat „Din suflet se-ntrupează povestea”, în care pe lângă păreri critice avizate asupra cărții, povestește pe scurt cele nouă „nuvele exemplare” așa cum le numește domnia sa.
Această ultimă apariție editorială a scriitorului Simion Bogdănescu ce încă nu a fost lansată, mi-a fost dăruită în luna august, cu permisiunea de a scrie despre ea și a publica pe blog și oriunde voi dori. Desigur, flatată de încrderea maestrului (eu considerându-mă ucenică în ale scrisului), încerc o atât de puternică emoție când scriu aceste rânduri, încât aș vrea să mă sustrag încercată de teama că nu mă pot ridica la înălțimea unei cărți ce tinde spre perfecțiune (și nu exagerez câtuși de puțin când spun aceasta).
O scriere fascinantă, profundă, simplă (dar extrem de complexă) și ispititoare care-și tulbură cititorii, îi pune pe gânduri, și-i îndeamnă la neliniștitoare, obsedante, roditoare meditații despre rosturile vieții și ale sufeltului, despre misteul existențial și despre destin, despre marea trecere și despre finalitate”( Valeriu Stancu).
Cartea cuprinde nouă schițe despre oameni și destinele lor implacabile, vieți supuse eșecului încremenite în vicii ce par a fi niște boli ce duc la moarte, prin întâmpări  mereu catastrofice.
Ele sunt radiografii ale sufletului omenesc imperfect, si fără voința ori dorința de a-l perfecționa ori spiritualize prin credință. Fiecare schiță este un destin, o viață tragi-comică povestită cu atâta măiestrie încât e lesne să vezi cu ochii minții personajul, să-l auzi parcă vorbind într-o limbă moldovenească neaoșă, specifică zonei Moldovei de mijloc, de la sat. Chiar dacă întâmplările povestite nu sunt din viața scriitorului, pentru cine cunoaște locurile  sale natale e lesne a recunoaște obiceiuri și destine ce au făcut folclor acolo unde s-a născut și a crescut Simion Bogdănescu.
În aproape toate cărțile de proză ale lui Bogdănescu vom întâlni aceleași cătune pierdute, la care se ajunge pe cărări colbuite ori înămolite, aceiași țărani din care i se trage talentul inegalabil, nu numai de poet dar și de povestitor. El nu este un simplu povestitor, schițele sale nu sunt doar narațiuni ci sunt construcții perfecte prin limbaj, structură și conținut, sunt povești de viață și de suflet încărcate de simboluri.
Deși este o carte de proză, uneori ne întâlnim cu poetul. Iată începutul schiței “Pe vremea cailor păgâni” ce poetic suna:” În vremea vechilor povești, copil pe nume Tudorel ieșea prin grâu duios de vară. Era un timp străluminat, un foc de aur zigurat și-apoi trecu pe măguri stins și prefirat în cețuri de cenușă.”
Am citit cartea într-o noapte. Nu am putut s-o las din mână. Pe lângă rafinamentul limbajului, lexicul bogat și colorat cu expresii uzitare folosite în cel mai neașteptat mod și  multe regionalisme, felul cum alcătuește personajelele, fără a face exces de descrieri impresionează făcându-te să treci de la râs la plâns, pe parcursul unei singure povestiri. Natura pe care ne-o releva ca fiind parte dintr-un întreg ce se numește viață, este părtașă la toate celele povestite. „Izbea soarele un pui de foc, de zâmbeau lemnelele. Și parcă albăstreau lizierelele de salcâmi pe dealuri departe...”( Aria). Alt exemplu, „...peste noapte a plouat îndesat, ploaie boboasă de vară. S-auzea bătutul picăturilor în ropot de milioane de alice lucitoare în verdeața grădinilor și-n uscăciunea streșinilor rânduite de pe acoperișurile caselor. Scotea oboseala pământului din răzvărtirea norilor împrăștiați și readunați în văzduh. Din când în când, fulgera sub forma unor iscuri strălucitoare cât o fracțiune de secundă, și apoi urma un tunet înfundat și spart, ori alungat ori constrâns , încât trăsnea pe unde apuca.”(Aria)
Iată cum sunt creionate câteva dinre personajelele lui Simion Bogdănescu; “Ion Ciulei era un ciot de om. Adică nu era mai mare decăt Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu tot cu pingelelele de la pantofi. Purta pe cap o pălărie vânătă, veche, pleoștită ca un ciuciulete, o cămașă în carouri, peste care trăgea o jiletcă din piele maronie și cam roasă(Erbicidarea), sau”..o fată, retrasă de orice grup, de statură medie, cu părul scurt la ceafă dar cu breton în față, răsfirat ca un pieptăn maroniu. Fața îi era purpurie de pișcarea gerului și ochii negri, blânzi și calzi invitau parcă la intimă apropiere.”(Foc de paie). Alt personaj sublim este Fluieraș din schița cu același nume:”Avea păr bălai, curs lin în plete pe spate, fața rotundă ca banul de aur, ochi albaștri de umbră umedă, trup drept și energic și doar picioarele cam lungi . De pășea rar îl putei asemana cu un cocostârc. Privirile îi erau mereu pierdute în visătorie, încât părea mereu cu mintea dusă în alte timpuri sau în alte spații dincolo de cer, de izvoare și dealuri. ( Fluieraș).
Din toate cele nouă povestiri m-a impresionat „Pieptănașul”. O fată de la țară adusă la internat de mama sa, femeie săracă și simplă găsește un pieptăn de metal. Îl păstrează folosindu-l pe ascuns. Descoperirea secretului ei și notelele proste la învățătură precum și neadptarea la viața de internat, transformă viața acestei tinere, ce ar fi fost cu mult mai fericită acolo în lumea satului, fără așa de multă carte, într-o dramă. Ajunsă la un punct mort, de unde nu mai vedea nici o ieșire, se sinucide pentru niște lucruri de nimic. Fecioară neprihănită, floare de câmp mutată din câmp în glastră și pusă la geam! Finalul, îți stoarce o lacrimă bătandu-ți și un cui în inimă: “Mamă, mamă, lămâiță și tămâiță să-mi pui în coșciug”.
Scrisul lui Simion Bogdănescu este sărbătoare, ori licoare din care sorbi câte o picătură pentru ca să țină cât mai mult. Cartea „Pe vremea cailor păgâni” se citește mai întâi pentru subiectul captivant, apoi iar și iar pentru a te desfăta de limbaj și a înțelege simbolistica scrierilor sale, ce sunt doar aparent simple. Comicul de limbaj ori de situație este creat cu multă migală, finalurile schițelor sunt tulburătoare, neașteptate, de cele mai multe ori tragice, storcând de la cititor lacrima neputinței de a schimba ceva în viața unui personaj grotesc de multe ori, dar pe care l-a îndrăgit și a devenit solitar cu el pe parcursul povestirii.
Pe mine această carte m-a pus serios pe gânduri, am citit-o și recitit-o cu aceiași plăcere bucurându-mă și întristându-mă deopotirvă, râzând plângând, cugetând la rosturile vieții și ale morții.
Omul descris în carte este prins în păienjenișul păcatelor (beția, fumatul, violul...) din care nici măcar nu încearcă să iasă. El își  acceptă destinul (ce ți-e scris în frunte ți-e pus”), trăind într-un univers întunecat,  încătușat în propria-i neputință, condamnat la iad încă de la naștere. Este o lume din care lipsește credința în puterea lui Dumnezeu de a schimba viața, după cum lipsește și nădejdea că sufletul omului este nemuritor și nu se pierde odată cu dispariția lui ca ființă materială.
O carte de excepție, aș spune o capodoperă plăcută oricărui cititor, de la omul simplu de la țară până la omul de litere și intelectualul de marcă. Bucuria lecturii a fost completă. Am scris cu un profund sentiment de admirație, copleșită de  talentul autorului,  despre o carte din care voi mai citit și la care mă voi întoarece ades.
Cartea Pe vremea cailor păgâni” a scriitorului Simion Bogdănescu apărută de curând pe piața de carte, este cea mai bună carte de proză scurtă pe care am citit-o în ultimii ani și o recomand tuturor iubitorilor de lectură de calitate.

Cu sfială despre un mare scriitor contemporan, a consemnat Dorina Stoica.