luni, 31 august 2015

„În așteptarea celei ce mă înaripează” Ion Țoanță – “Echinocțiu fragil- Editura „Singur” 2015 de Dorina Stoica


Am certitudinea că la naștere, fiecare primim pe lângă Îngerul păzitor și un Spirit creator. Purtăm cu noi acel talant încredințat întru împlinirea menirii ce ne-a fost dată pe acest Pământ și anume aceea de a deveni nemuritori asemenea Lui, celui Nemuritor.
Fără dor și poate, Ion Țoanță a fost înzestrat cu darul scrierii în versuri. Izvorul din care își adapă înspirația este eterna, fascinanta minunată dragoste pentru femeia ce face să se miște roata lumii.
Cel de-a doilea volum de autor al poetului mai sus amintit poartă numele „Echinocțiu fragil”,și a apărut anul acesta, la prestigioasa editură “Singur” din Târgoviște.
Cuvântul înainte spre o metaforică pornire”, scris chiar de autorul volumului este o doar aparentă explicitare a continuării demersului poetic început cu „Templul devenirii noastre”. Mai degrabă o invitație de a pătrunde în universul său poetic plin de iubire, această pagină de proză ne demonstrează că poezia și proza pot merge împreună și pot trece dintr-una în alta fără nici un efort atunci când autorul e plin de har creator.
Dar să intrăm fără teamă (ne este permis) în intimitatea trăirilor afective ale poetului ale cărui sentimente au culoarea, temperatura și consistența anotimpurilor dar și a timpurilor ce tot vin și se tot duc. Între un echinocțiu și un solstițiu iubirea este mereu aceiași fără timp, fără loc și fără astâmpăr.
Primăvara timpurie, aduce mereu speranțe chiar și în tomnatecul anotimp din a doua jumătatea vieții. Mereu căutând dar și găsind iubiriea, poetul Ion Țoanță se mișcă în voie printre metafore, sensuri și subtilități, topind cu iubirea-i mereu vie zăpezile indiferenței ce tind să acopere tot ce-i frumos în om. Pe poet îl recunoști în fiecare poem, îi redescoperi altă și altă cută a sufletului de veșnic lucrător al iubirii ca formă supremă de înălțare deasupra cenușiului cotidian
În poezia lui Ion Țoanță, iubirea este omniprezentă, aproape mereu împlinită . Prin ger, zăpezi, prin arșiță și prin ploile tomnatece iubirea plutește liberă, fără opreliști, fără inhibiții așa după cum ne sugerează și imaginea copertei 1 a cărții în discuție. Nu am găsit nici o urmă de pesimism și nici vreo suferință determinată de  vreo iubire ce nu se vrea consumată. Este motivul pentru care aș afirma că poeziile din acest volum sunt o biruiță a vieții asupra nevieții și a iubirii asupra indiferenței.
Și Dumnezeu a creat femeia”,  atât de unică fiecare în felul ei, cum sunt florile câmpului vara, încât este greu să te oprești la una singură. Astfel, precum albina ce culege nectarul din toate florile si poetul înmănunchiază într-un minunat buchet pe Eva cea dintr-un paradis provizoriu, pe Ana pe care ar zidi-o în ziduri năruite ca meșterul Manole”, pe Adela maculată -n imaculate zăpezi”,dar și pe Alicesimțindu-se iubită„, pe Diana ce „croșetează vise”, Dida cu zâmbetul ...rază de soare”, Doinade la Doine, de la Doine”, Cameliaefemeră, inaccesibilă ca un fir de păpădie”, Elisabetaînmiresată ca roua lui april”, Emilia, Elvira, Gisela, pe Kati din “vremea rok and roll-ului”, precum și pe Lucia, Magdalena, Malvina, Mihaela, Mirela, Nadia, Olga, Penelopa, Simona ori Teodora. Nu le uită nici pe Valentina, Vera, Viviana femei deopotrivă rupte din “tabloul grigorescian” iubite, dorite ori visate în nopți și zile, în primăveri, veri, toamne și ierni.
Poetul este discret, iubirea este aproape heruvinică iar dorința carnală se lasă discret subînțeleasă în versurile pline de sensibilitate, situată undeva la granița dintre teliric și astral. Aceste poeme ce au ca titluiri nume de femeie mi-au creat senzația că pot pătrunde pe o poartă imaginară, în lumea intimă a iubirii masculine pe care nu am înțeles-o niciodată, o portă spre lumea îngerilor ce musai trebuie să aibă chipuri si trupuri de femeie.
Partea a doua a volumului ce poartă titlul „Echinocțiu fragil”, oferă poetului dar și cititorului spațiul de preumblare din anotimpurile firii, în anotimpurile iubirii spre anotimpurile devenirii.
Adeseori zăpezile din martie sunt obositoare, alteori anotimpurile amare, vara devine prea fierbinte pentru a coace „pâinea cea de toate zilele”. În luna lui Brumar  „Fantezii autumnale”, „mi se face de poezie”, ( „Nervi de brumar”).iar  în timp ce „îngerii stau liniștiti la o șeptică” Brumarul e sentimental( „Brumar sentimental”). E timpul când „e prea multă liniște” iar „sentimentele s-au răcit de ceva vreme”. Cât despre iarnă, „e nașpa” deoarece poetul e lefter,” iar n-am nici măcar de-o bere”, ( „Nașpa e iarna”).
Om cu cu bun simț, trăitor al acestor vremuri ciudate cu unele neîmpliniri, cu visuri nerealizate, cu datorii materiale și spirituale, incertitudini și multe întrebări, poetul rămâne optimist având totuși o revoltă interioară înăbușită care va erupe sunt aproape sigură într-un viitor volum de poezie!
Cu suflet de copil răsfățat” (”Mi-e dor de mine) este totuși bărbat împlinit, cu multe iubiri împărtășite, cele mai multe consumate cu acea bucurie infantilă, a celui ce manacă în taină bomboanele luate pe furis din galantarul cu multe și felurite bunătăți, al vieții.
Cruciada îngerilor” este cea de-a treia parte a volumului și ultima. E o poezie puțin mai trista, atinsă de o boare de pesimism determinat se pare de lipsa de veridicitatea a unor iubiri ce par profunde doar la prima vedere. Poetul a intrat deja într-o fază de căutare a absolutului, sătul se pare de frivolitatea ofertei cotidiene mulțumitoare cândva. El devine conștient într-o oarecare măsură de nimicnicia vieții, de decăderea sa, de nivelul spiritual scazut la care se află. „Mă preumblu/ prin pădurea păcatelor
Fără a avea nimic senzațional, poezia poetului Ion Țoanță îl individualizează prin conținutul său, prin modul de exprimare lirică a sentimnetului pur oamensc, iubirea pentru femeie.
În ultimele poezii influentat de o poezie religioasă de bună calitate, ori de oarecare trezire a misticului, el încearcă a face un soi de târg cu îngerii în scopul netezirii drumului spre cele înalte. De fapt nici nu este foarte interesat de aceasta („Aripi de înger”), dovadă fiind faptul că aripile și le-ar dori doar pentru a zbura nu spre Dumnezeu ci spre iubita-mi/  rătăcită printre constelații” pentru a ne scrie o „istorie universală de amor fără frontiere”.
Adusă la rangul de religie, aș spune, iubirea în poezia lui Ion Țoanță scuză totul, iartă totul, chiar și păcatul de a fi căzut în ispita acelor dulci păcate”.
O poezie plăcută, cu metafore surprinzătoare, acesibilă dar cu unele subtilități, este închinată eternului, fascinantului, veșnicului feminin. Ea este actuală precum iubirea însăși e veșnic valabilă,și  nu ține cont de ani, de timpuri ori de alte îngrădiri.
Cu poezia „Mă iartă Doamne, poetul ne declară răspicat că este un bun cetățean și un bun creștin dar s-a cam săturat de vremurile acestea când toți analfabeții ce ne controlează destinele/ în numele/ unor diplome cumpărate / pe bani murdari/”.
În acest volum de poezie citit cu interes, așa cum citesc orice carte primită de la prietenii mei, am descoperit un poet autentic, căruia îi prevăd un loc de seama printre poeții contemporani. Pentru mine însă se naște o tardivă întrebare. Cine îl va înaripa până la urmă pe acest poet, femeia sau credința? Să stăm deci răbdători, „În așteptarea celei ce mă înaripează
A citit și comentat cu drag la cererea poetului Ion Țoanță, 
Dorina Stoica
31 august 2015

duminică, 23 august 2015

Așteptare



peste oraș nori tulburi
plouă
așteptare
peste așteptare
crește ploaia
teama că n-ai să vii
e rece

gara-i pustie aștept
(e ceva personal)
vântul a risipit norii
crengile s-au umplut  de cer
e primăvară  dar  mi-e toamnă

nu mai vine nici un tren
în gară liniștea  s-a adâncit
timpul parcă ar aștepta
să-l ajungă din urmă
aceleași vechi
 așteptări
(de Dorina Stoica)



vineri, 21 august 2015

"Doamne, de m-auzi, vino de mă află!"


În dimineţi ferite de păcate
În dimineţi spălate de ploi,
Când aranjez a doua parte‑a vieţii
Descopăr alte sensuri
Și multe lucruri noi.
Îmi luminez cărarea necredinţei
Şi‑ncerc să scap de patimi
De multele şi inutilele nevoi.
Deschide‑mi, Doamne, ochiul
Din inima mea,
Cel întunecat de păcate
Ajută‑mă să mă curăţesc de ele,
Să fug cât de departe voi putea
De tot ce‑a fost urât
şi rău în viaţa mea.
„Doamne, de m‑auzi, vino de mă află!”
(de Dorina Stoica)


 Imagine de pe internet

luni, 3 august 2015

Unde ai dispărut?


Dragul meu nu te-ntreb despre iubire.
O dragoste neîmpărtășită e preferabilă unui sicriu.

Și pentru că veni vorba
vreau să-ți spun că de-ar fi și din aur sicriul
nu-i o condiție de-a ajunge în Rai.

Când te-am văzut ultima oară, mai ții minte?
Un soare imens cobora.
 Se transforma
acolo la capătul zării într-o aureolă sângerie
prevestitoare de-o altă zi fierbinte de vară.

Unde ai dispărut?
Nu te-o fi  înghițit infinitul când ai pășit cu teamă
pe poarta acelei mănăsiri  ce strălucea întunecată
în seara de priveghere?

În noaptea aceea se făcea că te jucai cu norii pufoși.
Apoi te-ai urcat în caleașca Sfântului Ilie.
De atunci nu te-am mai văzut nici în vis.

Îți scriu astăzi, vreau să te întorci
Să ne rugăm împreună pentru ploaie.
 (de Dorina Stoica)

Poza de pe internet